Ne aducem aminte din adolescență de acele secvențe amuzante, dar și dureroase, când unul dintre noi mai visător și care nu putea să facă parte din gașcă era imediat luat peste picior. Iar prima întrebare care i se punea pentru a fi astfel ironizat fără milă suna astfel: La ce te gândești? La nemurirea sufletului? Și eu am fost luat în bășcălie de multe ori, dar, sincer să fiu, nu m-am supărat. Mi se părea chiar un titlu de noblețe să mi se atribuie o asemenea vină. Adică tu nu faci parte din grupul nostru fiindcă-ți merge mintea cu sorcova și, hodoronc tronc, te gândești la nemurirea… sufletului. Anii au trecut iar aceia care dirijau ostilitățile au început să se ocupe de treburi serioase și, desigur, au uitat tot ce făceau în adolescență. Dar nu-i vorbă că tot din mijlocul acelor miștocari s-au ridicat mai apoi și viitorii activiști de partid, propagandiști ai marxism-leninismului, gata la orice oră să recite un curs de ateism și materialism…
Da, anii au trecut și nimeni nu poate să-i întoarcă din drum. Dar „nemurirea sufletului“ a rămas aceeași preocupare fertilă. Într-o epocă a dictaturii ideologice a reprezentat o salvare sigură de la îndobitocire. Mulți dintre noi care nu s-au putut adapta regimului, așa au supraviețuit. Gândindu-se la… nemurirea sufletului! Dar tema aceasta, dacă ne punem memoria la contribuție, este prezentă într-un celebru dialog platonician, poate cel mai important dintre toate, phaidon, de care mereu ne amintim cu maximă bucurie. Din câte îmi dau seama acum, la o vârstă înaintată, este un text minunat care te scoate din apatie și, dacă ești om de bună credință și nu un sceptic înrăit, este imposibil să nu vibrezi și să nu intri în consonanță cu acele superbe chemări spre eternitate. La ora actuală, nu-mi mai aduc mare lucru aminte din dialog, iar în haosul din casa mea este imposibil să găsesc acel volum din opera lui Platon care îl cuprinde, numai că, din fericire, mi-au rămas în cap anumit acorduri ca un fel de partitură muzicală datorită cărora pot să recompun întreaga simfonie a ideilor.
Sufletul este nemuritor deoarece se află într-o permanentă ascensiune. Dacă stă pe loc, pur și simplu se sufocă și moare. Nemurirea sufletului își află tocmai aici secretul: în permanenta sa disponibilitate de-a urca. Este ca un alpinist care, deși a ajuns pe cel mai înalt pisc al masivului muntos, tot simte că mai are ceva de cucerit și atunci, spre stupefacția generală, începe să se cațere pe o stâncă invizibilă care este însuși văzduhul înălțimilor unde sălășluiesc zeii. Din câte-mi amintesc, așa vede lucrurile marele filosof grec. Cred că viziunea sa stă de fapt la baza tuturor celorlalte viziuni ale tradițiilor ce au urmat lumii vechi. Și în creștinism e cam la fel. Sufletul e nemuritor pentru că trebuie să fie prezent la o întâlnire supremă. De ce natură o fi confruntarea aceasta e greu de spus, dar în mod cert așa ceva există. Numai că sufletul care vine la întâlnire mai mult sau mai puțin punctual nu e ce crede marea majoritate compusă, incredibil, din oameni credincioși. Adică nu e sufletul pe care l-am purtat în noi înșine timp de o viață și care până la urmă nu a fost altceva decât conștiința de sine. Așadar, nu e vorba de ceva care timp de 80 de ani bunăoară mi-a spus : tu ești tu și nimeni altul, și astfel mi-a garantat identitatea. Sufletul nemuritor este de fapt acea părticică din noi înșine care a realizat desprinderea. Ascensiunea lui este tocmai calea spre desprindere și neprihănire pentru ca astfel să iasă definitiv din promiscuitatea de până atunci. În ce a constat aceasta? Tocmai în aceea că el, sufletul, a fost silit să trăiască într-un psihic intoxicat de obsesii, frustrări, resentimente. A fost un menaj dificil, dar, paradoxal, confortabil. Dar sufletul care nu moare alege disconfortul. Aceasta e ideea majoră.
Timp de o viață dăm atenție numai fleacurilor, facem introspecții pentru a găsi cauza frământărilor, mergem la psihoterapeut, la psihiatru, cheltuim averi pentru a găsi un răspuns și ignorăm ce e mai important. Ce anume? Tocmai bucățica de suflet din noi înșine, singura de altminteri care ne va reprezenta la întâlnirea cu entitatea necunoscută și temută de după moarte. Nu venim așadar în fața îngerului judecător cu bibliotecile pe care le-am scris, cu palatele pe care le-am construit, nici chiar cu bisericile ai căror ctitori am fost. Venim cu bucățica până atunci ignorată, persiflată, desconsi derată, dar singura pe care îngerul, din toată zestrea noastră, o ia în seamă. Și de ce o alege? Fiindcă e singura părticică din noi înșine care, deși ne aparține, în egală măsură nu ne aparține. Ferice de aceia care încă din timpul vieții au putut să-și activeze acest crâmpei spiritual și în momente critice au văzut fulgerul de diamant al strălucirii sale. Este cu adevărat un fulger care spulberă carcase întunecate, porți de plumb, armuri anchilozate. Ei bine, aceasta înseamnă să te gândești la nemurirea sufletului… Ce e mic aici e mare dincolo.