Altfel de elegie
Doamne, ce multă viață
a intrat prin casele noastre
și cum s-a dus ea pe apa sâmbetei!
Unde s-o fi dus atâta viață?!
Iar eu… Toată viața am fost
propriul meu sclav:
du-te încolo, vino înapoi –
n-am avut nicio clipă de răgaz
și pentru mine.
Ca soldatul pe front:
„ia linia de ochire,
dar să nu cumva să greșești“
Auzeam, ca prin vis, glasul mamei:
„Mai vino și tu, măi copile, pe-acasă,
că avem de cosit și se pune
ninsoarea…
și mai lasă-le răului de ale războaie
că n-o fi intrat lumea-n pământ!“
Caut în ranița mea ponosită
un strop de viață și pentru ai mei
și găsesc, în loc de muniție,
doar un caiet cu multe însemnări …
…Că tot mă apostrofa un camarad
mai deunăzi:
«Tu ai cuvinte în loc de gloanțe
adevărate.
Cu ele vrei tu să învingi?» …
Dar eu nu văd nimic mai adevărat
decât cuvintele.
(Chiar: cine mi-o fi pus mie cuvinte
în loc de gloanțe la plecarea pe
front?!)
«Greu ai luptat cu viața pe-acolo,
fiule,
ești plin de lovituri și de răni,
stai să te oblojesc, poate-ți mai
trec!»,
mi-ar spune iarăși mama
dacă ar mai fi;
dar s-au dus și zilele ei
pe apa aceea …
Nu mă așteaptă nimeni
să mai vin pe-acasă!
Sau, poate, numai ea mă mai
așteaptă încă
dincolo de apă…
Doamne, unde s-o fi risipit atâta
viață?!
Că mare mai este și apa asta a
sâmbetei…
Blestemata!
Scările…
Urc scările…
De nenumărate ori
în fiecare zi.
Dacă le-aș pune cap la cap,
aș ajunge la cer.
Așa, nu am ajuns decât
la etajul al treilea.
Am început să urc în liceu,
la revista «Trepte»
(în copilărie nu urcam decât în
copaci
sau în podul casei!)
Voiam să văd și eu
cât de mare e lumea,
dar ea se depărta de mine
cu fiecare pas pe care îl făceam.
Cele mai dificile au fost treptele
Universității,
de care m-am împiedicat adesea
din cauza penumbrei de pe holuri.
Au urmat apoi scările vieții,
abrupte și înguste,
întortocheate și obositoare,
care duceau mereu spre locuri
înfundate …
Acum sunt pe un alt rând de scări
mai domoale
și parcă se zărește undeva
un luminiș…
De o viață urc scările
și uite unde am ajuns:
abia la etajul al treilea
din strada Burebista, numărul 13,
Timișoara…
Poate e cu noroc!
Îndreptare
Aș vrea să ies din nou cu mine-n lume,
să trec prin ceața care ne-a cuprins …
Să-ntemeiez istorii fără nume
în micul meu ținut cu cerul stins!
Îmi este, cum să spun, un fel de
teamă
să mă alătur celor puse strâmb.
Chiar eu sunt prețul pentru noua
vamă
a trecerii prin zările de plumb!
Și totuși voi ieși din nou cu mine,
să scutur ceața care s-a depus…
Câmpie de nisipuri și ruine
am străbătut și nu m-am dat supus!
Acum încerc să mai revin o dată
și să-nțeleg ce nu e de-nțeles.
Dar calea de urmat a fost uitată
printre atâtea drumuri ce s-au șters.
Cum se întoarce gândul la izvoare,
așa mă-ntorc și eu acum și văd
că prin a mea fântână vorbitoare
se deslușesc doar semne fără rod.
Oricum ar fi, eu vreau să vin anume
cu mine împreună – têtê à têtê –
Să pot mușca-ndârjit din „marea
lume“
cum aș mușca din mere Idared.
Să nu mă așteptați, vă rog, în gară.
Nici flori să nu-mi aduceți, că le rup!
Primesc, în schimb, cuvinte de ocară
și Dumnezei de ceară, fără trup.
Uitări primesc – și câte și mai câte! –
Nefericiri ce mi s-au dat din plin…
Nu fiți zgârciți cu vorbele urâte,
iar în pahar să-mi puneți doar venin!
Cu toate-acestea, nu voi sta pe
gânduri,
ci mă voi îndrepta voios spre voi:
biet înger de nisip bătut în scânduri
și refuzat de viața de apoi.
Cu voi aș fi dorit să-nvăț a spune
o villonescă parte de cuvânt –
dar sunt prea trist și nu mă pot
opune
la tot ce se întâmplă pe pământ.
Nici picătura mea de gând n-o pot
ascunde
de iureșul acesta infernal…
Vreau să mă-ntorc mereu, dar nu știu
unde
și nu știu cine va pluti pe val.
Necuprins
Trece umbra mea pe lângă mine –
parcă e un zumzet de albine.
Parcă e în preajma mea un nor
răstignit în timpu-i trecător.
Nicăieri, în preajmă, nicio floare
dintre cele veșnic trecătoare…
Doar un strop de rouă, ca un vis,
a căzut din cerul necuprins.
Va fi fost cândva oprit înaltul
să-și asculte din vecie psaltul.
Timpul s-a oprit pe-o culme tristă,
să privească tot ce nu există.
Prin această umbră bat ne-ntoarse
ceasuri de nisip din stele arse.
Fantezie
Iartă-mă
că sunt un simplu copac!
Am frunze în loc de cuvinte,
iar inima mea
este împărțită în anotimpuri.
Cel mai lung fluviu din lume
este sufletul meu
care îmi curge, de neoprit,
prin vene
într-o direcție necunoscută.
Iartă-mă
că sunt alcătuit din frunze care cad
și din orizonturi care se destramă!
Sunt pe aici, pe-aproape –
doar o lacrimă cât un ocean
ne desparte!
Am scorburi, sunt trist…
M-ar vindeca o primăvară în plus
dar nu se mai poate…
Aș înflori, dar crengile s-au stins
în freamătul acesta necuprins.
Tu iartă-mă sub cerul alb și gri
sub care chiar și pomii vor muri!
Călătorie
Unde mă duce, oare, trenu-acesta
prin tot acest deșert de întrebări?!
Încerc mereu să-mi prind din urmă
umbra,
dar mă lovesc de propriii mei nori.
Întrezăresc mereu aceeași gară
a nimănui și, poate, a cuiva…
Dar nu cobor – și nimeni nu coboară –,
iar trenul mai departe va pleca.
Aș vrea să mă întorc, dar nu se poate,
iar timpul curge fără de sfârșit.
Biletul meu e numai dus și, totuși,
din locu-acesta nu mă dau urnit.
Mai sunt și alte gări, îmi spun, și iată,
se și ivește una la apus …
Dau să-mi ridic bagajul, însă gara,
ca o-ntrebare simplă, s-a și dus!
Avatar
În ce stea ne vom reîntâlni
ieri sau totdeauna,
pentru a ne spune iarăși tot ce nu am
trăit?!
Diminețile vor fi iarăși albastre
sub oceanul de iniști
până când ne vom retrage din nouri
sub zări, sub chemări…
În fiecare clipă vom mai întârzia încă
o veșnicie,
fără să ne spunem nimic,
doar privindu-ne când și când,
doar întrebându-ne (în gând!)
ce va urma.
Poți cere orice, poți fi oricum
și pentru oricine
în clipa ce nu se va sfârși niciodată
pentru că numai atunci
și numai atunci
vei fi, într-adevăr, adevărată!
Mai iartă-mă și tu, că n-am făcut
nimic
să-ntârzii visul – mare dată-n spic!
Mai iartă-mă o zi, un an, o viață –
până în secolul când ultima stea
va fi a ta, a lumii, și a mea …
Când nu vei mai uita și nu vei ști
în ce neîntâmplată lumină vei fi.
Aici, în steaua asta fără nume,
vei fi doar tu, cu mine, fără lume.
Țara de jos
Bat vânturi aspre-n Bărărgan –
tot mai pustiu din an în an.
E soare mult în Bărăgan,
și plouă rar, din an în an.
Mai trece câte un bâtlan
pe cerul trist de Bărăgan,
Iar eu visez, ca un țăran,
că doar întinsul Bărăgan
cu dropiile lui ucise
ne va întoarce spre liman.
(Din volumul Necuprins, în curs de apariție)