Ce pensulezi acolo, pictore, cu atâta sârg?
Nimic.
Cum nimic, văd că îți freamătă ochii, mâinile, vopselele? Se zgâlțâie șevaletul de atâta ardoare creativă…
N-am zis nimic. Am zis Nimic. Substantiv. Adică Nimicul.
Ooo, asta-i devastator. E reprezentabil? Ceva gen Pătratul negru al lui Kazimir Malevich? „Totul la zero și apoi dincolo de zero“?
Nu doar atât. Ceva-ceva, la nivel formal, geometric, ai nimerit.
Ai în minte Nimicul spațial? Spațiul ca absență?
Asta-i o absurditate. Nu ca absență, mai degrabă ca refuz. Un refuz al determinațiilor. Absența spațiului e o aberație demnă de savanții inginerului care spun că el n-a existat înainte de big bang. Da’ ce-or fi fost în locul lui, concepte descojite? Ecuații trecute prin alambic?
N-ai organ pentru astfel de subtilități, pictore. Mai bine lasă-l pe poet să te iscodească un pic, că nu dă cu barosul.
Nicio problemă. Doar că nu se poate vorbi niciodată despre lipsa lui. Cum să se întemeieze vreo ontologie, chiar și una a inexistenței – te las să te încrunți – pe vârful unui ac? Într-un punct de dimensiune 0? Spațiul, ori locul, spune-i cum vrei, dăinuie, nemărginit, că nu solicită nimănui de mâncare. Doar că unele regiuni sunt neadăpostitoare. Refuză determinațiile. Resping orice calitate. Resping până și absența lor. Poate or fi azvârlite, în imensitatea lor, undeva la marginea (ne)imaginabilă a lumii. Dar mai degrabă sunt minuscule, doar cât un fir de păr, și incredibil de apropiate. Ne pândesc clipă de clipă cu indiferența lor cinică. Vezi, acolo imaginez eu Nimicul. Cel ce refuză orice, dar nu admite refuz. Altul nu e demn de a purta majusculă. Ce alt Nimic suprem, fundamental, absolut, poate fi (de-ne-)gândit înafară de cel care are o singură însușire: aceea că e lipsit de însușiri? Că e spațiu în întreaga lui anvergură dar refuză inclusiv întrebarea „unde?“ Le surclasează instantaneu pe toate celelalte. Oricum, făcând abstracție de El, orice alt „nimic“ e lipsit de sens.
Ei, mai sunt nimicuri, și încă o droaie, nu poți fi atât de limitativ.
Atunci încearcă, poete, și ia la rând categoriile lui Aristotel, apoi vezi dacă pot fi independent încorporate acestui monstru. „– Ce faci? – nimic“. Chiar și răspunsul respectiv este deja o acțiune. Mai mult, însăși rezistența în clipa aceea de statică pe care o mărturisești, ce se opune implicit dinamicii generale a lumii, e deja acțiune. Apoi: „– ce-ți rămâne după ce ai plătit facturile? – nimic“. Ei, dar ești totuși în posesia apei din robinet, a luminii din bec… Și la fel se întâmplă cu cantitatea, calitatea, relația și celelalte. Cu timpul e însă un pic mai incitant. Bate orologiul de pe perete, tic-tac-tic-tac, până ce deodată s-a oprit. Nu el, doar percepția lui. E ceva? Nu e ceva? O fi fost într-adevăr? N-a fost să fie? Va fi să nu fie? Nu va fi să fie? Cred că e motivul pentru care e atât de stimulativ pentru analize și speculații.
Cred că judeci corect. De aceea s-au aruncat masiv gânditorii asupra lui și au lăsat spațiul la periferiile cugetării. Augustin, spre pildă, a dedicat sute de pagini timpului, iar spațiului doar două-trei paragrafe. În Confesiuni, termenul timp este folosit de peste 150 de ori, în vreme ce spațiu doar de vreo 10. Mai mult, afirmă că într-un spațiu noi măsurăm de fapt timpul. Iar „spațiul“ trecutului, precum acesta din urmă, nu mai există. Îți spune ceva asta, inginerule?
Te referi la unificarea einsteiniană a spațiului cu timpul? Oricât de mult l-aș prețui pe Augustin, n-am cum să-i pun pe umeri asemenea premoniții.
Într-adevăr, ar fi o treabă ultra-forțată. Însă ce spune Augustin despre trecut îmi invocă niște stupizenii de șlagăre actuale care îndeamnă „să dăm timpul înapoi“. Expresie intrată și în limbajul colocvial drept imagine de mare rafinament. Dar sunt ferm convins că aceia care au compus simulacrele de melodii sau cei ce-o rostesc cu prețiozitate prin saloane habar n-au că Balzac a „scăpat“ un puișor colosal: prin Louis Lambert, un personaj cu mult mai subtil decât lălăielile lor. Și care lansează o formulă cu adevărat surprinzătoare. Derutant-memorabilă. El avea puterea de a da spațiul înapoi! Probabil l-a chiar înspăimântat pe romancier bizareria viziunii, căci a trecut-o prin mai multe variante: „el își pierdea într-un fel conștiința vieții sale fizice și nu exista decât prin jocul atotputernic al organelor sale interne care îi stăteau mereu la îndemână, făcea, după admirabila sa expresie, să dea înapoi spațiul dinaintea lui“. Ori: „El lăsa, după propria-i expresie, spațiul în urma lui“. Ai tresărit cumva, inginerule?
Tehnologia WARP, evident. Aia inspirată din romane SF, dar care actualmente este intens studiată la NASA. Ar permite străbaterea unor distanțe cosmice inimaginabil de mari. Tocmai pe acest principiu: contractarea energică a spațiului dinaintea vehicului și dilatarea celui dindărăt. Dar s-o lăsăm baltă, e abstract rău.
Înspăimântați de metehnele spațiului au fost mulți. Aristotel, spre exemplu, nu a utilizat nicăieri termenul, decât prin niște înlocuitori mai blânzi, mai catifelați (tópos, khóra) tălmăciți prin loc. Spațiul pur pentru el, acela despre care pictorul zice că refuză însușirile, nu are sens în lipsa unui ceva care îl ocupă. De aceea îi și contestă vehement pe atomiști care erau adepții existenței vidului. El afirmă în Fizica: „în afară de întreg și de tot nu există nimic, și prin urmare totul este în cer, căci cerul este, totodată, întregul… de aceea, pământul este în apă, iar apa în aer, iar aerul în eter, iar eterul în cer, iar cerul nu mai este în alt lucru“.
Să deduc, poete, că, „întregul“, „totul“ lui ocupă infinitul? Dar oare nu tot el spunea că infinitul este neactualizabil? Atunci, în loc de „în afară de întreg și de tot nu există nimic“, n-ar fi fost mai nimerit: în afară de întreg și de tot există nimic? Pe de altă parte poate fi nimicul înzestrat cu statut ontologic? Pictorul a încercat el o cacealma retorică la care m-am încruntat, dar se pare că nu-i tocmai gratuită. Dacă nu, atunci coboară în cele din urmă infinitul din negurile potențialității și se așează pe un loc care i se cuvine prin însuși caracterul lui de lucru actualizat? Mai ales că tot Stagiritul ne mai spune cu cîteva pagini mai iute că cerul este în mișcare, iar mișcarea presupune schimbare de loc. Or, cum poate fi gândit acest lucru din moment ce „cerul nu mai este în alt lucru“? De unde acel surplus de loc? Pictore, ești conștient în ce te-ai băgat?
Nu știu dacă sunteți voi conștienți de ce prețiozități debitați.
Bine, atunci pune-ți dopuri în urechi și vezi-ți de pensulele tale. Kant stabilizează oarecum lucrurile – în măsura în care vreun raționament poate fi cu adevărat stabil. El postulează spațiul ca infinit, iar anumite părți din el – aici lucrurile devin interesante – nu e obligatoriu să fie umplute cu obiecte. Dar pe ansamblu el e unul unitar, fie că adăpostește lucruri sau nu. Ca atare există vidul, golul esențial. În același timp, el însuși nu e un obiect, ci o intuiție pură, a priori, din mintea noastră – Kant precizează că doar omul poate da seama de spațiu, în absența căruia „reprezentarea de spațiu nu înseamnă nimic“. Căci în ipoteza existenței altor ființe cugetătoare, noi nu putem emite judecăți despre intuiția lor asupra obiectelor exterioare.
E limpede că bătrânul königsbergez se străduie să bage totul în tărtăcuță, în „intuiția pură“, în reprezentări ale intelectului existente înaintea oricărei experiențe sensibile. Dar cu mintea mea de inginer nu pot accepta în ruptul capului punerea în discuție a obiectivității fundamentale a spațiului. Fie că există om gânditor (doar asta se întâmplă la modul efectiv numai de câteva zeci de mii de ani, nu?), fie că pământul e umplut de brontozauri și lilieci, cele trei dimensiuni sunt mereu aceleași, amplitudinea cerului nu se modifică, iar distanța de la colții prădătorului la ceafa nefericitei prăzi e calculată probabil cu mult mai mare acuratețe de sinapsele leopardului decât de intuiția noastră pură.
Ești exasperant de pragmatic, cu toate că, mai ales cu ultima parte a afirmației, îți dau dreptate oarecum și fenomenologii. Jean-Luc Marion, în Idolul și distanța, spune că, spre deosebire de leopardul tău, intelectul nostru nu poate defini vreo distanță decât cu condiția să o recunoaștem de nedefinit! Căci orice tentativă de definire a ei suscită o serie indefinită de alte definiții ce elimină posibilitatea apariției unui termen final care să epuizeze șirul. Mă rog, contextul e diferit, cu nuanțe ce trimit spre mistic, dar dacă o rumegăm bine, tot la Kant se ajunge: niciun obiect nu poate fi definit „în sine“, ci doar prin ceea ce apare drept reprezentare a sensibilității noastre.
Atunci Nimicul pictorului? Ce fel de sensibiliate se poate plia pe ferocitatea lui? Amice, nu trage cu urechea, vezi-ți de mâzgălelile tale! Există o distanță cognoscibilă, cum zice franțuzul tău, între lumea curentă, plină, locuită, ființială – ca să fiu prețios, așa cum mă acuză prietenul nostru – și searbădul Nimic? Cum arată granița dintre El și ceva?
Marion se referă la distanța care nu e atât spațială, ci mai degrabă etico-metafizică, între mine și celălalt (la limită Dumnezeu). Dar cu privire la granița ce-o pomenești, el încearcă să descâlcească problema, dar n-o duce la capăt. De-acum în gamă heideggeriană. Ne povestește despre ființă și ființare. A doua este singura care face posibilă reprezentarea, căci e desfășurată în spațiu. Prima e ca un „nimb de lumină“ ce o înconjoară pe cealaltă, dar o lumină aparte „pe care nicio prismă nu vine să o descompună în culori elementare, vizibile“. Hm, minunat de sugestiv! Înseamnă că o spectrometrie a ființei e neverosimilă…
Nu se putea să n-o comiți… spuneam deci că ființa e un fel de nebuloasă imperceptibilă, „pur neant al ființării“ care, ca să facă posibilă orice ființare, trebuie să se retragă și să-i creeze loc. Avem o buclă extrem de bizară. Ființa „nu încetează să dispară pe măsură ce apare ființarea“ care, la rândul ei, „nu apare decât în măsura în care o permite retragerea ființei“. Mișcarea e însă și reversă: „Ființa nu apare niciodată decât în retragerea pe care o face (in-)vizibilă ființarea, ea însăși vizibilă“. Iar de aici încolo voi specula eu în termenii tăi, savantule.
Faci referire la mișcarea „hărțuielii“ celor două, ori la timpii „intermediari“?
Și-și, cu un ușor accent pe ultimii. Căci acea clipă infinitezimală în care ființa/ființarea se retrage ca să facă loc ființării/ființei, acel moment practic nul, dar infinit în semnificația și energia lui, acel gol de-o zvâcnire inexistent-incomensurabilă între mișcările lor coordonate, acolo se adăpostește Nimicul. Marion o și explicitează, dar oarecum timid: „ființa nu apare decât atunci când mijește nimicul“. Apare dispărând, făcând loc ființării și reciproc. Ființă–ființare–nimic: iată că nu mai avem un „duet“, ci un trinom în care termenii sunt prinși într-o eternă zbatere, iar granița dintre ei este precum bulbuceala norilor la furtună. Se hărțuiesc, vorba ta, dar nici norul, nici seninul n-ar fi posibile fără acel gol depresionar care le pune în disjuncție. Nu e o analiză moleculară a Nimicului, doar o încercare de-a sugera o eventuală fisurică prin care ar putea emana.
Cam greu de descâlcit vorbele tale, se vede și după mutra caraghioasă stropită de vopsele a pictorului care trage parșiv mereu cu urechea. I-a chiar tresărit o sprânceană când ai zis de fisurică… Hai acum să-ți zic eu în două cuvinte ce au dedus despre tematică și niște oameni mai chibzuiți decât voi. În ton cu cei din Abdera și în opoziție cu Aristotel, vidul există. Imensul gol interstelar e incontestabil, chiar și noi am pătruns deja în el prin Voyager. Doar că descoperirile și măsurătorile din preajma trecerii dintre milenii au arătat că el este vid, dar nu tocmai vid. Că e un Nimic nu chiar de nimic! De ar fi Nimic absolut, Nimicul acela chiar-nimic, fundamental-imperativ-nimic, până și tăcerea wittgensteiniană ar fi prea asurzitoare ca să-l evoce. Ci e un spațiu în aparență desăvârșit gol de „lucruri“, dar plin de o bizară energie pe care cosmologul american Michael S. Turner a botezat-o în 1998 dark energy, energie întunecată. Dar numai în aparență. E clar că din punctul de vedere al anticilor și chiar și al lui Kant, care nu cunoșteau noțiunea fizică de energie, el ar fi un nimic absolut. Doar că pe toată întinderea lui nemărginită se întâmplă mereu și mereu micro-evenimente ce implică lucruri, așa cum îi plăcea Stagiritului să spună. Energia respectivă fluctuează la nivel cuantic și creează spontan puzderie de perechi particulă-antiparticulă de materie. Deci obiecte, indiscutabile. Însă electronul și pozitronul născuți astfel nu rămân în lume mai mult de câteva fracțiuni de secundă, căci se ciocnesc și se anihilează într-o trombă de fotoni invizibili, de înaltă frecvență, care restituie Nimicului energia ce-o împrumutaseră de la El ca să se poată ivi. Deci Nimicul nostru este o permanentă și extinsă fierbere invizibilă de virtualități (așa au denumit fizicienii perechile respective) care, mai mult decât atât, trag de revere spațiul însuși, extinzându-l și sporindu-l dincolo de orizontul tuturor capabilităților noastre tehnologice de observație. Aici Aristotel intuise bine: cerul se mișcă totuși și el; dar despre locul în surplus necesar ca atare drept condiție a mișcării sale de expansiune, nu pot da seama nici măcar zecile de nobeliști ai timpurilor noastre. Nici colosalele laboratoare subterane ori spațiale de trilioane de dolari. Nu există nici măcar matematica aferentă a-l decripta. Căci acolo, dincolo de însuși dincolo, se deschide imperiul incognoscibilului pur. S-o fi desfășurând după acele frisonante granițe un Nimic neutru, „fără determinații“, cum auzirăm deja, unul impersonal și plicticos, ori ceva de-a dreptul cumplit, cu mult mai spăimos decât ne putem închipui – poate doar vedeniile pictorului ne pot lămuri. Hai, prietene, să-ți vedem și noi „eseul“!
Mă bucur că ați lungit-o exasperant. Măcar s-au uscat de-a binelea culorile. Dar s-ar putea să nu vă gâdile ce vedeți…
Phuuu! Mi s-au muiat picioarele. Te văd și pe tine, inginerule, că ai cam albit la față. Sau poate toată seara asta a fost doar un vis captivant terminat în coșmar? Ce văd acolo? Pătratul negru? Nu, o lespede neagră, grea, așezată pe marginile unui cavou. Dar imperfect, a rămas o mică dungă, o fisurică, doar cât un fir de păr, poate nici atât, neacoperită. Prin ea se întrevede totuși ceva, un fel de… imposibil de definit. Căci nu e ceață, nici abur, nici transparență. E o răsuflare a Dincolo-ului… dar nu e nici răsuflare, că evocă mai degrabă împietrirea decât o mișcare. Nici împietrire nu-mi sună bine, căci piatra are substanță. Însă acolo e ceva a-substanțial aflat în a-mișcare și a-pietrire. Aflat în ne-aflare. În negativul tuturor atributelor ce nu admit negație. În răsturnarea tuturor sensurilor pe care grandiosul nostru limbaj le fixează lumii. Poate e totuși sunet, căci urechile îmi vâjâie de un fel de neauzire a prăbușirii. Implozie a viscerelor ce se strâng, putrefact, în punctul cât un proton de la care a început totul. A început sfârșindu-se în aceeași clipă. Sunetul dogorii neantului, al shambalei dragonilor cu limbi de pucioasă, al parnasului damnaților. Sunetul tuturor sunetelor și-al a-sunetelor învârtindu-se în norul surdo-muțeniei cerurilor și apelor. Din culori ai făcut, pictore, toate astea?
Nici pomeneală. Doar din spaime. Și din plictiseala stârnită de voi.
Ba da, sunt culori. Dar culori fără culoare. Culori fără vocale, nici mângâiere. O cromatică a imperceptibilului, frecvențele în-veci-invizibilului, vederea stinsă a demiurgilor făcători de ne-speranță. Lumina aceea, vorba lui Marion, ce nu se descompune în culori, ci în filamente de beznă. Aici, inginerule, poți face oricâte spectrometrii, nu vei obține decât valori nule. Sau… dincolo de nule… Doar întunericul năvalnic al strălucirii găurilor negre laolaltă cu mâzga duhnitor-scânteietoare a labirinturilor lui Hades. Într-adevăr, n-are însușiri, decât una singură: aceea că transformă orice discurs în stupoare. Orice elan în agonie! Pictore, oh, pictore, te urâm, ne-ai făcut să ne simțim înspăimântător de mărunți… gândăcei ce pălăvrăgesc vrute și nevrute… ar fi mai bine pentru tine să părăsești încăperea asta… cât de urgent… Sau… nu… de fapt… îți mulțumim…
Pentru Nimic!