Am privit recent, lipit de fiul meu, trecând amândoi de la râs la întrebări și înapoi în mai multe rânduri ambele serii ale filmului de animație Zootropolis, consumând savoarea glumițelor și căutându-mă pe mine însumi în peisajul filmului, la început liniștit, apoi tot mai zgrâncinat și mai nervos. Filmul îmi arată un soi de utopie socială cu figură animalieră, care trebuie să îmi fie simpatică și să mă simt și eu cetățean acolo pentru că orașul animalelor, generos și înțelept, admite răul, criza, întrebarea, emoția, noul, minciuna originară și critica ei, versatilitatea și chiar invocă ușor ipocrit rolul reflecției critice, și evident face toate acestea ca să te convingă de universalitatea valorilor care emană din el. Zootropolis spune despre sine că ne este contemporan: cultură fundamentală a diferenței, permisivitatea tuturor emoțiilor, excepția dată drept autenticitate, psihologia wellnessului dată ca filosofie de viață, un fel de postadevăr al opiniilor care se substituie oricărei judecăți, grefată pe povestea unui iepuraș care trăiește propria devenire și împlinire ca acces în marele oraș, sosit din nimic, dar primind totul, alături de o vulpe a cărei versatilitate este proba capacității sale de descoperire a altruismului bunului cetățean și prieten. Întreaga poveste mi s-a părut în mod izbitor că este exact ceea ce nu vrea să fie: o versiune extrem-contemporană a lui 1984, a unei societăți concentraționare în care caricaturile iepurașului ahileic și al vulpii odiseice arată exact ceea ce lumea în care trăiesc îmi pune înainte silindu-mă să mă conving de suprema bunătate a timpului nostru și de fericitul meu loc în această lume, menit să îl ocup și să îl recomand candid fiului meu. O lume care îmi spune că în mod cert îmi trăiesc libertatea și autenticitatea ființei mele dacă îmi asum natura de excepție, primatul emoțiilor în fața judecății, suprimarea distincției dintre public și privat prin afișarea pe rețelele sociale a tot ceea ce trăiesc în intimitate, plasarea purtărilor mele în era postadevărului în care contribui la bunăstarea societății prin susținerea convingătoare a tuturor stărilor și dorințelor mele sub formă de legi plauzibile, permisivitatea de a-mi lăsa captată atenția de consumismul social luată ca hrană spirituală, transformarea sinelui meu într-unul antreprenorial, apelul la terapeutul emoțiilor mele cu încrederea că acela e locul în care mă regăsesc/construiesc pe mine cu adevărat ca temei al societății pe care mi-o doresc și căreia i-aș putea cădea în genunchi că m-a primit. Altfel spus, pot citi în Zootropolis tot ceea ce este acolo prezentat drept formă de autenticitate umană drept o suită de strategii de putere (doar eventual neoliberale), chiar dacă filmul acesta, în naivitatea lui copleșitoare, nu îmi dă niciun indiciu al unei sapiente ironii triste aflate în spatele lui, așa cum firește își gândise Orwell totuși propria sa carte.
Mi-am amintit de această experiență pentru că am citit, cu mare plăcere, cartea lui Ciprian Mihali, Curajul de a spune nu. Este o teribilă analiză a imediatului cotidian în care trăiesc, în care autorul determină un număr de categorii ale experienței umane recente ca să arate că ele sunt exact ceea ce vor să pară că nu sunt, că ele se potrivesc unui context uman alienant, că ele fac de drept obiectul unei filosofii sociale, că ele sunt instrumentele unei societăți neoliberale care face din ele o formă de control și de putere, în care alienarea umană are un chip copleșitor de nou față de ceea ce ea însemna cu doar câteva decenii în urmă, că subiectul uman se transformă sub ochii noștri într-un eu antreprenorial în care tot ce este (emoția, fericirea, împlinirea, dorințele, bruma de cunoaștere, excepționalul, aventura, turismul și cariera) sunt create și sistematizate de o societate maxim controlatoare prin formalizarea la nesfârșit, generalizarea la nivel de mase și denudarea de orice trăire individuală tocmai a ceea ce însemna în mod tradițional spațiu al libertății, al comunicării, al întrebării critice și al construcției sinelui. Cum să ai curajul de a spune nu unei asemenea lumi, care îți oferă de fapt tot ce i-ai cerut, în termenii libertății pe care ai cerut-o, în limbajul însuși al autenticității, dar transformat prin simplă repetiție în opusul ei? Meditația asupra strategiilor de putere și a acestui tip de filosofie a cotidianului îl plasează pe Ciprian Mihali în suita unei tradiții pe care o invocă, o judecă, o prelungește și o asumă critic: de la Nietzsche (cu tema îmblânzirii dorinței) și Hannah Arendt (cu tema vieții active și a consumismului), la Michel Foucault (și teoria strategiilor de putere), dar și în compania unui cerc larg de filosofi contemporani, urmași uneori ai școlii critice de la Frankfurt, ale căror teme și sintagme (eul antreprenorial, psytizen-ul ca cetățean aservit unei pseudopsihologii a dezvoltării personale care substituie reflecția critică) se regăsesc în carte și sunt gândite metodic și grav, aplicate tăios istoriei recente locale. De fapt, Ciprian Mihali ne vorbește despre forme de supunere cognitivă pe care le generează lumea neoliberală (postadevărul și încurajarea substituirii judecăților prin emoție, ignoranța voluntară, spectaculoasă specie nouă a galeriei istorice a tipurilor de ignoranță, dar una care costă infinit societatea noastră recentă, lupta de piață pentru captarea atenției cumpărătorului și impactul acesteia în redimensionarea sinelui), apoi despre forme de supunere emoțională (unde este vorba despre sinele antreprenorial, un mod de a te gândi, planifica, înțelege pe tine însuți în termenii reușitei, concurenței, performanței, valorii de piață, iar apoi despre literatura dezvoltării personale ca mod de substituire a oricărei gândiri critice și, în fine, un foarte frumos capitol despre transformarea autenticității în opusul ei prin folosirea schemelor tradiționale ale autenticității la scara infinitei repetitivități și a transformării ei în marfă). Deoparte, așadar, lumea neoliberală, organizată ca să domine (poate chiar neintenționat?!), transformând în strategii de putere și falsificând implicit formele noastre de năzuințe naturale, de cealaltă parte, un sine reinventat și alienat (în raport cu o natură umană despre care, în fond, știm încă foarte puțin), iar între aceste extreme stă lumea rețelelor sociale, ideologia postadevărului, permisivitatea ignoranței, lupta pentru captarea atenției, cohorta pseudopsihologilor, ofertanții wellnessului și cumpărătorii datelor personale, „narațiunile narcisiste și egolatre“ care iau locul gândirii critice, dând drept lege universală bunul plac și pseudodrama experiențială, râsul introdus regizoral în filmele de comedie ca să știu și eu, biet privitor supus psihoputerii, când să îi urmez pe „ceilalți“. Și care e soluția, cine oferă „puterea de a spune nu“?
Ciprian Mihali promite, la finalul cărții, un al doilea volum, al soluției, lăsându-l pe acesta drept simplă diagnoză, dar pregătindu-și totuși soluția printr-o foarte frumoasă analiză a virtuții curajului, unde acest cuvânt iese din istoria căutărilor peripatetice ale sale în zona unui termen mediu și devine pur și simplu salt asumat al gândirii critice. Ne va spune el în următorul volum care este soluția. Eu mă voi rezuma aici doar la o simplă observație.
Sincer, nu știu cum ieșim din postadevăr, dacă îl gândim singur. Dar analogia îmi permite să mă întreb: dacă adevărul permite, ca valoare a propozițiile mele despre lumea mea imediată, acest prefix care îl subminează lăuntric, de ce nu l-ar admite și celelalte transcendentalii? Așa cum adevărul cunoaște patologia postadevărului, la fel ființa însăși o poate cunoaște (când categoria posesiei ia locul celei de substanță în discursul public, adică ești în discursul public ceea ce ai), la fel unul o poate cunoaște (când ne mirăm de ce ne închinăm zeului diversității dar cântăm „unire-n cuget și-n simțiri“), la fel lucrul (când el devine strict o marfă), la fel frumosul (când îi seacă orice criteriu universal de recunoaștere). La acestea cinci pot imagina o soluție, pe care nu mă pricep să o pronunț dacă ar fi fost în continuare vorba doar despre primul termen transcendental, adică adevărul, dar mă face să mă întreb dacă ea e o formă de rezistență doar în fața neoliberalismului, sau în general e o soluție perenă la eternele strategii de putere pe care fac gloria tuturor formelor de guvernare posibile. Această soluție mă trimite la o expresie folosită de Augustin destul de frecvent și în contexte diferite, cel mai probabil copiată de el de la Cicero: iubirea față de adevărul care trebuie cercetat (amor indagandae veritatis). Este de fapt un nume vechi al gândirii critice, pe care eu îl asociez cu o formulă juridică surprinzătoare a lui Grațian, în Decretul său, care spune că un adevăr nepus de mult timp sub semnul întrebării, oricât de valid ar fi el, se falsifică singur, sclerozându-se și îmbătrânind. Așadar, iubirea pentru că ea nu impune, ci caută asumat un adevăr, adevărul în sensul în care el este simplă obiectivitate căutată, niciodată pe deplin posedată, care trebuie cercetat, adică mereu supus unei gândiri critice, îngrijorate etern că așezarea pe soclu definitiv al oricărui adevăr îl poate în cele din urmă preface în contrariul lui. Acest fel de adevăr nu e nici unul, nici plural, e substanță dobândită, dar nu poate fi niciodată posesie definitivă, e lucru oferit prin dialog în spațiul public, dar nu devine niciodată marfă, e seducător de frumos, dar nu sare niciodată din simpla plăcere de a cunoaște în impoziție definitivă. Dar cu o precizare: iubirea față de adevărul care trebuie cercetat nu se poate niciodată transforma în regulă de construcție comunitară, nu putem face niciodată din el mai mult decât o preocupare filosofică discretă și un obiect propriu acestei discipline, fără a-i topi definitiv și utopic sensul originar.