Au trecut nu mai puțin de 19 ani de la precedentul roman al lui Ion Manolescu, Derapaj. Un interval neobișnuit de lung, chiar dacă între timp autorul – care este și profesor la Facultatea de Litere a Universității din București – a publicat un studiu fundamental, Benzile desenate și canonul postmodern (2011), și numeroase articole de critică și teorie literară.
Referirea la Derapaj nu este întâmplătoare și nici nu plătește tribut obligației criticului de a face o „introducere“. În noul roman al lui Ion Manolescu, Ceilalți, personajul-narator se numește tot Alexandru Robe. La fel ca personajul principal din Derapaj și ca acela din Alexandru (1998), primul său roman. Articularea celor trei narațiuni într-un soi aparte de lego textual nu este golită de intenție, în pofida faptului că lipsește dintre ele cauzalitatea. Specialist al romanului modernist, pe care îl predă la facultate (și pe care l-a și pastișat ici-colo, în Derapaj), Ion Manolescu optează pentru poetica postmodernă, deși și aici sunt de aplicat unele bemoluri: îl citează, de pildă, în Ceilalți, pe Thomas Pynchon, unul dintre „micii maeștri“ pe care jură postmodernii, dar îl și persiflează.
Vreau să spun că, în general, orice încercare de a reduce romanul Ceilalți la un anume model narativ (și numai unul) riscă să rateze atât celelalte modele, cât și miza textului. Care este una complexă, nu întotdeauna limpede, adesea camuflată intenționat.
Calea cea mai simplă și, în opinia mea, cea mai profitabilă de a intra în acest roman stufos (875 de pagini, încheiate cu un Va urma…!) este cea a lecturii directe, urmând firul epic, deși este întortocheat și fracturat. Aceasta, pentru a evita falsele „popice“ pe care autorul le plasează în calea cititorului, nu neapărat cu intenția perfidă de a le ascunde pe cele adevărate. Cine a citit Alexandru și Derapaj se poate simți tentat, însă, să exploateze ceea ce știe deja despre universul ficțional al lui Ion Manolescu, cu toate că în noul roman Alexandru Robe nu mai este conferențiar doctor la Litere, ci e neurolog, cadru didactic la Facultatea de Medicină. Așa cum spuneam, există o legătură între cele trei romane ale autorului, dar nu una de continuitate, nici a formulei, nici a structurii. În Ceilalți, Alexandru Robe este un narator pasiv: ceea ce narează nu este produsul unei voințe introspective – ca în romanele moderniste ale lui Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau Anton Holban –, ci al unui experiment neurologic pe care o forță misterioasă („ceilalți“) îl face asupra creierului personajului. Câteodată, autorul face cu ochiul teoriilor conspiraționiste de care este plină epoca noastră, dar fals: crede în ele, însă se folosește de creditul de care aceste teorii se bucură, spre a justifica o tehnică narativă insolită. Cititorul este stimulat să creadă că asistă la un experiment neurologic, care are când aspectul unei „programări“ cerebrale, când al unei urmăriri securistice „pe stil vechi“, efectuată însă cu mijloace tehnologice de primă mână.
Nu vreau să spun că romanul s-ar citi cu frenezie, dimpotrivă. Deși unul dintre referenți este romanul grafic de tip policier, ceva între Doc Justice și Corto Maltese, Ceilalți este scris de un prozator calofil, înzestrat cu har/z de povestitor și cu plăcerea digresiunilor. Își înzestrează personajul-narator cu nu mai puțin de patru iubite – Laura, Sarina, Clementina și Chris –, trei prieteni apropiați – Mihai Sfințescu, Max și avocatul Ulian – și o genealogie spectaculoasă, în care intră și un mare brigand. Iar de aici încolo, trama se complică, devenind arborescentă („corintică“, ar fi spus Nicolae Manolescu).
Mai întâi, cele patru iubite funcționează când simultan – căci Alexandru Robe, deși ajuns la finalul vârstei de mijloc, nu dorește să se însoare –, când succesiv. Cu alte cuvinte, romancierul nu mai aplică în Ceilalți o formulă liniară a timpului, ci una de tip „cub Rubik“. (Trebuie spus, în paranteză, că autorul cunoaște o mulțime de teorii științifice actuale, de la neuroștiințe la cuantică: pe unele le aplică discret în roman, pe altele le vulgarizează pe înțelesul cititorilor, iar pe altele chiar le mistifică. Semn că și el crede, într-o anumită măsură, în ideea că știința actuală este atât de avansată și de codificată, încât poate fi cu ușurință mimată.) Cititorul romanului trebuie să se înarmeze cu multă răbdare, căci erodarea regulii calendarității duce la estomparea tuturor certitudinilor. Mai mult decât atât, Ion Manolescu jonglează nonșalant – „discursul neuronal“ al romanului îi permite asta – cu certitudinile, pe care le subminează, și cu incertitudinile, pe care le creditează, în ideea unui Univers „în oglindă“, în care nimic nu este ceea ce pare, dar totul poate fi.
Ca să revin la cele patru iubite, aș spune și că poveștile de dragoste sunt splendide în Ceilalți. Chiar când sunt șarjate, Laura, Sarina, Clementina și Chris (dacă nu cumva și pasagera Geta Prunică, farmacistă cu temperament compulsiv, a cărei poveste rămâne incipientă) sunt personaje puternice, fără legătură cu tipologia feminină a romanului modern. Laura, de pildă, e căsătorită cu bogatul și misteriosul afacerist Petrosian și, deși gravidă, îl înșală pe burghez cu Alexandru. Sarina e obsedată de genealogii și de originea ei aristocratică, dar își inventează o biografie de DJ care „mixează“ muzică de ultimă oră. Clementina are dublă personalitate și îl înșală, la rândul ei, pe Alexandru. Chris, fostă handbalistă, este acum organizatoare de nunți și, ardeleancă fiind, vorbește cu „o fost“ și rostește „cafia“.
Cei trei amici masculini alcătu iesc un simulacru de Craii de Curtea-Veche. Mihai Sfințescu e un soi de Pașadia: profesor la Litere, specialist în „bătaia în literatură“, poate trece uneori drept un alter ego al lui Alexandru Robe din Derapaj (conduce, în tot cazul, același Opel Astra gri metalizat, cu două uși). Max, adică „Pantazi“, este adept al artelor marțiale și îi furnizează naratorului peste două sute de precepte ale unui înțelept japonez, Yuki-San. Acestea funcționează pe post de „catalizatori de parcurs“ ai narațiunii, deși nu întotdeauna o potențează: dimpo trivă, se întâmplă să îi și relativizeze sensurile. În tot cazul, fiind atât de multe, pseudo-preceptele golesc de sens însăși ideea de înțelepciune orientală. În fine, avocatul Ulian e un soi de Gore Pirgu postmodern. Însă sugestia mateină este doar una dintre multele piste posibile (și niciuna sigură!) pe care Ion Manolescu îl trimite pe cititor. Ea are un grad de coagulare, însă e departe de a fi decisivă.
O altă pistă este cea a romanului grafic de aventuri. Aceasta este dezvoltată în special în partea a doua, acolo unde Ceilalți se transformă dintr-un roman-recherche într-un soi aparte de roman policier. Alexandru Robe este atras de/împre ună cu Mihai Sfințescu la Viena, cu un scop obscur, cei doi devenind protagoniștii unui roman antrenant și, în același timp, arborescent de aventuri tehnico-științifice. Se poate distinge pastișa subtilă după romane de tip Numele trandafirului, de Umberto Eco sau Dicționar khazar, de Milorad Pavić, ca și autoreferențialitatea camuflată, adică analogiile cu precedentul roman Derapaj. Cei doi amici – care alcă tuiesc în partea a doua a romanului un Dublu clasic – trec, asemenea unor eroi de benzi desenate (principala legătură cu Derapaj fiind, desigur, „Pif“), prin peripeții la limita fantasticului, în care sunt treptat incluse și personajele din prima parte. În special cele patru iubite și maleficul armean Petrosian.
În acest mod, iese la iveală structura de adâncime a textului, care trebuie pusă în legătură cu experimentele lui Ion Manolescu din cele două romane anterioare. Dacă Alexandru e un roman fractalic de tip 2D, în care narațiunea este privită într-un ecran convențional, în Derapaj fractalii se dezvoltă în spațiu, într-o proiecție 3D. În Ceilalți, înlocuind timpul liniar al romanului cu unul simultan, autorul realizează un fractal de tip 4D, în care timpul devine a patra dimensiune a spațiului, iar cititorul este absorbit el însuși în narațiune.
Dacă ar fi să fac o obiecție unui roman, altminteri, excepțional (înainte de a fi citit continuarea promisă), este aceea că, foarte probabil, va avea puțini cititori capabili, nu să înțeleagă – căci autorul erodează tocmai noțiunea modernă de înțelegere –, ci să intuiască măcar complexitatea rețelei de simboluri și referințe, literare și extraliterare, pe care e construită narațiunea. Tocmai pentru că este scris cu o poftă demențială, tocmai pentru că înlănțuie zeci și zeci de povestiri savuroase, anumite paliere narative sunt prea obscure. Cum ar fi povestea istorică, legându-i pe Vodă Caragea și ciuma sa de niște scrisori ale lui Eminescu (în care apare un Maiorescu cartofor și fumist) și pe Ion Ghica de strămoșii familiei Manolescu. Justificată de pasiunea Sarinei pentru genealogii – mai ales inventate, căci personajul e originar din comuna Pantelimon –, meta-referința istorică nu se încheagă suficient în această primă parte a romanului. Poate în cea de-a doua.
Altfel, așteptarea de 19 ani a meritat. Ceilalți este unul dintre cele mai importante romane din literatura română a ultimelor trei decenii.