În spectacolul Unchiul Vanea al Teatrului Bulandra a acceptat să joace Dădaca. Ce intuiție formidabila a avut tânărul regizor rus Yuri Kordonski! Acest personaj, în interpretarea Marianei Mihut, leagă și dezleagă toate firele piesei, îi adâncește tăcerile și îi sporește râsul cotidian, dar și hohotul metafizic. E greu să închizi ochii și să nu o vezi pășind mărunt și precipitat, cu samovarul aburind în mâini, să nu o vezi tăcând într-o noapte rusească răvășitoare. Am văzut-o mai întîi în spectacolul-lectură, Sorry, de Alexandr Galin, (în traducerea lui Nicolae Iliescu). Pe urmă, premiera cu Sorry pe scena Izvor a Bulandrei. Regia, Sanda Manu, iar partenerul, partenerul era… Ion Caramitru. Colegi de facultate. Am avut sentimentul că asist la declarația de iubire pe care actrița o face propriei sale profesiuni: patetică, răvășită, atinsă și neatinsă de urâtul vieții, purtându-și demn frustrările unui creator din lagărul comunist, stropind cu lacrimi de râs sau de plâns trădările bărbatului iubit și sosit acum, după ani, să-și răscumpere erorile și timpul pierdut. Unde se întâmplă totul? Într-o morgă, acolo unde EA cosmetizează fețe de bărbați și de femei înainte ca bulgării de pământ să se prăvale peste trupurile lor.
De ce o respect atât de mult pe Mariana Mihuț? Pentru că este, într-adevăr, o actriță mare. Banal, nu? Pentru că este un profesionist. Până în vârful unghiilor, capricios, vulnerabil, deschis la tot ce înseamnă teatru de calitate, la valoare, pentru că în templul din sufletul ei există altare ridicate pentru oamenii de teatru- modele, repere, pentru că fidelitatea față de scenă este scheletul ființei sale pe care l-a umplut cu carnea voluptoasă a rolurilor. Mariana Mihuț este o alcătuire dominată de paradoxuri. Mița în De ce trag clopotele, Mitică?, celebrul film al lui Lucian Pintilie după piesa D’ale carnavalului a lui Caragiale, Zoe din Scrisoarea pierdută, la Teatrul Bulandra, în 1979, în regia lui Liviu Ciulei, burgheza decăzută și alcoolică din O batistă în Dunăre de D.R. Popescu, în regia lui Ion Cojar, la Teatrul Național din București, temperamente vulcanice, colerice, de nestăvilit, mizând totul însă pe un soi de feminitate care se dezvăluie greu, după multe draperii, văluri și cortine, o feminitate senzuală și parșivă, inocentă și pricepută, lovită, dar irezistibilă. Dincolo de forța extraordinară, de miile de nuanțe cu care jonglează Mariana Mihuț, uneori doar în câteva minute, nu există apariție care să nu îl lase pe spectator să întrezărească o fragilitate pe care greu ar fi intuit-o. Este suprema minune cu care își înnobilează personajele, este un fel de scamatorie pe care o face pe scenă, care te fascinează, dar pe care nu o poți descifra în veci. Nu e ușor să lucrezi cu Mariana Mihuț într-o distribuție. Indiferent ce joacă este perfecționistă. Cu ea și cu cei din jur. Nu este nimic mai presus decât repetiția, spectacolul, se livrează total și pretinde asta tuturor. Harul înseamnă muncă, muncă, muncă, dar și o stare de transă pe care trebuie să o invoci, să o cauți, să o întreții pentru ca astfel să poți vedea și înțelege ce ți se propune, ce ți se arată ție, doar ție. O întoarcere a Marianei Mihuț pe scenă, o intrare, o privire, răutăcioasă sau senină, degajă și angrenează energii. Simți că acolo se petrece ceva, dar se întâmplă ceva și în tine, spectatorul. Simți că pe actor l-a costat replica, dar și pe tine, cel din sală, sensul ei, interpretarea, accentul. Doar prin câteva excepții actriță și de film, în mod ciudat totuși, Mariana Mihuț este o formidabilă actriță de teatru, preocupată aproape exclusiv de angrenarea ei în figura istorică a Bulandrei, de misterul și ce-ul personajelor sale, de împlinirea lor sub amprenta ei. Nu are nici cel mai mic interes pentru vedetismul ieftin, obținut facil, nu înclină capul decât în fața valorilor și nu este deloc impresionată de succesul rapid și comercial. Să nu credeți că este simplu să reușești și să reziști așa în lumea pură a histrionismului.
Oricine vine la mine se oprește în fața unei fotografii alb-negru. Este din Revizorul, spectacolul lui Lucian Pintilie. Un portret al Marianei Mihuț, Fata Primarului. Am cumpărat poza dintr-o licitație în beneficiul artiștilor. O privesc în fiecare zi. În capul meu se învîrtesc multe imagini, din multe spectacole în care a jucat Mariana Mihuț. La început de noiembrie, de ziua ei, dau tîrcoale doar unuia. Ca un vultur, mă rotesc deasupra „prăzii“. Anul acesta mi s-a făcut un dor nebun de Îngropați-mă pe după plintă. Mă răscolește ca atunci. Un text dens, apăsător, un spectacol unic, actori impecabili în personaje greu de dus ore în șir, decupajul lui Kordonskyi, zi, noapte, zăpadă, destin, destine… Viața stă cocoțată pe o sfoară. Este dusă de vînt în toate părțile. Ceva o ține acolo. Sînt multe rolurile remarcabile ale Marianei Mihuț. Complexe, mereu altfel fiecare apariție, vocile ei, privirea, privirile. Personajele stau acolo, pe sîrmă, înșirate pe trena maiestoasă. Bunica din „Plinta“ le fixează balansul. Ca să poată fi admirată toată bijuteria. Un rol ca acesta te costă mult. Mult. Poate că și viața. Ce a făcut Mariana Mihuț acolo este un fel de aruncat în prăpastie, urcat muntele din nou, zvîrlit iarăși în hău. Tot așa. Ore. Totul începe mult înainte de reprezentație și se încheie, cumva, mult după. Este un spectacol despre iubire. Despre iertare. Am scris despre el, am revenit, este ca o obsesie care uneori se transformă în ceva pregnant, acut. Ca un țipăt. Sînt în acest spectacol cîteva momente… Mă tot întreb. Și acum. De unde scoate forța aceea, intensitatea uriașă, iar și iar, la infinit. Cum poate să ducă și vanitate, și blesteme, și iubire, și disperare, și ură, umilință, ură, țîfnă, și iar iubire, să se deșire sub ochii noștri, să se dizolve aproape, și să revină ca un val gigantic, să o ia de la capăt, să fie într-un monolog de cincisprezece minute în cincisprezece feluri diferite? Ce personaj Bunica lui Sanaev și Kordonskyi, ce rol al Marianei Mihuț… Bunica asta care apare parcă dintr-o oglindă, tunînd și fulgerînd mereu, împrăștiind injurii în stînga și în dreapta. Aceleași. Mereu aceleași. Nimic nu se schimbă. Nimic. Bunica Marianei se naște din haosul de pe scenă, așa cum l-a văzut Yura. Pentru că Ea este însuși haosul. Din viața ei, a soțului ei, a fiicei, Mama nepotului Sașa, pe care ea îl crește de la patru ani. Bunica lui Sașa. Ceva pătimaș și visceral. Care se desface în mii de bucăți și își adună, iar și iar, sufletul și puterile din milioane de frimituri. O lumea zbuciumată se descompune și se compune la loc ca un acordeaon ce stă să se rupă. O viață zbuciumată. Țipete îndesate în oase, în creier. Atîta neputință. Bunica asta și viscolul din ea. Viscolul acesta face prăpăd pe scene, îngheață suflete. Ceva nemilos. Crud. Crunt. Visceral. Bunica Marianei Mihuț se înalță ca o lumină. Din tot întunericul, lumina ei există dincolo de dezastrul din ea și din sufletele noastre. Cîtă forță! OARE AȘA ÎI SPUNE? Nu știu…
În fiecare an, noiembrie începe cu ea. Cu Mariana Mihuț.