În Caleidoscop medieval: de la Neagoe Basarab la Școala Ardeleană, Răzvan Voncu propune o reevaluare a culturii române vechi și, implicit, o dezbatere privind criteriile aplicabile acesteia. Alcătuită preponderent din foiletoane istorico-literare, cartea nu rămâne la nivelul unui montaj de recenzii despre tematici înrudite, ci are o metodologie solidă în substrat. În viziunea autorului, trecerea dinspre Orientul creștin spre Occidentul luminat s-a făcut pe baza unor acumulări interne spectaculoase și firești deopotrivă. Această sistematizare reprezintă una dintre contribuțiile relevante din Caleidoscop medieval. Criticul literar a rezervat o secțiune consistentă legată de contribuții originale din zona medievisticii românești, fixându-și atenția asupra unor repere precum Dan Horia Mazilu, Eugen Negrici și Ovidiu Pecican (pp. 139-164). Abordarea metacritică ilustrează cum interpretarea Evului Mediu a traversat multiple schimbări de paradigmă.
Pe de o parte, volumul analizează modul în care textele vechi se deplasează lent spre autonomia estetică și funcțională. Pe de altă parte, exegetul e preocupat de scriitorul din spatele unor profesii utile pentru transmiterea manuscrisă ori tipărită a textelor, căutând acele fisuri în discursul dogmatic sau istoriografic arid, în care pulsează viața trăită, spaima barocă sau orgoliul auctorial. O grilă de lectură fertilă pentru redescoperirea valențelor latente ale scrisului medieval din sfera culturii române este aplicarea schemei semiotice a lui Roland Barthes referitoare la cele patru trepte ale conștiinței auctoriale medievale: copistul (cercul învățaților din jurul lui Udriște Năsturel, cărora le datorăm versiunea românească a Învățăturilor lui Neagoe Basarab… din 1654); scriptorul (diecii și grămăticii care au sistematizat pe hârtie ideile sau predicile lui Neagoe Basarab); compilatorul (Mihail Moxa, Istoria universală…, 1620) și scriitorul (Miron Costin, Viiața lumii, 1671-1673). Într-o examinare elocventă, Răzvan Voncu observă cum aceste granițe teoretice sunt fluide și permanent încălcate, ceea ce ne determină să considerăm un act tehnic – transmiterea tradiției de a-l slăvi pe Dumnezeu prin lucrul mâinilor (i. e. copierea textelor) – drept unul care ține de nașterea noțiunii de „scriitor”. Aceste observații meritorii ar trebui corelate, la un moment dat, cu sinteza esențială realizată de Liviu Leonte, Apariția scriitorului în cultura română (Ed. Junimea, 1976).
După cum reiese din Caleidoscop medieval, un caz excepțional, precum cel al diaconului Coresi, reprezintă o tranziție de la controlul ecleziastic asupra textelor sfinte la dreptul câștigat de îngrijitor pentru a interveni în scrierile de uz liturgic redactate în idiomul vernacular: „Acolo unde Biserica, gardiană și apologetă a Eternității și anistoriei, păstrează controlul (în textele sacre și cele de exegeză, în viața bisericească și în cea administrativă), limbile aulice se mențin până târziu (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea)“ (p. 131). Coresi a fost, în contextul influențelor luterane, un editor care și-a asumat misiunea de a revizui lingvistic și dogmatic traducerile realizate de alții, unificând limba literară prin lucrarea de tipărire sistematică. Răzvan Voncu aduce argumentele pentru a urmări prezența eului în paratextele medievale (cu precădere în predoslovii), unde Coresi și unii dintre copiști amintesc despre efortul fizic, teama de greșeală și speranța de mântuire. Precaut în formularea noțiunilor, autorul semnalează, într-una dintre contribuții, următoarele distincții esențiale: „De-abia cercetarea tipologică și parcurgerea întregului repertoriu de modalități ale confesiunii literare ar putea (eventual!) justifica sintagme ca texte confesive ori proză confesivă, figurând, poate, prea îndrăzneț în unele fraze, cu mențiunea că de o adevărată literatură confesivă, în formele cunoscute astăzi, nu poate fi vorba“ (p. 135). De asemenea, există premisele detectării substratului memorialistic din relatările cronicarilor.
Cel mai sugestiv exemplu de scriitură pe două niveluri, unde constrângerile în marginile cunoașterii științifice se îmbină cu discursul memorialistic, participativ, se găsește la Miron Costin, un spirit profund marcat de tipologia barocă. El părăsește succesiunea nudă a faptelor pentru a introduce mărci ale subiectivității, creând prima formă de memorialistică din literatura română. Răzvan Voncu analizează cu acuitate toposurile baroce care străbat opera ilustrului cărturar: fortuna labilis, ispita trufiei (hubris-ul) și Dumnezeul pedepsitor. Cronicarul construiește scene intense, precum fuga lui Vasile Lupu la Ojogeni, sau introduce narațiuni digresive, evenimente trăite personal care, deși nu au o relevanță istorică majoră, capătă un impact simbolic devastator. Invazia lăcustelor din Polonia, trăită în timpul studiilor efectuate la Bar, este descrisă într-un stil participativ și senzorial de o rară forță plastică, menit să inducă teroarea în fața pericolelor din natură: „Spaima de Cosmosul infinit, în care intervin și reminiscențe ale unor superstiții (semnele cunoașterii pre-științifice), este de natură să creeze o viziune pesimistă, înspăimântătoare asupra viitorului“ (p. 39). Îndrăznim să afirmăm că, dincolo de această priză directă la o realitate macabră, care distruge iarba și recoltele, periclitând viața oamenilor, Miron Costin s-a inspirat din episodul veterotestamentar relatat în Ieșirea (10, 12-19).
O altă zonă de maxim interes a Caleidoscopului medieval, unde analiza discursului se îmbină cu spectacolul ideilor politice, este conflictul dintre Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul. Inițial parteneri într-un ambițios program cultural, cei doi se despart din cauza unei profunde falii geopolitice: prudența pro-otomană a voievodului intră în coliziune cu orientarea împotriva turcilor manifestată de ierarhul cu origini georgiene. Într-o lume în care confruntarea directă cu despotul luminat era imposibilă, lupta se mută în planul retoricii și cel al subtextului. Armele literare ale lui Antim sunt Didahiile. Predicile sale părăsesc, uneori, comentariul teologic pentru a deveni pamflete codificate. Prin antiteza dintre tiranie și smerenie sau prin alegorii și metafore subversive, extrase din episoade biblice despre regi pedepsiți pentru mândrie, Antim ataca fastul și autoritarismul curții brâncovenești. Apostrofele adresate puternicilor zilei l-au instigat pe domnitor, care a încercat izolarea tipografică a arhiereului și apoi a căutat să-l depună din treapta de mitropolit al Ungro-Vlahiei. Deznodământul devine, pentru amândoi, o mostră de tragică ironie barocă: Brâncoveanu este mazilit și decapitat în 1714, iar Antim este asasinat de soldați otomani în 1716, destinele lor topindu-se în imprevizibilul aceleiași istorii.
Ultima secțiune a culegerii urmărește continuitatea traseelor culturale dintre Evul Mediu și Iluminism, fixându-se asupra Școlii Ardelene. Răzvan Voncu demonstrează că „Luminismul” transilvănean, despre care vorbise Paul Cornea în Aproapele și departele, nu a apărut din neant, ci a preluat, a amplificat și a reconfigurat temele cărturarilor moldoveni și munteni despre limba română și originile latine, transformând conștiința identitară într-un fundament al modernității. Condiția lui Gheorghe Șincai se dovedește emblematică pentru felul în care istoria se transformă dintr-un exercițiu academic într-un act de existență și un instrument de luptă socială. Scrierea monumentalei Hronici a românilor și a mai multor neamuri în exil (Buda, Oradea, Viena), după plecarea definitivă de la Blaj, reprezintă o luptă de uzură cotidiană cu persecuțiile, lipsurile materiale, confiscarea manuscriselor și cenzura versiunii finale predate spre tipărire.
În concluzie, Caleidoscop medieval reprezintă o lucrare de o remarcabilă coerență, care reușește să integreze textul vechi într-o paradigmă adecvată de lectură. Răzvan Voncu operează cu instrumente metodologice sigure, dar nu lasă nicio clipă ca rigoarea conceptuală să sufoce farmecul expresivității estetice involuntare a textelor vechi, pe care le redescoperă dincolo de criteriul modern al originalității. Volumul probează că scrierile medievale sunt pilonii indispensabili pe care s-au clădit nu doar evoluțiile ulterioare din literatura națională, ci însăși modernitatea literară românească.