Încerc să mă las prins și eu în jocul acesta de-a milionarii, propus nouă, acum, la începutul verii, ca o introducere la sezonul vacanțelor și al relaxării, deși îmi vine foarte greu văzând ce se întâmplă cu literatura și cu țara, din pricina atâtor politicieni care excelează, vai, la capitolul iresponsabilitate, incompetență și chiar ignominie.
Așadar: dacă aș avea 10 milioane de euro, aș izbuti oare să întreprind ceva cu adevărat benefic în favoarea culturii, a literaturii? Nu, nu cred. (Iată, am început abrupt și din prima clipă frâng speratul elan!…) Nu cred, fiindcă nu banii, oricât de mulți ar fi ei, pot schimba în bine mersul culturii noastre, astăzi. Să explicitez, prin câteva situații concrete, de ce am convingerea aceasta.
Să presupunem că aș investi cele 10 milioane de euro ipotetice într-un program de traduceri în câteva limbi de circulație ale unor cărți românești de proză, de poezie și de eseu, cu care să se iasă pe piață în mari capitale culturale din lume. La prima vedere, pare un demers inspirat și profitabil cultural. Ei, și atunci de ce găsesc că o asemenea acțiune n-ar fi una de succes, care să ajute literatura română? Pentru că traducerile, bănuiesc, ba nu bănuiesc, ci sunt sigur, s-ar face ca și până acum, adică pe bază de simpatii și antipatii, de apartenență la grupuri agreate și doar întâmplător ținând cont de criteriul valorii literare. Vorbesc despre valoare literară? Dar valoare literară în zilele noastre nu mai înseamnă același lucru pentru toți. Dimpotrivă: se înmulțesc „înțelesurile“ termenului, în funcție de grupul care-l folosește. Iar în cazul, posibil și foarte probabil, în care scrierile alese pentru a fi traduse ar fi modeste sau dezamăgitoare estetic, versiunile lor în alte limbi ar nedumeri și ar decepționa publicul de acolo, astfel încât s-ar duce de râpă toată buna intenție filantropică, întreg proiectul și, prin urmare, banii s-ar irosi precum o ploaie căzută absurd în deșert, repede înghițită de nisipul fierbinte.
Sau, altă idee, alt exemplu: aș putea să donez cele 10 milioane de euro pentru dotarea cu cărți a unor biblioteci din țară. De data aceasta aș fi mai atent decât am fost în cazul traducerilor și aș supraveghea fluxul până la capăt, adică n-aș mai lăsa la voia întâmplării și a aranjamentelor meschine achiziționarea cărților. M-aș îngriji de selecția titlurilor printr-o comisie de critici cunoscători ai domeniului și totodată onești. (Mai există astfel de persoane? Îndrăznesc să afirm că mai există, s-ar mai găsi.) Și această a doua idee de folosire a banilor utopici are aparența unei inițiative utile. Și atunci, de ce mă îndoiesc iarăși că rezultatul ei va fi o reușită? Fiindcă sunt convins că bibliotecile ar rămâne goale. În afară de câteva persoane nostalgice, care și-au păstrat obișnuințe din vremuri apuse, nimeni n-ar trece pragul acestor instituții de cultură. Și nicidecum publicul-țintă, cei care ne-am dori să citească și care ar avea nevoie să citească, tinerii. Ei au alte plăceri, ei sunt cu privirile absorbite, capturate de telefoanele mobile, de TikTok și de alte rețele îndoielnice, care nu fac altceva decât să le slăbească mințile. Am fost anul acesta la întâlniri cu elevii de la diverse licee din țară. Și am verificat: interesul lor pentru literatură, exercițiul lecturii literare par să tindă spre zero.
Pentru ca soarta literaturii române să se schimbe în bine, încredințarea mea este că am avea trebuință de altceva, mai important decât banii unui investitor excentric, pasionat de himere. De pildă: ar trebui să existe o coerență, o solidaritate și respect între noi, cei care compunem frământata lume literară. Ceea ce, cu tristețe și maximă responsabilitate o spun, nu e cazul. Ar mai trebui să existe raționalitate și chibzuită gospodărire a treburilor statului, din partea guvernanților. (În acele condiții s-ar afla resurse pentru o ofensivă literară și n-ar mai fi necesare asemenea soluții extreme, intervenția unui particular cu dare de mână!) Și încă o dată spun cu toată asumarea, nu e cazul: politicienii noștri nu deslușesc limpede nici ițele prezentului imediat, nici urgențele clipei acesteia, darămite să aibă o reprezentare vizionară a întregului areal românesc, cu știința de a pregăti viitorul. Ar mai trebui apoi, pentru reușită, să existe o școală puternică într-un stat bine structurat, o școală capabilă să instruiască și să educe generațiile noi, iar nu să scoată pe bandă rulantă atâția analfabeți funcțional. Și încă, ar mai fi nevoie să dispară cumva din firea noastră, așa cum ai smulge dintr-un lan buruienile, anumite sentimente/ stări negative care ne locuiesc pricinuindu-ne un rău imens – invidia, ura, dar și ipocrizia, lingușeala, deprinderea de a minți și de a înșela. Ceea ce, desigur, este imposibil.
N-aș vrea să se înțeleagă cumva, din aceste considerații ale mele, că nu prețuiesc îndeajuns actele de filantropie și rolul lor în cultură și educație. Mecenatul cultural, cel literar au ajutat și ajută cultura peste tot în lume. Sunt de notorietate numele lui Warren Buffett, care a donat, pentru acte de binefacere, zeci de miliarde de dolari (nu zece milioane, cum închipuim noi bogăția în povestea noastră de oameni cu o imaginație limitată de propria condiție financiară modestă…). Al lui Chuck Feeney, care și-a donat, încă din timpul vieții, întreaga avere, miliarde de dolari. Al lui Andrew Carnegie, care a fondat faimoasa sală de concerte Carnegie Hall din New York și, mai cu seamă, a înființat 2500 de biblioteci publice în Statele Unite, Canada și Anglia. Al lui John D. Rockefeller, care a donat sute de milioane de dolari pentru sănătate publică, pentru educație și a înființat Universitatea din Chicago, dar și Muzeul MoMA din New York. Ale lui Bill și Melinda Gates, cu fundația lor care face acte caritabile pentru sănătatea publică și educație, nu doar în Statele Unite. De asemenea, al lui Spencer Trask și al soției sale Katrina Trask, care au înființat, în anul 1900, Yaddo Colony, care oferă rezidențe scriitorilor (adică adăpost, răgaz și resurse financiare, astfel încât aceștia să-și dedice întreaga energie scrisului, fără grija zilei de mâine; între beneficiari îi regăsim pe Truman Capote și Sylvia Plath). Iar în spațiul românesc sunt neapărat de amintit numele lui Emanoil Gojdu, care, prin donația întregii sale averi, a creat o fundație menită să sprijine tinerii studioși ortodocși români (printre beneficiari se numără Octavian Goga și Traian Vuia) și al lui Vasile Adamachi, care a lăsat averea Academiei Române.
În încheiere, m-aș întoarce la observația de la începutul acestor rânduri, privitoare la activitatea nesatisfăcătoare a politicienilor. Tocmai mi-a venit o idee, utilă sper, despre cea mai potrivită destinație a celor 10 milioane ipotetice. Aș dona banii acelor politicieni (zece în total, câte un milion pentru fiecare), care, prin prezența lor în diferite foruri politice și funcții publice, pricinuiesc cel mai mare rău acestei țări. Donația aș face-o cu condiția ca ei să se retragă din politică și să lase locul unor oameni capabili să așeze statul român pe o temelie solidă.