S-a stins din viață. Cum bine a spus Anca, soția lui, el s-a întors acasă. Acolo de unde venim cu toții. Despre minunata lui carieră în România și în străinătate, despre gândirea lui și despre cărțile lui, două articole recente semnate de Dragoș Aligică și de Luigi Bambulea evocă superba îmbinare între forță și echilibru oferită de scrierile lui. Calme, ușor de înțeles, eseurile și studiile lui Nemoianu au pledat în favoarea bogăției culturale acumulate de-a lungul secolelor și au examinat atent inovațiile mai recente, structuralismul de pildă, recomandând prudența și stăpânirea de sine. Cele zece volume ale operelor lui complete, publicate de Editura Spandugino și îngrijite de Bambulea, rămân un adevărat monument al culturii române și mondiale din a doua jumătate a secolului trecut și începutul celui de-al treilea mileniu. L-am cunoscut spre sfârșitul anilor ‘50, când eram studenți la Facultatea de Filologie din București, el cu un an înaintea mea, la engleză. Pe atunci, minciuna oficială proclama neîncetat o iubire fără margini pentru regimul la putere. Presiunea reală, măsurile concrete, adesea insuportabile, se schimbau însă la fiecare câțiva ani. După moartea lui Stalin în 1953 o mare parte din deținuții politici au fost liberați, iar în cultură se putea scrie și publica ceva mai ușor. Curând însă, începând din 1958, s-a declanșat o nouă strângere: ședințe publice, demascări, studenți dați afară, intelectuali persecutați, procesul Noica-Pillat, iar la cursuri poziția de drepți în favoarea unui marxism, vorba lui Moș Teacă, „aspru dar sever“. Îl întâlneam pe Virgil la Cercul de poetică și stilistică fundat de Tudor Vianu și de Mihai Pop, unul din puținele locuri la facultate unde se putea vorbi despre literatură fără repetarea obligatorie a lozincilor oficiale. El fiind evident printre „cei cu minte“, la început te înțelegea „numai din ochi, fără cuvinte“. Curând, date fiind curajul și generozitatea lui, puteai vorbi fără teamă despre orice subiect. Era cu totul opus valului de teroare în care ne aflam, precum și orientării ideologice a multor cursuri de literatură. Cum să respiri oxigen curat? Unde să găsești idei limpezi, gânduri senine? Cărțile recente publicate în alte țări și limbi erau greu, aproape imposibil de găsit. La bibliotecă poate? Nici vorbă. Din când în când, cineva care avusese rara ocazie de a călători în Occident, aducea câte o carte recentă. Ea circula rapid printre zeci, sute de prieteni, care o aveau fiecare pentru câteva zile. Virgil reușise să obțină, nu-mi mai aduc aminte cum, o carte prețioasă, Theory of literature de René Wellek și Austin Warren, publicată în Statele Unite în 1948 și reeditată de nenumărate ori de atunci. Grație acestei cărți, și eu și alți prieteni cărora el le-a împrumutat-o am înțeles ce însemna o gândire literară liberă. Operele literare, scriau cei doi autori cu care Virgil era cu totul de acord, nu depind neapărat și numai de punctul exact al istoriei culturale în care au apărut. Ele fac parte și din familii culturale trans-istorice, oglindind lumea în diferite feluri, în mare parte dincolo de locul și de timpul creației lor. În loc de cele două mari principii obligatorii ale istorismului la putere în Estul Europei – împărțirea culturilor în epoci istorice omogene, bine separate, și în fiecare dintre aceste epoci lupta neîncetată între forțele progresiste și încercările de a le nimici – putea fi deci ales un punct de vedere mai simplu, mai generos și, mai ales, mai apropiat de felul în care și literatura nouă și cea veche erau citite și apreciate. Bine înțeles că nici Miorița „laie bucălaie“, nici Luceafărul căruia îi „creșteau prin cer a lui aripe“ n-aveau nimic de a face cu lupta de clasă. Cum și de ce, și Virgil și prietenii lui care citiseră cartea lui Wellek și Warren înțelegeau acum mai bine. Alte exemple ale prezenței lui Virgil, rândul viitor.