Într-o lume aparent tot mai golită de simboluri, iată apare anul jubiliar Constantin Brâncuși, care a supralicitat până la a duce în derizoriu ceea ce, în mod normal, trebuia să reprezinte un semn de respect față de personalitatea acestui mare artist născut în România. Din acest „prea plin“ de evenimente banale și, uneori, chiar mai rău, derivă și reacția mea negativă, acum, spre finalul acestui an, al 150-lea de la nașterea sa, pentru că manifestările cu adevărat importante au fost excepția și nu regula. Nu simbolul este problema, ci „ritualurile“ care au fost promovate pentru susținerea acestui drept meritat brand de țară. Înțeleg rațiunea financiară pentru care această puzderie de proiecte, unele fără nici o intenție comemorativă, s-au bulucit, la modul propriu, să profite de tot mai anemicele fonduri ale Ministerului Culturii, dar logica și mai ales bunul-simț ne fac să ne gândim la modul în care s-a petrecut această selecție/ distribuire de fonduri publice, din moment ce una dintre cele mai interesante expoziții, inițiate sub egida Muzeului Național de Artă al României, conform declarațiilor oficiale, a fost realizată mai mult prin efortul voluntar al organizatorului și al partenerilor săi în acest proiect: Muzeul Național de Artă Contemporană, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Băncii Naționale a României, Muzeul de Artă Vizuală Galați, Muzeul de Artă Constanța, Muzeul Județean Mureș, Muzeul „Vasile Pârvan“ – Bârlad, Centrul de Cultură „George Apostu“ – Bacău, precum și o serie de colecționari privați.
Expoziția Brâncuși. Sindromul, deschisă în luna iunie și inspirat prelungită până în anul 2027, a fost concepută, din perspectivă curatorială, de Judit Balint și Erwin Kessler, iar discursul vizual propus de aceștia evoluează pe două axe de raportare: una de natură strict artistică și cealaltă de factură socială. Este o abordare firească, având în vedere imaginea puternică pe care Brâncuși și-a dobândit-o în peisajul autohton, încă din timpul vieții.
Urmând firul narativ, expoziția ilustrează forța modelatoare a personalității și a creației brâncușiene asupra artei moderne și contemporane românești. Parcursul expozițional debutează cu lucrările unor artiști aparținând în majoritate avangardei istorice, ce au recunoscut, încă de acum un secol, contribuția revoluționară a operei lui Brâncuși la sculptura universală. Întâlnim aici lucrări semnate de nume sonore din arta interbelică românească precum: Milița Petrașcu, Irina Codreanu, M. H. Maxy, Theodor Pallady, Hans Mattis-Teutsch ș.a. Aceștia și-au asumat în mod explicit un model care, la acea vreme, nu se fixase încă definitiv în conștiința artistică internațională. Din perspectiva exigenței de documentare care susține întregul discurs expozițional, trebuie remarcată prezența unei Bufnițe în bronz, realizată de Constantin Antonovici, unul dintre puținii sculptori care au trecut prin atelierul maestrului, la jumătatea anilor ’40, înainte de a emigra în Statele Unite. În același context, ar fi meritat, probabil, expusă și o lucrare a lui George Teodorescu, un sculptor mult mai puțin cunoscut publicului larg, a cărui întâlnire cu Brâncuși a fost decisivă pentru destinul său artistic, frânt tragic la doar 37 de ani.
Un impact similar, dar manifestat sub o cu totul altă formă de raportare, se regăsește la o serie de personalități artistice marcante din epoca postbelică, perioadă opresivă în care libertatea de expresie era grav afectată de un tipar ideologic impus, cel al realismului socialist. Remarcabile în acest sens sunt lucrările lui Paul Neagu, Peter Jacobi, Ovidiu Maitec sau chiar Ion Irimescu. La acești artiști, dialogul cu opera maestrului, deși asumat explicit, conține o schimbare de paradigmă, devenind un exercițiu de admirație conștientă și distanțată. Vom întâlni aceeași abordare profund reflexivă și la generațiile imediat următoare, prin creațiile unor sculptori de referință precum Andrei Cădere, George Apostu, Ion Vlasiu, Peter Jecza sau Vasile Gorduz, care au recontextualizat volumele și verticalitatea brâncușiană.
O formă radical schimbată de înțelegere și, implicit, de raportare la moștenirea brâncușiană se poate observa la generațiile de după 1990, acest segment fiind, în opinia mea, și cel mai incitant din întreg parcursul expozițional. Beneficiind de avantajul unui interval de timp consistent și de prăbușirea barierelor ideologice, acești artiști își construiesc discursurile printr-o raportare directă la epoca contemporană. În acest nou spațiu cultural, prioritatea elementului novator propus de Brâncuși a dispărut în mod natural, iar dialogul este reinițiat pe alte coordonate, cum ar fi cele legate de deconstrucția mitului, recuperarea spirituală sau implicarea socială directă. În susținerea acestui demers întâlnim nume sonore din arta românească actuală precum: Marian Zidaru, Iosif Kiraly, Călin Dan, Teodor Graur, Mircea Cantor, Vlad Nancă, Michele Bressan, Dumitru Gorzo, Andra Ursuța, Aurel Tar, Dan Vezentan, Grupul Subreal, Cătălin Rulea, Florin Maxa ș.a. În acest reper conceptual trebuie citite și lucrările lui Dan Perjovschi. Deși, din punct de vedere cronologic, el aparține generației optzeciste, abordarea sa grafică, acidă și performativă, demonstrează că cele mai actuale opere nu se mai nasc din copierea formei, ci din raportarea critică asupra modului în care societatea consumă și instrumentalizează, uneori până la sațietate, un brand cultural național. În această formă de lectură, contribuția sa este percepută ca un liant între cele două axe de cercetare a „sindromului“ Brâncuși în „grai“ românesc.
Urmând logica acestui concept, nu am înțeles sensul implicării în acest concept a artistului german Gregor Schneider, cu un foarte interesant, de altfel, parcurs spațial, intitulat „Bad“.
În final, rămâne totuși o întrebare pe care o lansez – mai curând retoric, conștient fiind de faptul că echipa curatorială nu a lăsat nimic la voia întâmplării. De ce a fost aleasă ca imagine pentru afiș tocmai acea fotografie din colecția muzeului în care trei personaje cunoscute deopotrivă pentru debutul lor avangardist și pentru radicalizarea ulterioară spre extrema stângă, apar reunite în jurul Cumințeniei pământului? Este o secvență fotografică surprinsă, cel mai probabil, în anul 1957 – momentul în care lucrarea a fost împrumutată de autoritățile comuniste pentru a-i organiza artistului prima expoziție muzeală din România. Privită din perspectiva timpului actual, imaginea, deși banală din punct de vedere artistic, are o valoare iconică din perspectivă simbolică. Ea conține, latent, potențialul unui subiect fertil, care ar putea susține oricând o întreagă sesiune de comunicări științifice.