De obicei, prefața la o carte are un caracter empatic și, dacă cel căruia i se propune să o scrie nu dorește acest lucru, el refuză, motivându-și într-un fel sau altul indisponibilitatea. Nu același lucru s-a întâmplat în cazul romanului De două mii de ani, care a fost însoțit de o prefață scrisă cu rea-credință și ale cărei consecințe au fost greu de imaginat la data publicării, în 1934. În prefața sa descalificantă, Nae Ionescu i-a scris numele autorului de pe copertă doar de trei ori și i s-a adresat de vreo 15 ori pe un ton justițiar, apelându-l, în cadrul unui dialog imaginar, cu numele de acasă, Iosef Hechter.
Păstrând prefața, Mihail Sebastian a lăsat pe cititori, și implicit posteritatea, să judece ideatica dezvoltată acolo. (Oricum, până în pragul sfârșitului, prefațatorul nu a avut vreun gând serios să-și scrie opera.) Chiar dacă textul prefeței cerute era revoltător, romancierul nu l-a cenzurat, pentru că se constituia într-un document asupra recrudescenței antisemitismului. Dar și pentru că îi era îndatorat mentorului său, față de care nutrea o reală afecțiune și admirație. El știa că publicarea prefeței va provoca aprinse polemici, că va inflama spiritele în legătură cu problema evreiască. Cel care va fi catalogat drept „huligan“ avea conștiința traversării unei epoci tulburi, dominată fiind de extremism, și a oferit o mărturie cu valoare documentară autentică despre relația tensionată dintre etnii, despre antisemitismul din contextul intelectual interbelic.
Romanul De două mii de ani dă glas unei meditații nuanțate asupra identității evreiești, iar textul prefeței contrazice spiritul în care este concepută cartea, prin redactarea lui dorindu-se afundarea și mai adâncă a lui Mihail Sebastian în condiția de paria etnic pe care încerca să o surmonteze prin însăși desfășurarea tramei romanului. În prefață se vorbește în termeni ai fatalismului – nici nu mai știi ai cui: ai fatalismului mioritic sau evreiesc? – ce ar ține de un determinism biologie. Fatalitatea ar pecetlui soarta evreului, ce nu ar fi în stare să depășească limitele impuse dorinței sale de a se integra societății românești. Oricât de mare ar fi voința acestuia de a fi asimilat, destinul evreului este inconturnabil în viziunea exclusivistă a prefațatorului: alogenii rămân pentru totdeauna outsideri ai românității.
Avocatul pledant Sebastian căuta reconci lierea și dialogul, pe când Nae Ionescu proclama excluderea, iar publicarea prefeței nu a trădat un act de slăbiciune, ci un onest gest de curaj intelectual și civic. Deși ea era ofensatoare pentru o întreagă etnie, romancierul a decis să nu o cenzureze, pentru a oferi cititorilor o mărturie autentică despre antisemitismul intelectual al epocii și despre felul de a gândi al prefațatorului. Cu toată relația contradictorie dintre prefață și roman, amândouă întregesc un document istoric mărturisitor despre tensiunile politice și morale ale perioadei interbelice.
Să dezvăluie acceptarea publicării prefeței tocmai dureroasa relație istorică și psihologică existentă între evrei și populația majoritară persecutoare? Să intre în ecuația acceptării publicării acesteia și un sentiment atavic al fricii sedimentate în urma suferințelor bimilenare pe care evreii le-au resimțit din partea celor care i-au umilit și asuprit? Indiferent de răspunsul găsit, romanul De două mii de ani surprinde cu fidelitate dialectica raporturilor dintre asupritori și victime. Și alți discipoli, nu numai Mihail Sebastian, au resimțit tenebroasa atracție pentru un magistru ca Nae Ionescu, care îmbina fascinația intelectuală cu un comportament apreciat a fi aproape diabolic. Există nuanțe dramatice ale acestui magnetism al răului care pot sugera relația bazată pe puterea de fascinație, inclusiv în sensul iradierii tensiunii existente între dominator și dominat, între spiritul autoritar și al celui care este obligat să i se supună.
Protagonistul romanului traversează o experiență individuală profund umană în fața unei categorisiri ideologizante care stigmatizează. Aceasta îl face să sufere că nu este privit de ceilalți ca individ în sine, ci ca reprezentant al unei alogenii generice. Prima frază a romanului – „Cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne și simboluri.“ (De două mii de ani. Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, București, p. 29) – exprimă o temă majoră a cărții: sentimentul fricii nu se iscă din aspectele realității concrete, ci din punerea de etichete denigratoare dictate de stereotipuri și prejudecăți. Așadar, nu oamenii sunt de temut, ci structurile de gândire care îi împart în asupritori și victime. Fraza incipitului rezumă soarta protagonistului: deși se consideră „român de la Dunăre“, el nu este privit în individua litatea lui, ci în ceea ce reprezintă el ca simbol al alterității. Este motivul pentru care Mihail Sebastian nu-și transformă personajele evreiești în simple simboluri, ci le conferă viață interioară, delicatețe și demnitate. Această primă frază despre teama de etichete face pereche cu ultimele cuvinte ale romanului, în care aspirația de a fi tratat doar ca om nu poate fi atinsă, singura soluție fiind retractilitatea („o inimă egală deschisă tuturor anotimpurilor“ – Ibidem, p. 226).
Pe fundalul dramei desfășurate într-o perioadă istorică tulbure, Mihail Sebastian reușește să surprindă nu doar condiția de victimă, ci și amestecul sentimentelor încercate de aceasta: rușine, dezamăgire, demnitate și speranță. Un bun exemplu în acest sens îl constituie o scenă aparent banală a umilințelor zilnice, unde o experiență individuală traumatizantă rezumă drama unei întregi rase: „L-au bătut foarte rău pe Leibovici Isidor. […] – Iar te-au bătut./ – Nu./ – Ba da./ – Ei, ba da… Știi tu mai bine dacă m-au bătut sau nu.“ (Ibidem, pp. 37-38). Acest răspuns evaziv și delicat vine nu numai din sentimentul de rușine încercat, ci și din unul de demnitate înăbușită. Cel umilit nu acuză, nu se plânge, și nici nu urăște, ci încearcă să conviețuiască resemnat, fără a-și altera umanitatea.
Nae Ionescu dorea să(-și) dovedească prin textul său nu atât superioritatea intelectuală, cât aceea rasială. El a perceput cartea, dacă va fi avut răbdare să o citească în întregime, ca pe un roman tânguitor despre slăbiciunea identității evreiești și i-a rezervat lui Mihail Sebastian rolul de etern străin, procedând la un act de umilire publică. În fața măsurilor de excludere și oprimare aplicate alogenilor, romancierul exprima drama dublei sale identități, nutrind convingerea că integrarea sa este cu putință, chiar dacă rămânea tensionată în continuare. Reflecția sa era sinceră în căutarea comunicării ce se adeverește a fi în fond un dialog al surdo-muților, în care surdul era prefațatorul, iar cel redus la muțenie – romancierul. Dacă Nae Ionescu ar fi aflat, cu stupoare, că nu este român de la Dunăre, ci evreu de la Dunăre (așa cum îl considera pe concitadinul Mihail Sebastian), oare s-ar fi sinucis, așa cum scria că ar fi făcut în urma unei asemenea revelații discipolul său Emil Cioran? Știindu-i versatilitatea, nu cred. Îmi imaginez că ar fi preferat să rămână în viață, pe care atât o iubea chiar dacă, după propria teorie, nu ar fi fost după aceea decât un bun… român – ceea ce însemna pentru spiritul său dogmatic o apartenență parțială și o opreliște pusă identității etnice și religioase.
Finalul prefeței, de o cruzime rece – „…Iosef Hechter, nu simți că te cuprinde frigul și întunericul?“ (Ibidem, p. 25) – sună ca o sentință premonitorie pentru o întreagă etnie. Acest sentiment prevestitor transpare, involuntar sau inconștient, din următoarea scenă: „«Mergeți la crematoriu?», l-a interpelat pe șofer o femeie proptită în pragul casei. «Mergem la dracu’ să ne ia», i-a răspuns el furios de gropile în care tocmai intrasem.“ (Ibidem, p. 186). Sigur că întrebarea este rostită fără nicio intenționalitate cu conotații macabre referitoare la moartea extinsă la proporții industriale în viitoarele lagăre de exterminare nazistă. Gropile în care tocmai intraseră personajele capătă o valoare simbolică, ele fiind denivelările în care se afunda istoria europeană a acelor ani, când se aflau în ascensiune îngrijorătoare fascismul, antisemitismul și violența statală. Replica „Mergem la dracu’ să ne ia“ sugerează luarea unui drum fatal, fără întoarcere, spre un sfârșit lipsit de sens, exact ca în cazul deportărilor și a marșurilor forțate spre moarte.
O carte de ficțiune cu caracter autobiografic a avut parte de o cinică prefață antisemită cu caracter ideologic polemic și provocator. Dar aceasta nu poate constitui un motiv ca textul prefeței să nu însoțească traducerea romanului, așa cum se face. Dacă editorii străini și traducătorii s-au temut – în subsidiar, dacă nu în mod fățiș – ca nu cumva citirea ei să facă noi prozeliți antisemiți, nu aveau decât să aranjeze scrierea unei prefețe la prefață, pentru a lămuri pe deplin cititorii cărora le lipsea puterea de discernământ. Cu excepția țărilor aflate sub dictatură, nu se poate comite niciunde abuzul de a cenzura un scriitor. Or, dacă Mihail Sebastian nu l-a cenzurat pe Nae Ionescu, editorii străini i-au cenzurat pe amândoi. Relația dintre cele două texte este esențială pentru a înțelege tensiunile epocii și poziția morală a autorilor lor. Scriind un astfel de text, prefațatorul nu a putut să-l compromită pe romancier împreună cu o întreagă rasă, așa cum i-a fost în intenție, ci s-a compromis pe el însuși. Publicarea prefeței poate fi văzută ca un gest de loialitate și corectitudine al unui scriitor care a dorit astfel să păstreze patina de autenticitate a aspectelor referitoare la cele ce se petreceau în societatea românească interbelică.
Din păcate, problematica romanului De două mii de ani rămâne actuală și după aproape o sută de ani, în contextul zilelor noastre, când identi tatea și drepturile omului continuă să fie teme acutizate de conflictele actuale. În disputa de idei și valori din Uniunea Europeană a ultimilor ani, a suferit oare specificul național românesc mu tații sensibile în privința tradiționalei ospitalități sau această arborată calitate rămâne valabilă doar în cazul turiștilor străini?