Cartea din noapte
Timpul tunde viețile
Vei intra în visul meu și vei rămâne îi zic celui dinainte
de mine –
cel cu mai puțin timp în el – și celui de dinaintea
acestuia cu și mai puțin timp
și tot astfel până la ghemul acela văzut doar în vis –
parte a unicei vieți
pe care aș putea-o desface
și i-aș tot șopti: dragul meu holomer parte
însingurându-te uite-ți forma
trecând prin văile și prin ochii trupului. Apoi toți trei am
lua la pas drumul
pașii ne-ar găsi căutând împreună nopțile albe în care
cuvintele toate
ascund somnu-n departe
ba nu! voi răspunde nu știți cum și unde
timpul tunde viețile
ce scurmă
în urmă
mai bine în gura zilei aici în centrul lumii pe someș
dezlipindu-ne genunchii de ceața ce nu se vede – pâcla
lumii geroasă –
să suflăm în mâini și apoi să ne facem vânt în tăcerea
care să lumineze
și în care să privim în sfârșit ca într-o unică realitate –
unică stare unde realul inimii devine totul. Astfel ivind
lumea lor
(celui dinainte de mine și celui dinaintea acestuia)
purtând iarăși
prin noi iubite încălzindu-ne genunchii și viața viețile
iar noi cu buze arse le vom iubi însăși iubirea
le vom da trupurile să le alinte sub timpul ce minte
Să taci e partea lui
Aprilie mușcându-și margini din pielea lui lungă
lângă ființe mergând cu spatele – în jos către o limbă
mută
cu verbele legate la ochi nemaivăzând ce se vedea
(înfundate în ea)
să taci e partea lui acum
să-i auzi frigul cum respiră odată cu tine și să-l lipești de
drum –
dinainte stau șirurile de vieți întinse sub oase le poți
vedea
chemând numele celui dinainte de tine
și celui dinaintea acestuia – arhei cu ceața lumii în ei
cine pe cine visează? să-ți lași numele toate sub
noapte –
pe someș se va ivi luna în apa ei întoarsă
îți calcă tălpile îți murmură ora clipita
și-ți alintă arămie iubita
Uitare numindu-se
Până ce timpul se trăgea înapoi cu tot cu noi cu umbra
străzilor
făcută adăpost uitare numindu-se – până atunci!
cu fața înconjurând ziduri și visând altfel
de o parte stând rodope fantasma adusă aici
în șirul nostru vie vie
(rezemând cafeneaua târzie) –
de cealaltă zeul ei ajuns odată cu ea dar nemaivăzând-o
orb fiind
o rodope! strigam strigându-mi mie și celui de dinainte
și celui de dinaintea acestuia lasă-ți lumea uitată
și așterne-te (închipuind) somnului
și îi mângâiam ochii întunecați
îi alintam trupul și o înfășuram apoi în himenul nopții
devenit vreme-n devreme
o! rodope rodope ploaia de aprilie picură strop de
ape-n aproape
o tot chemam – până ce timpul
se trăgea înapoi cu tot cu noi
Vor sosi iarăși barbarii
Iar timpul ajuns aici ne găsea liniștea însingurată la
picioare
sub un alt soare – al nopții în care ne-așternusem cu
toții
barbarii visați și așteptați
se făceau drum de pulberi uscate
nimeni nu mai cucerește pe nimeni strigam și ne
cuprindeau fricile
creșteau însă frunzele primăverii și înverzeau inimile –
nu-i nimic facă-se voia vremii vor sosi iarăși barbarii alții
ceilalții
îi vom aștepta și le vom da mierea zilei și îi vom învăța
limba neliniștii
și îi vom iubi și în noapte și-n zi
câtă frunză și iarbă vor fi
Să-i cânți să-i descânți
Aici stă ceremonialul și miezul lui mântuit – zeul îți
cutreieră alb inima
și îți leagă alb ochii să nu te oprești. Cară acum partea și
întregul
nemaivăzute – partea rămasă vieții
și-ntregul ceții
ce crește
și-albește
să-i cânți să-i descânți chemând mierlele timpului –
în gura lui e loc încă. Ziua poate lumina apele
în care să te scalzi a doua oară
și calea s-o-nece
cântă-i descântă-i
să nu plece
Dintr-o altă uitare
Până în carnea visului de ieri se întindea visul de acum
din care ne trezeam și intram iarăși. Poarta rămăsese în
spate-ntre șoapte
bătea în ea adiere în floare întoarsă-n pelinul somnului
unduind întunericul
și se iveau pașii noștri venind dint-o altă uitare (cea
mare!)
așteptarea apoi genunchii frecând pământul – și
fruntea gândul
de-a nu pleca de a nu împărăți calea pustie
liniștea groasă și vie
cei duși departe soseau din nou și cuprindeau cu
tăcerea lor roată
drumul topit în poartă. Își căutau din ochi copiii sortiții
(pe noi adormiții)
pământul în pântec ce-l știau casă
sub care își aminteau zorii și sorii
numărau pașii rămașii iar tu le arătai visul-uitare din
care vii –
pipăie-ți talpa unghia inima! ești te mai știi?
Și miezul și marginea
Aprilie timp fără capăt cu pământul lui friguros
lingându-mi
palmele – câine credincios cu cerul gurii negru
mușcând patimile vântului
sufletului
mestecând zilei și miezul și marginea
îl duc cu mine și îi arăt totul (ce știu și e viu) uite
șuieră-mi carnea
să adoarmă și vezi prin ea – rodope te îmbie cu soare și
îți toarce
culcuș și răcoare îți înfășură brațele și strigă prin tine
(lumesc)
te iubesc te iubesc
străzile pe care le sui cu tot cu somn se fac iarbă creață
deci
viață – rodope a ta culcând-o
în ea
alintând-o
aprilie aprilie poți căra timpul frigul tău închipuirile
ce inima-neacă
în care să asculți
cum stă gândul să tacă