Pentru că medicii și psihologii nu l-au descoperit, îmi asum eu misiunea de a descrie Sindromul Úrsula Iguarán. Chiar l-am botezat astfel, pentru că, deși este frecvent, nu avea un nume. Așa cum se știe, din romanul binecunoscut al lui Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate, Úrsula Iguarán este Mama Mare a familiei Buendía, soția lui José Arcadio și mama viitorului colonel Aureliano Buendía. Ea trăiește 120 de ani și, cînd moare (tema e reluată în roman din nuvela Funeraliile Mamei Mari), nu se dă dusă pe lumea ailaltă.
După ce moare, la vîrsta ei foarte înaintată, Úrsula Iguarán continuă să se comporte normal în curtea și în casa familiei Buendía. Se agită prin curte, dă boabe păsărilor din bătătură și stingherește oarecum viața celor rămași. Problema ei este că „a murit, dar nu a fost anunțată“. Este, oarecum, o dificultate a tuturor strigoilor, moroilor etc. Adică nu este vorba (numai) de „revenants“, ci de niște „jamais passés“.
În volumul său, un vast eseu, Treptele lumii sau calea spre sine a lui Mihail Sadoveanu, Alexandru Paleologu explică, foarte interesant, că ritualurile funerare, „de trecere“, au rolul de a-l convinge pe „dalbul pribeag“ (formula a devenit titlul unei piese de D. R. Popescu) că a fost eliminat dintre cei vii și a căpătat alt statut. El trebuie să-și accepte regimul modificat și să se care în lumea din care a ajuns să facă parte, alta decît a celor vii. În acest scop e spălat, i se cîntă prohodul, i se pune în mînă ortul necesar achitării taxei de pod, peaj reclamat de cei care-i asigură traversarea frontierei, și așa mai departe. I se cîntă, consolator, „veșnica pomenire“ și este îndemnat, chiar și printr-un ritual similar la 40 de zile de la deces, dacă se mai află prin împrejurimi, să-și ia drumul corespunzător noii sale condiții.
Ei bine, în viața de toate zilele, dacă viață este termenul potrivit în context, există numeroase ipostaze ale regretatei Úrsula Iguarán. Sînt acele prezențe care ne încurcă existența cotidiană și pedestră cu toate că, de facto, au ajuns să aparțină altei lumi, uneia mai evanescente și, în orice caz, deconectate de a noastră. Nu este vorba de cei „intrați în anul morții“, cum se spune popular, adică de cei cuprinși de o agitație frenetică, nestăvilită care le anticipează de puțin liniștirea totală, cel puțin în registrul tangibil al lumii noastre. Ci de cei care se comportă normal, în regim firesc printre semenii lor, precum Úrsula Iguarán, cu toate că nu mai fac parte din el. Nu putem numi aceasta „maladie“, pentru că nu e provocată de viruși sau bacili. Este un sindrom care afectează persoane de vîrste diferite (a treia cu predilecție, să recunoaștem). Omul respectiv, să-l numim astfel, convențional, nu se recunoaște în postura de „dalb pribeag“, ceea ce, pe restul muritorilor, încă teferi, îi irită în chip evident. El zăbovește în continuare în lume, ca un musafir nepoftit și sîcîitor, pretinzînd tratamentul rezervat celor vii, chiar dacă, la intervalele cuvenite, i se fac ritualurile care să-i atragă atenția că a depășit un hotar și nu e cazul să mai insiste.
Sindromul Úrsula Iguarán apare în zona anumitor profesii, mai ales a celor artistice. Subiectul continuă să scrie, să cînte, să joace în piese sau să dea, mai ales, reprezentații singulare, deși, formal sau implicit, toate ceremoniile funebre i-au fost îndeplinite, lipsind numai parafa medicului legist.
Sindromul Úrsula Iguarán apare foarte des în politică și chiar la vîrste mai fragede. Deși evident și recunoscut ca prematur, decesul nu este asumat de cel care l-a suferit. Chiar dacă păsările au nevoie de grăunțe, nu mai este treaba dalbului de pribeag să le ofere tainul zilnic. Are cine să facă asta, în absența lui.
O dificultate pe care o ridică sindromul descris mai sus este aceea că, prin creșterea longevității populației și înmulțirea ei, acesta a căpătat o frecvență cu adevărat supărătoare. În autobuze, la cozi, cu precădere la televiziune și în presă, numărul „mamelor mari“ care își refuză încheierea destinală a devenit extrem de impunător. Nu ne putem declara împotriva traiului îndelungat. E un semn de bunăstare și dă optimism. Cu condiția însă ca el să fie însoțit de oportunitate și viabilitate reală. Sindromul Úrsula Iguarán este însă caracteristic părții opuse, celor cărora le șade mai bine dincolo, au pierdut reperele existenței oricît de banale și stau călare pe granița, nevăzută dar bine marcată în adevărul ei, dintre universul în care au fost și cel în care, veșnic, vor fi.