Arta actorului continuă să rămînă, în mare parte, un mister incitant, în ciuda nenumăratelor studii dedicate acesteia, unele dintre ele celebre, căci au lăsat o amprentă durabilă asupra formării actorului de-a lungul a mai bine de un secol de la nașterea regiei moderne. Interesant e însă că această formare nu se termină, de fapt, niciodată, pentru că fiecare nou spectacol este o provocare, o luptă de a depăși blocaje și inhibiții, de a atinge o stare creativă nouă, odată cu fiecare rol, cu fiecare experiență spectaculară, care este unică în felul ei. În teatru, nu există împlinire definitivă sau eșec ireparabil. Teatrul este un dublu al vieții, cum spunea Artaud, ceea ce înseamnă că această artă care conține viață, care se bazează pe palpitul acesteia, poate fi intensă, imprevizibilă, incandescentă sau, dimpotrivă, decepționantă, derutantă, placidă, anostă – ca viața însăși.
Cînd Grotowski afirma că „teatrul este o întîlnire“, nu cred că se referea doar la întîlnirea dintre mai multe ființe umane (dintre actori și spectatori, dintre actori și regizor, dintre actorii aceleiași trupe sau grupare care pregătește un spectacol), ci, în primul rînd, la o întîlnire a actorului cu sine însuși, cu experiențele și posibilitățile sale fizice și psiho-afective, la revizuirea constantă a propriilor sale resurse energetice, emoționale, corporale.
Arta teatrului este o artă complexă și enigmatică tocmai pentru că în centrul ei se află o ființă umană, actorul. Acesta se supune de bună voie unei imense constrîngeri – existențiale, psihologice, estetice – care este de fapt însuși obiectivul activității pe care o desfășoară: aceea de a trebui să fie inspirat, de a trebui să-și etaleze întreaga paletă a aptitudinilor și calităților sale artistice într-un interval orar bine stabilit, acela al desfășurării spectacolului în fața unui public (să zicem între ora 19 și 22, nici înainte, nici după!). Chiar dacă există momente cînd e strălucit în timpul repetițiilor, actorul trebuie să fie „genial“, „să dea totul“, atunci cînd se află pe scîndura scenei pentru a-și întîlni publicul, nici mai devreme, nici mai tîrziu. Este marea presiune intrinsecă a teatrului.
Pe lîngă asta, actorul este o persoană care, vrînd, nevrînd, funcționează ca noi toți și în regim diurn, înconjurat de o rețea de constrîngeri și influențe sociale, culturale, emoționale, psihologice, de presiuni venite din zona vieții de zi cu zi, presiuni materiale, financiare, afective… Și atunci, ce ar trebui să facă el/ea ca să-și păstreze intact rezervorul de energii creatoare sau măcar deschis înspre înnoire, înspre primenire în procesul de lucru ca artist? Ce se întîmplă dacă intervin insatisfacția, uzura, oboseala, rutina, îndoiala, dilemele, îndepărtarea tot mai mare de zona ideală, eterată, pură a artei la care visa? Ce se întîmplă dacă artistul se trezește asaltat și chiar agresat de condiții pe care le resimte improprii pentru desfășurarea artei sale și chiar pentru „supraviețuirea motivației profesionale“?
Nu sunt mulți cei care s-au gîndit să întindă o mînă de ajutor acestor artiști care, fie că sunt la începutul sau la mijlocul carierei lor profesionale, se simt derutați, debusolați, poate chiar deprimați, în lipsa unui orizont tangibil și a unor satisfacții palpabile, care să-i reîncarce energetic.
Proiectul „FLUX. Școala de vară pentru actori profesioniști“ a fost conceput de artiști implicați în pedagogia artei teatrale (actori, regizori), recunoscuți pentru abnegația și entuziasmul lor în lucrul cu studenții Facultății de Teatru și Film ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj, reputați pentru calitatea actului pedagogic, pentru încrederea lor în valoarea formativă a învățămîntului vocațional, formativă nu doar în sens strict profesional, ci și uman, spiritual și moral: am să-i amintesc pe cei patru profesioniști care au ținut ateliere timp de cinci zile, ateliere de 8-10 ore pe zi: Sinko Ferenc (atelier de mișcare, coordonare și atenție), Anca Similar (atelier de respirație și voce), Filip Odangiu (atelier de tehnici și exerciții ale Prezenței), Adrian Sitaru (atelier de relații scenice și improvizație în film). Acestora li s-a alăturat scriitorul Adrian Teleșpan, care a coordonat o serie de interviuri menite să-i pună pe participanți în situații provocatoare, inedite.
Filip Odangiu și Diana Aldea, aflați la originea acestui proiect, sunt și autorii volumului intitulat Actori în derivă. Ghid pentru regenerare profesională. Cartea rememorează, sistematizează, analizează întreg parcursul – inițiatic, am putea spune –, al acestei veritable terapii vizînd „regenerarea profesională“. Avînd în vedere structura și conținutul volumului, avem de-a face, de fapt, cu un „ghid practic“, deoarece oferă pe lîngă un coerent comentariu analitic și un corpus de exerciții practice, subsumate fiecărei teme propuse.
Mărturisesc că, inițial, titlul mi s-a părut prea dur, chiar încărcat cu o anume cruzime și avînd răceala unui diagnostic medical, și asta deoarece, filologic vorbind, a fi în derivă înseamnă (la figurat), conform DEX, „a fi fără voință, fără energia necesară unei acțiuni“. Or, toți protagoniștii/ cursanții care au participat la această școală sui-generis se remarcă tocmai prin faptul că sunt conștienți de impasul în care au ajuns și luptă să-l depășească, acest lucru fiind însăși premisa participării lor la această tabără. Apoi am realizat că, de fapt, nu există o expresie în limba română care să exprime sintetic această dezorientare, această stare de debusolare, de derută, deoarece „a fi în derută/ în debusolare“, sună cam straniu, trebuie s-o recunoaștem. Și mi-am dat seama că, așa cum există posibilitatea redresării, cu puțin noroc, a cursului unei nave aflate în voia curenților mării sau a unui avion aflat în voia vînturilor, tot astfel „un actor în derivă“ poate regăsi cursul corect, cursul salutar, dacă e ajutat de instrumentele de bord și de abilitatea pilotului.
Cartea lui Filip Odangiu și a Dianei Aldea, doi profesioniști (actor/regizor) care au fondat, în 2019, la Cluj, Centrul de Creație Maidan – de fapt un teatru independent, care, pe lîngă spectacole, propune și incitante direcții de cercetare teatrală și nu numai – m-a impresionat prin mai multe elemente. E vorba, în primul rînd, de structura acestui ghid, de rigoarea științifică (dar fără ariditatea unui atare demers), cu care circumscrie desfășurarea acestei tabere, începînd cu procesul de selecție a cursanților, continuînd cu descrierea și comentariul analitic al atelierelor, și dînd în încheiere cuvîntul mentorilor în secțiunea intitulată sugestiv „Gînduri pentru mai departe“, pentru ca la sfîrșit să înregistreze feed back-ul cursanților, care dau glas impresiilor lor finale privind utilitatea și eficacitatea experienței trăite. Să menționez și secțiunea numită „Resurse“, conținînd bibliografia aferentă fiecărui atelier, pe care cei patru traineri o recomandă pentru tematica tratată.
Autorii reușesc să creioneze, printr-o analiză psihologică de mare finețe, plină de empatie, starea de criză pe care o traversează colegii lor actori selectați pentru ateliere, blocajele cu care se confruntă, dar și „fluxul“ energetic și psihic care ia naștere între cursanți și traineri, ca o premisă a regenerării. E limpede că acest proces nu poate avea loc peste noapte, dar exercițiile intense practicate în cele patru ateliere, precum și atmosfera de încredere reciprocă, de luciditate și sinceritate au oferit cursanților pîrghiile necesare pentru a putea continua acest demers și după părăsirea taberei. Se pare că celebra formulă a lui Stanislavski referitoare la „munca actorului cu sine însuși“ nu și-a pierdut nici azi, în epoca marilor mutații tehnologice, valabilitatea. (În paranteză fie spus, am regăsit multe tehnici și sfaturi stanislavskiene referitoare la „adevărul emoțional“ în secțiunea care consemnează desfășurarea atelierului condus de Adrian Sitaru.)
De fapt, așa cum reiese din carte, cursanții și mentorii lor au avut în comun neliniștea fertilă, importanța acordată căutărilor, întrebărilor, mai degrabă decît răspunsurilor, refuzul de a se cantona în rutina profesiei, de a apela la stereotipuri și tehnici care obnubilează ființa autentică a actorului și o plasează în orizontul confortabil al celor știute și al căii ușoare.
Extrem de incitantă este prezentarea, deopotrivă descriptivă și analitică, a exercițiilor propuse în cele patru secțiuni ale atelierelor, care acoperă patru domenii esențiale ale antrenamentului actorului vizînd corpul, vocea, mecanismele psiho-fizice care susțin fenomenul Prezenței, precum și actoria de film. Sunt domenii adiacente, dar ele explorează cu mijloace specifice aceleași concepte-cheie precum Prezența, Atenția, Concentrarea, respirația, introspecția etc. Autorii ne prezintă un corpus de exerciții extrem de valoros, exerciții propuse de cei patru mentori, care își păstrează valabilitatea și eficiența și în cazul actorilor care nu sunt neapărat „în derivă“. Să nu uit încă un merit al cărții: este o ediție bilingvă, română-italiană, de care vor profita și colegii italieni de la teatrul Gerardo Guerieri din Matera cu care Centrul de creație Maidan a avut o colaborare excelentă în ultimii ani.
Actori în derivă este un volum important, necesar, care s-a născut, oarecum miraculos, în urma unei tabere de doar cinci zile, și care reușește să surprindă tonalitatea vibrantă a comunicării și a atmosferei din tabără. Acest lucru ar fi fost, însă, imposibil de realizat dacă n-ar fi fost întrunite cîteva condiții esențiale: pregătirea profesională impecabilă a trainerilor, dublată de excepționala lor calitate umană, de generozitate, de rigoare, de deschiderea lor către ceilalți și de nevoia autentică de dialog. Inteligență (deloc artificială!), profunzime, cunoaștere. Și încă ceva: convingerea că efemerul clipei teatrale, acea clipă „locuită“ de incandescență, cum ar fi spus George Banu, poate fi prins în plasa cuvintelor și în paginile unei cărți. Cartea continuă să rămînă, așadar, un martor și un însoțitor privilegiat al teatrului.