La intrarea în parcarea de la Castelet, Provence, localitate prezentă în topul celor mai frumoase sate din Franța, există un avertisment: parcarea e supravegheată cu camere, și un sfat: nu lăsați obiecte prețioase în mașini. Ca să ilustreze faptul că se fură, sfatul e însoțit de o cioară desenată deasupra unor bijuterii. O fi vreo urmă de rasism în această asociere, cioară-bijuterii? Desigur, militanții corectitudinii politice ar spune că da. Eu nu de aceea am evocat acest mic panou de la Castelet. Ci pentru că cioara are în general o imagine proastă în rîndul păsărilor. Iubim porumbeii (statuile nu ar fi de acord cu asta), iubim vulturii maiestuoși, blînda vrabie, rîndunica migratoare, colibri-ul cel mic și colorat. Ba chiar și papagalii, atunci cînd nu susțin vreo comparație cu oamenii, se bucură de simpatie. Cioara e cam pe ultimul loc.
Deși, dacă tot sîntem aici, aș plasa pescărușul pe un loc codaș. Da, pescărușul, idealizat în toate vederile de la mare, văzut ca o componentă romantică a vacanțelor. E o aparență. Pescărușul, doamnelor și domnilor, este o pasăre care scormonește în pubele, este gălăgioasă, insistentă și hoață, îți fură mîncarea din mînă dacă nu ești atent. Ca să nu mai vorbesc de modul în care îți „decorează“ mașina dacă o lași sub cerul liber. Retrogradez, așadar, pescărușul și plusez cu cîteva locuri în plus în clasament pentru cioară.
Există, în schimb, o specie soră cu cioara, care este mai bine văzută, corbul. De la corbii poetului Tradem, la „spuse corbul Nevermore“, această zburătoare a intrat în literatură pe poarta din față. Corbul se numește Corvus corax, iar cioara, Corvus cornix, cu varietatea Corvus corone. Tot un corb, dar mai mic, rude apropiate. Corbul trăiește mai solitar, mai mult în cuplu, pe stînci sau pe copaci înalți, pe cînd ciorile s-au obișnuit cu viața de stol, prin copaci, mai aproape de om.
Se spune despre corb că este cel mai inteligent din familia sa. Am citit despre un experiment desfășurat în Suedia (Universitatea Lund), unde cercetătorii au antrenat niște corbi să folosească o mașinărie simplă: pasărea trebuia să scape o piatră într-un tub ca să primească o recompensă (mâncare). Unul din corbi, poreclit de cercetători „Micul Inginer“, a făcut ceva extraordinar: după ce a învățat rapid metoda cu piatra, a început să aplice o soluție proprie. În loc să arunce pietre, el a construit un fel de „dop“ din crenguțe și bețișoare în interiorul tubului, apoi a împins un băț prin stratul de crenguțe ca să declanșeze mecanismul. A reușit să păcălească experimentul!
Mai mult, corbul creativ nu doar că a rezolvat problema în mod neașteptat, dar a început să-i învețe și pe ceilalți corbi tehnica. Cercetătorii au fost nevoiți să-l scoată din experiment ca să nu strice întregul studiu, pentru că devenea prea bun și tulbura activitatea. Corbul s-a dovedit nu doar inteligent, ci și creativ, cu gîndire abstractă, capabil de „transmisie culturală“.
Și ciorile au avut parte de experimente care le-au dovedit inteligența. Mai ales o specie din Noua Caledonie (ținut drag mie, despre care am și scris o carte), Corvus moneduloides. Sînt considerate printre cele mai inteligente animale de pe pămînt, mai inteligente chiar decît cimpanzeii. În sălbăticie, rup crenguțe și le îndoaie cu ciocul și ghearele pentru a face cîrlige cu care scot larve din crăpăturile copacilor. Cercetătorii Sarah Jelbert și Alex Taylor (Universitatea Auckland, Noua Zeelandă) au pus în fața ciorilor tuburi cu apă în care plutea, la diverse niveluri, hrana. Alături au lăsat diverse obiecte. Ciorile au ales pietrele care se scufundă (nu obiectele care plutesc), au preferat obiectele solide și au aruncat mai multe pietre în tubul cu mai puțină apă. Au înțeles principiul urcării nivelului apei ca să ajungă la hrana care plutea.
O poveste din 2015 vorbește despre relația ciorilor cu Gabi Mann, o fetiță din Seattle. Totul a început în 2011, când Gabi avea doar 4 ani. Pentru că era neatentă și scăpa adesea mîncarea pe jos în timp ce se plimba, ciorile din cartier au observat-o și au început s-o urmărească. În 2013, mama fetiței a început să pună regulat arahide și alte firimituri pe un zid din spatele casei. Ciorile veneau zilnic la „cantina“ familiei Mann. Puțin după aceea, au început să lase „cadouri“ în schimb. Gabi a primit zeci de obiecte strălucitoare: mărgele colorate, cercei, nasturi, șuruburi, pietre lucioase, bucăți de sticlă, un inel mic chiar și o perlă în formă de inimă (cadoul ei favorit, după cum a scris presa vremii).
Sigur, toată povestea poate trece drept un fapt divers. Dar cei preocupați pot vedea în asta, printre altele, ideea că ciorile au memoria fețelor umane, recunosc persoanele care le hrănesc. (A existat și un experiment academic al „măștilor“ legat de ciori, care demonstrează, o bună recunoaștere a fețelor „bune“ și a celor „rele“.) În cazul din Seattle s-a întîmplat, de fapt, un schimb de cadouri. Un simț al reciprocității și, din nou, ca în cazul corbului suedez, zis Inginerul, o capacitate de transmitere culturală. Ciorile și-au învățat puii să ofere cadouri contra mîncare. Da, au descoperit „jocurile schimbului“, cum ar zice Braudel.
În fine, acestea fiind zise, pot să mă pronunț asupra panoului de la intrarea în Castelet: nu, nu învinuiți ciorile că ar fura bijuterii sau obiecte prețioase. Cel mult le iau pentru a le face cadou oamenilor care le merită.