Un film excepțional
Rulează în cinematografe un film care stârnește un mare interes și dezbateri aprinse: Digger, creație a regizorului mexican Alejandro Gonzáles Iñárritu, cu Tom Cruise în rolul principal. Două pelicule din trecut, extraordinare, datorate lui Inarritu, Birdman (2014) și The Revenant (2015), erau în măsură să ne facă să avem așteptări maxime și de la acest film. Iar pe mine, ca spectator obișnuit, această nouă operă cinematografică a sa m-a entuziasmat.
În primul rând, prin complexitate și prin felul firesc în care capătă expresie artistică memorabilă marile teme ale epocii noastre. Digger este o poveste despre acțiunea destructivă a noastră, a făpturilor omenești, asupra naturii acestei planete și asupra echilibrului ecologic de care depind existențele noastre: în film, exploatarea zăcămintelor de petrol din Groenlanda și Alaska produce o cumplită catastrofă ecologică mondială. Dar Digger este și o parabolă despre găunoșenia puterii politice pe care o dețin președintele Compson (interpretat remarcabil de John Goodman) și cei din cercul său. (À propos, personajul Compson pare o hibrizare satirică a două persoane reale, Donald Trump și Joe Biden). Dar Digger este și o parabolă despre cei care se erijează în apărătorii civilizației umane, când, de fapt, ei sunt cei care devastează planeta (monologul lui Digger în Parlamentul European e o secvență antologică). Dar Digger este și o parabolă despre confruntările niciodată încheiate între marile puteri mondiale adverse.
Dar Digger este și o parabolă despre condiția artei și năzuința (niciodată împlinită?) a artiștilor de a salva lumea. Avem și o subtilă poveste în poveste – într-o viziune postmodernă, care deschide orizontul – despre raporturile dintre creația artistică și realitatea propriu-zisă. Dar nu dezvălui despre ce anume e vorba, pentru a nu le strica surpriza cinefililor adevărați, care trebuie să descopere singuri, la vizionare, în sala de cinema.
În fine, Digger este și o parabolă despre natura umană și despre zădărnicia și efemeritatea trecerii noastre prin această lume (scena aruncării în ocean a cenușii pisicii la care ținea bizar de mult Digger este tulburătoare).
O subliniere: se cade să reținem din filmul lui Iñárritu imaginația regizorală prodigioasă și viziunea sa plină de forță epică-dramatică-vizuală. De adăugat neapărat că Digger impresionează și prin interpretarea magistrală a lui Tom Cruise (care înseamnă și o șocantă schimbare fizică a actorului). Personal, nu-l credeam în stare de o asemenea performanță actoricească pe cel care era în ochii noștri legendarul super-erou Ethan Hunt, veșnic tânăr și de neînvins.
Digger, pe scurt: o creație cinematografică pe care eu, unul, dacă aș fi întrebat, aș recomanda-o oricui, cu convingere sută la sută. (G.C.)
Câteva volume de poezie recente
Unul dintre poeții importanți ai generației ’80, Adrian Alui Gheorghe, republică la Editura Tracus Arte volumul său din anul 2024, Nu-i mai așteptăm pe barbari, de data aceasta în ediție bilingvă, română-engleză. Versiunea engleză e realizată de Ramona Zamfirescu. Cartea se încheie cu un dialog „despre barbari, poezie și omul contemporan“, purtat de poet cu traducătoarea versurilor sale. Afirmă Adrian Alui Gheorghe: „Titlul cărții a venit, firesc, ca un ecou al poemului lui Kavafis, căci trebuie să recunosc, fiecare poet care apare pe lumea asta devine un fel de cutie de rezonanță a poeziei care i-a premers. Mai mult, nu-i mai așteptăm pe barbari pentru că am impresia că barbaria, într-un sens cu totul modificat față de termenul consacrat, s-a așezat confortabil în noi.“
La Editura Primus apare volumul Imitația unui naufragiu, de Alexandru Seres, cu o prezentare de Mihók Tamas, care scrie: „Scump la vedere și nu mai puțin la lectură – fiind înainte de toate un exigent cititor și-un virtuoz admirator al confraților condeieri –, Alexandru Seres revine cu un volum la opt ani după Litanie putredă. Adunând poeme vechi și noi, Imitația unui naufragiu, noua plachetă a poetului orădean, readuce în prim-plan un front afectiv deseori subestimat literar sau pur și simplu gestionat prost: anxietatea, precum și muniția de (auto)apărare necesară în fața acesteia, dar care, din nefericire, e inaccesibilă multor creatori: dispoziția parodică.“
Tot la Tracus Arte alege și Dumitru Păcuraru să-și publice volumul Ucenicul din umbră. Analiza granulometrică a jertfei. Cartea se încheie cu un grupaj de referințe critice. Cităm câteva considerații ale Gabrielei Gheorghișor: „Spirit à rebours, frizând insolența și cinismul, poetul Dumitru Păcuraru pare un acrobat voios, cu o coregrafie ghiduș-siderantă, care fredonează melodii deocheate, face șmecherește cu ochiul și scoate limba la public…“
La Editura Școala Ardeleană, Oana Goia publică volumul Ana nenăscuta, care reprezintă debutul său editorial, recomandat de Constantina Raveca Buleu. Ion Vartic apreciază această poezie: „În mod aparent, în versuri emblematice pentru această lirică – precum „nu vreau pe uscat/ mi-e bine în apă/ aici n-ai vrea să ieși la suprafață/ să respiri/ încă o dată ca prima dată“ – bântuie, intensă, fantasma regresiunii originare. Autorul celebrei Thalassa, de-ar mai fi trăit, ar fi fost atras de cartea aceasta.“ Lectură plăcută! (Cronicar)
Ce ne spun datele statistice
O situație cu care ne-am obișnuit: când se dau publicității date statistice, țara noastră se situează totdeauna pe unul din ultimele locuri între țările Uniunii Europene, indiferent de domeniu: rata de sărăcie și excluziune socială, numărul de morți în accidente rutiere, colectarea taxelor în PIB, viteza medie a trenurilor (42 de km/h!), sănătate și speranță de viață, costul energiei electrice, digitalizare, deficit bugetar și altele.
Dar statisticile ne mai indică și altceva: cum stăm noi în raport cu noi înșine, la diferite capitole. Astfel, după anul 1989, în România s-au construit 8400 de lăcașuri de cult și circa 15 stadioane mari, moderne, la standarde FIFA. Alte 12 stadioane se află în curs de a fi construite. În schimb, s-au construit doar 400 de școli noi. Ceea ce reprezintă numai 2% din totalul de clădiri școlare. Restul de 98% datează din perioada de dinainte de 1989. E de remarcat că în aceeași perioadă au fost închise mii de școli: fie fiindcă a scăzut numărul elevilor din mediul rural, fie că acele clădiri nu au mai obținut autorizații de funcționare, dată fiind starea lor de degradare. Cât despre spitale, dacă luăm ca bornă același an 1989, nu ne putem lăuda decât cu… mai puțin de 5 spitale noi (cinci!). Iar dacă îndrăznim să ne îndreptăm spre teritoriul culturii, și ne referim la clădiri nou construite pentru biblioteci și muzee, doar în cazuri rarisime au apărut edificii noi pentru zona aceasta culturală. Dar e de constatat, și acesta e un adevăr pe cât de întristător pe atât de cert, că după anul 1989 au fost închise 8200 de biblioteci. Adică jumătate din bibliotecile publice care funcționau în țară!
Văzând care sunt prioritățile statului român, văzând cât de puțin prețuite sunt sănătatea, educația, cultura, înțelegem de ce e atât de scăzut nivelul intelectual și de civilizație al populației, încât un oarecare, candidat la președinție, e privit de prea mulți concetățeni drept un Mesia, iar știrea (fake news, desigur!) de pe rețelele de socializare cum că fiul său a câștigat trofeul Balonul de Aur, e luată drept bună de numeroșii săi adepți și stârnește valuri de entuziasm. (Cronicar)
Reviste literare: Steaua, din sumar
Cu un sumar bogat și echilibrat ne întâmpină numărul 9 al revistei Steaua: Ovidiu Pecican semnează editorialul intitulat „Iluzia roditoare“: „Eșecul istoric devine adesea condiția necesară a marii culturi. Când lumea concretă ne refuză triumful, suntem siliți să ne construim propriile catedrale interioare. Cavalerul Tristei Figuri și păstorul mioritic sunt frați de suferință și de geniu. Ei refuză să vadă în lume doar un ansamblu de obiecte utile. Caută semnele unui destin mai înalt.“ Mircea Popa scrie despre Orient și Occident, referindu-se la cartea istoricului orădean Sorin Sipoș. Lukács József își așază reflecțiile „la împlinirea a 500 de ani de la Bătălia de la Mohács“ sub supratitlul Speranța pierdută a Balcanilor. Iar Gheorghe Glodeanu analizează volumele VI-VII din Opere de Mircea Eliade. Nona Rapotan consacră o cronică amplă unei cărți de excepție apărută în anul 2026: Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă de Mircea Mihăieș. Cronicile literare sunt semnate de Ion Pop (despre poezia lui Ioan T. Morar), Victor Cubleșan (despre poezia Emiliei Poenaru Moldovan), Iulian Boldea (despre cărțile Sandei Cordoș) și Viorel Mureșan (despre poezia lui Ionel Ciupureanu). Am citit cu deosebit interes și textele semnate de Răzvan Voncu („Marin Preda despre «obsedantul deceniu»“), Laura Poantă („Detectivi în halate albe“), Laszlo Alexandru („Luigi Pirandello și fascismul“), Ion Taloș („Realism medieval în Veneranda Dies“), Aurel Codoban („Reforma, istoria și memoria comunităților“), dar și traducerile lui Kocsis Francisko din poezia lui Lövétei Lázár László și, de asemenea, poemul Copilărind, semnat de Vasile Dan, pe care îl și reproducem: „Nisipurile aurifere de sus: cum cern,/ Noapte de noapte, peste noi, mătăsoase!/ Poetul vede: doar nori ridicându-se în urma turmelor/ În eterna transhumanță; albinele/ Într-o furtună solară; mierea unui / Apus până la glezne. “ Steaua, o revistă de citit, cu neîndoielnic câștig intelectual. (Cronicar)