În câte feluri poți privi un monument? Al unui personaj istoric și literar sau al unui om care a putut să schimbe lumea cu faptele și mai ales cu gândurile lui. Și să o transforme, desigur, în ceea ce nouă ni se poate părea, încă, bine. Dar, de fapt, poate că nici nu e vorba de mai multe feluri de a-l privi/ considera, ci de mai multe momente în care este el, monumentul, privit. Sau, și mai bine, de cum îl pot privi: 1. generația contemporană celui monumentalizat, câtă a mai rămas, firește, în momentul dezvelirii cu aplauze și discursuri, ori 2. o generație următoare. Tot mai următoare, adică tot mai îndepărtată de vremea când cel viu, astfel încremenit în marmură, bronz sau alte materiale perisabile, își desfășura viața și activitatea lui salvatoare de vieți, ori, vai, dimpotrivă (v. cazul Alfred Nobel). La dezvelire – nu mă refer aici la un monument anume – poate fi al lui Cutare ori al lui Cu și mai tare – în cazul în care mai sunt foști contemporani ai celui astfel fixat în marmură, bronz ori în alte materiale, mai imateriale, aceștia, poate, vor lăcrima o clipă, cam ca la o a doua înhumare a corpului care emanase toate acele idei, scheme chimice ori fizice, ba chiar numai (?) filozofice, din cauza cărora (da, n-am greșit, și o să vedeți de ce) se dezvelește în fața lor statuia, bustul etc. Ca să revin la alternativa datorită/ din cauza, ceea ce azi ne poate părea datorită, mâine poate deveni, conform cine știe cărei reevaluări de tip ideologic (eventual woke), din cauza… Chiar dacă la dezvelirea monumentului nu mai curge și decurge Lacrimosa de la înmormântare, o lacrimă poate mai scapă cuiva care i-a fost alături celui astfel semnalat (pentru că – nu-i așa? – un monument e doar un semnal). O oprire pentru a nota că intonările sunt din Recviemul unui compozitor care, totuși, n-a avut parte de o înmormântare ca lumea (?), corpul său, cel din care emanase, la urma urmei, și muzica sa, azi nemuritoare, s-a întors în țărâna din care… și așa mai departe, undeva, într-o groapă comună al cărei loc nici nu se mai știe cu exactitate. Călcăm cu sârg peste cine știe câte foste gropi comune, iar monumentul e ceea ce răzbună, de bună seamă, toate nedreptățile, toate mizeriile care i s-au făcut celui al cărui nume e scris pe soclul său, pe când era chiar el, în viață și luptându-se cu cei din jurul său să-l creadă și să-l aprobe… Aici, iar o paranteză, să nu uităm că statuia nu e cel pe care îl reprezintă, nu e cel ale cărui răni uitate sunt astfel bandajate cu marmură, bronz, sau alte materiale mai imateriale etc., etc., așa cum nici pipa pictată de Magritte nu e o pipă. Și să adaug un adevăr ce stă dedesubtul materiei acelui anunț: aceasta e cea mai succintă lecție despre artă și despre felul cum ar trebui s-o privim. Dar vai, câte alte posibilități îți mai pot apărea în cale atunci când ai vrea/ ai dori (sau cum doriți) să o spui drept și fără ocoluri pe „a dreaptă“, pornind de la un monument anunțat: „Echinox“ de Nikolaus-Otto Kruch, în curtea Facultății de Litere de la Cluj (bine, fie și: –Napoca!). Câte citate dintr-un poem cântat de Guy Béart acum cam vreo 50 de ani, La Verité, s-ar potrivi aici: „Câți oameni dispăruți care într-o zi au spus nu…“ (într-o traducere grăbită)! Numai că, în lumea lui Guy Béart, cel dintâi care spunea adevărul era executat, dar al doilea putea să-l spună și, deducem, nu pățea nimic. Asta o fi fost pe-atunci valabil în lumea lui, mai dinspre Vest, că aici nici al doilea, nici al treilea, nici al miilea nu avea o soartă mai bună… Dar pansamentul ăsta de bronz, marmură etc. e, cine știe?, și bandajul pe conștiința celor care i-au pus bețe în roate comemoratului. Un bandaj cu două fețe ar fi poate un titlu, de etapă, al primei vederi a monumentului (nu a celui citat, care-i doar sursa acestei – scuzați – meditații). Dar, ca să ne întoarcem la celelalte posibilități de considerare a unui monument, ulteriorii, tot mai îndepărtați de pretextul viu al pietrei, bronzului etc. îl vor privi altfel, mai indiferenți, ori chiar dușmănoși (v. woke), pentru că „nimeni nu-i perfect“. Și astfel, pansamentul care o fi fost statuia în prima fază a ei, poate deveni, vrem-nu vrem, un petic din vestita cămașă a lui Nessus. Cea pe care amantul dnei Hercule (Dejanira) i-o dă iubitei sale înainte de a muri ucis de soțul înșelat, iar când acesta din urmă o îmbracă, moare și el în dureri teribile. V. Odă în metru antic: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i…“