Am plecat la Constanța să văd un spectacol al regizorului Andrei Măjeri, Livada de vișini. Mă interesa cum a citit el textul acesta, pentru că simt că trăim în țara în care Lopahin este un stăpîn multiplicat. O țară în care arendașul este la putere. Mă interesa să revăd artiștii tineri, și nu doar pe ei, la prima întîlnire cu un regizor pe „val“, să o văd pe Cerasela Iosifescu invitată să joace Ranevskaia. Am stat o sută de minute în Gara de nord. Niște hoți au furat la Ciulnița cablurile electrice de la calea ferată. Și totul a fost dat peste cap. O sută de minute să stai să aștepți un tren în secolul 21. Nu era furtună, nici un cataclism. Hoție.
Am plecat la Craiova să văd premiera cu Ivanov, spectacol în regia lui Eugen Jebeleanu. I-am văzut aproape toate montările, încă de la debutul lui ca regizor. Am stat de vorbă de mii de ori de atunci. Și el este la prima colaborare cu trupa Teatrului Național din Craiova. Și scenografa Velica Panduru. Actorul Vlad Udrescu – cel mai puternic Hamlet al acestui moment, al generației de tineri – distribuit în Ivanov. Toți actorii, aleși minunat. O amprentă cinematografică rafinată amplificată nu doar de ideea mizanscenei, de decor, dar și de luminile-poem ale foarte tinerei scenografe Sabina Reus. O trupă reanimată și remodelată complet în ultimii ani datorită regizorului Radu Afrim; practic, producțiile lui au repus teatrul pe harta fenomenului național, și întîlnirii majore cu Declan Donellan și cu Nick Ormerod, fondatorii trupei britanice Cheek by Jowl. Cu Oedip și cu Hamlet, cele două spectacole ale lui Declan Donellan, Teatrul Național a reintrat și în circuitul internațional, actorii fiind primiți cu ovații, pur și simplu. Există o anumită dinamică acum, un fel complex și dezinhibat al lor de a înțelege teatrul și cuvîntul, replica. Și asta am văzut și am simțit urmărind Ivanov. Care se joacă în țara mea, la 250 de km de București. Cu trenul nu mai poți să mergi pentru că se fac șase ore doar într-un sens. Calea ferată se repară sau se modernizează de ceva ani. Dar ca să ieși din București spre Pitești… două ore. Într-o angoasă de nedescris. Într-o isterie disperată a șoferilor. Kilometri de mașini pe ambele sensuri, nu am văzut așa ceva. Ești prizonier într-o atmosferă ce pare o fugă în urma unui dezastru.
Artele spectacolului, dar și muzeele, bibliotecile, se află acum într-un impas. Așteptăm să treacă o ordonanță de urgență ca să se mai poată plăti salarii, colaboratori, recuzită consumabilă. Situația este întunecată. Din multe puncte de vedere, nu doar cel economic, social, artistic. Dar și etic. Moral. Știam, știm cu toții, că directorii de teatre din București, absolut toți, sînt interimari. Legea prevede că acest lucru este permis maximum 120 de zile. Dar toți sînt deja de cîțiva ani. Unii pe contracte de prestări servicii, nici măcar ordonator de credit terț. Cum este posibil așa ceva? Aș traduce, pe limba departe de termenii legislativi, că este nu doar o încălcare a legii, ci o bătută în picioare a unei funcționări normale. Practic, acești directori, dacă doresc să rămînă în funcție, și doresc, trebuie să accepte că sînt mai mult executanți, că lucrează cu frîna de mînă trasă, cu bugete mici, sub presiunea directivelor de la primărie, să nu deranjeze, într-o perpetuă stare de incertitudine a poziției. Nimic nu se poate schimba acum, oricît de în afara legii ne aflăm, pentru că primarul actual este, și el, interimar. Urmează alte alegeri, altă campanie electorală, tevatură, vanități. Primarul actual anunță, la o discuție de la „Mița bibiclista“, că nu i-a mai prelungit contractul prietenului domniei sale, Radu Nica, directorul Teatrului Metropolis (acesta aflîndu-se în sală, stupefiat), și vorbește arogant și lezant cu Catinca Drăgănescu, tot în sală și ea, directoarea de la Teatrul „Masca“. Nimeni nu spune nimic. De ce ar face-o, dacă fb-ul „rezolvă“ tot. Joia trecută, ordonanța a picat. Un bloc din Rahova a explodat. Și încă unul, în Bistrița.
Cultura este incomodă. Poate să inducă și să amplifice complexe. Nu este o prioritate pentru că țara se află mereu în tranziție, în criză. Pe cea morală sau etică nu o punem la socoteală. Nu am avut discuții concrete cu cele două poluri de putere. Nu e timp. Dar lipsa lui a făcut ca timpurile să aducă România într-o confruntare dură, într-o realitate care ne-a pus în două grămezi conflictuale. Nu e vremea pentru cultură, nici pentru educație. Normal. Ca să ajungi la această „performanță“ în care supraviețuim trebuie să ai determinarea să le culci la pămînt sistematic. Pe amîndouă. Nici de sănătate nu este mare nevoie pentru că orice contaminare cu nozocomiale reduce numărul cetățenilor. Nici nu este grav, oricum nici nu știm exact cîți mai sîntem.
Vineri seara, 17 octombrie, a început cea de a treizeci și cincea ediție a Festivalului Național de Teatru. Într-un spectacol de gală pentru deschidere, regizorul Radu Afrim a redefinit muzica românească autentică. Veche. Tradițională. Ca un simbol. Ca o poziționare clară împotriva unui rapt. Cei care l-au făcut consideră că „ei sînt români“, doar ei. Voci mari, cu cariere internaționale, cu discuri și înregistrări prestigioase, au fost împreună, ca într-un vis, împreună, pe scena mare a Teatrului Național din București: Ana Everling, Luiza Zan, Corina Sîrghi, Ioana D. Miculescu. Apariții clamuroase, în costume gîndite de scenograful Cosmin Florea. Video design, Andrei Cozlac, light design, Cristian Petru. Colaborarea cu coregrafa Andrea Gavriliu a făcut ca unele momente, și numesc neapărat solo-ul ei, precum și finalul fabulos, pe Bătrînească interpretat de Ana Everling și dansat de această coregrafă genială împreună cu cîțiva dintre actorii cu care a lucrat la Double fiesta sau Cine l-a ucis pe tata?, pe care i-a antrenat într-o performanță desăvîrșită a dansului contemporan, o lucrare în sine de o valoare imensă. Aproape toți spectatorii au crezut că sînt balerini profesioniști. Am simțit că breasla se strînge. Dincolo de „Îmi place“ sau „Nu-mi place“, termeni de nepermis în vocabularul profesioniștilor.
Ce s-a întîmplat în seara de 18 octombrie, patru ore, la sala mare a Teatrului Național din București, va fi o poveste spusă în tihnă. Casa dintre blocuri este, din perspectiva mea, cel mai tare spectacol al lui Radu Afrim. În toată cariera lui, poate că n-am văzut vreo două. Poate. Textul scris de el este un poem-piesă-proză intens și perfect alcătuit. O saga de familie. Un text care ar trebui să ia premiul Uniunii Scriitorilor. Am rîs cît n-am făcut-o de mult. Am plîns. Și iar am rîs în hohote cu o sală întreagă. Patru ore. Am zburat printre nori, am dat blocurile la o parte ca să ajungem la stele, m-am ascuns în fantasme, am urmărit trupa asta sudată de Afrim, trupa Teatrului Maghiar „Tompa Miklos“ din Tîrgu-Mureș. Patru ore. Și ar fi putut continua, ne-am fi regăsit acolo, toți.