În poezia Violetei Savu materia apare prin intermediul unui proces lăuntric devenind ceea ce Valéry numea „o stare sufletească“. Cu sfială și temeritate în alternanță, autoarea abordează un mediu concomitent familiar și enigmatic în evoluția sa provocatoare, căpătând expresie în felul acesta o incredulitate de fond, o incertitudine a conștiinței moderne disipată într-o multitudine de direcții, solicitată nu o dată imprevizibil de ambianță. Materia, factor originar, poate juca un rol suveran. Materia receptată cu o sensibilitate elansată, cu o acoperire afectivă, purtată pe meandre erotice precum un gir al unei feminități ce ține a se confesa. N-am putea vorbi de o senzualitate sublimată, peisajul voluptuos receptat ilustrând o iubire virtuală? Performanța o reprezintă capacitatea ficțiunii de a atrage realul, de a-l transfigura spre a-i înscrie calitatea de factor salutar. Materia aspiră la poezia ființei, iar aceasta aspiră la poezia materiei: „Corpul are conștiință proprie./ Și sufletul are nevoie de o legătură/ insondabilă cu materia.// În iubire am nevoie/ de intimitatea obiectelor personale.// Nu-mi este suficient erotismul/ încadrat în peisajul fizic al bărbatului.“ (Cerneală sepia). Pentru a rămâne simbolul formal, cel decisiv: „Poate nu se va împlini, dar ceva tot va rămâne./ După developare,/ amprenta invocației.“ (Ibidem). Nu o dată putem constata jocul spiritualizat al distanței și apropierii: „Iubim ceea ce este în imediata noastră apropiere./ Ce este la distanțe mai mult se îndepărtează“, precum și tangența sa estetică: „Stăm adesea cu fețele lipite de ferestre, încât/ eclerajul seamănă cu cel din tablourile lui Vermeer.“ (Ecleraje). Timpul revelă la rându-i relativitatea neîmplinirii existențiale, prilej al unui plastic regret: „Iubitul meu, acum am curaj să îți scriu, să îți spun:/ atunci tu trebuia să mă recompui, în sens invers/ de cum o faci cu femeile ce-n frize de biserici/ le șlefuiești.“ (Poarta încuiată). Curioasă, privirea introspectivă se exteriorizează oferind o imagine riscantă a lumii în variantă acvatică: „Când ochiul exterior vede mai mult decât lăuntricul,/ mă tem de forța luminii tăind în lamele valurile,/ spumegând pe suprafața unei ape până atunci stătătoare.“ (Bizar nu înseamnă frumos). Intervine o aspirație a eliberării inclusă preventiv într-un deziderat domestic: „Tu poți să îmi faci o ușă în fereastră,/ să pot trece mai încoace și mai încolo/ de aer.// Tu poți să îmi faci o fereastră în mijlocul ușii,/ prin ea voi ieși, trăgând după mine,/ începutul de noapte.“ (Uși, ferestre, cheie). O sete a concretului îndeamnă condeiul auctorial la o fantezie calină a datelor acestuia, care o amplifică delicios în gamă minoră: „să învelesc întunericul în foițe/ de staniol/ să ți-l aduc pe palme/ ca pe-o bomboană de ciocolată/ 85% cacao/ dark/ un întuneric bio fără E-uri/ fără alergeni.“ (Bio-dark). Senzoriul funcționează precum o revelație personală a unei relații: „Aș vrea să-ți scriu/ cum în curgerea sângelui/ și-n inhalarea aerului proaspăt/ sunt imprimate urmele tale –/ absențele tale evoluând în semitransparențe.“ (Scrisoare neexpediată). Metafore cerebral-fiziologice indică o posibilă descensiune a raportului plurivalent cu materia: „Poți să aplici orbește idei pe care sângele tău,/ creierul tău, respirația ta nu le-au absorbit?/ Este posibil, dar nu vor avea viitor ascendent,/ se vor întinde pe un plan orizontal,/ lipsit de aspirații.“ (Viitorul versului de aur). Înregistrată într-o sumă de preciziuni imediate, în cinetica sa comportamentală, iubirea e prezentă într-o ipostază a materiei epice, derivat al celei generice: „Prima oară ne-am intersectat în Centrul vechi./ Două mese diferite, două scaune lipite, spate în spate./ Te simțeam, îți știam numele. Înainte de a te ridica/ și a spune prietenilor tăi la revedere, te-ai întors spre mine,/ mi-ai dăruit o carte, cu o dedicație despre utopia poetică.“ (Cineva din trecut). După cum, asimilate critic prin destinul lor, umbrele cu angelice similitudini sunt destinate focului: „De unde au ieșit astfel de umbre,/ formele lor erau asemănătoare aripilor de serafimi,/ în fond, hărăzite arderii.“ (Autoportret). Dar patetismul materiei este cel al erosului evocat într-un amestec de factori ai fizicului omenesc și al celui vegetal, aidoma unui ardent secret intim: „Picături de sânge ating petalele macilor./ Coagularea imprimă fragilității pete stacojii./ Răni și tăceri sunt cuprinse de flăcări la început/ abia pâlpâind. Poți să arzi pe dinăuntru, să știi numai tu./ Macii nu pot fi aburcați pe verticală, s-ar spulbera.// Pulverizezi peste cicatrici parfumurile unei noi iubiri,/ dar uitarea nu te cuprinde îndată./ Sentimente, odinioară vii, se vor sedimenta în adâncuri;/ după un timp, vor ieși la suprafață.“ (Cicatrici parfumate). Prefirarea, palparea obiectelor putând face parte, cu un argument cinematografic, din cursul comuniunii sentimentale: „În «Aventura», filmul lui Antonioni, o femeie/ îi dăruiește celei mai bune prietene o cămașă.// Am înțeles – mâinile primei femei zvâcnind/ pe materialul mătăsos, adulmecarea mirosurilor/ rămase-n țesătură, stinghereala celeilalte/ când a acceptat în cele din urmă cadoul – / întregeau un ritual de renunțare.“ (Cămașa). Iubirea se impune aidoma unei cochetării solemne cu elementele universului: „Dacă vei veni și în acele zile,/ când toate legile îți interzic să vii,/ îți promit:/ Voi fi mereu răcoarea ta,/ atunci când soarele torid va pârjoli florile câmpului;/ Voi fi mereu căldura ta,/ atunci când zăpada îți va acoperi mormântul,/ în care și eu…“ (Cum voi fi a ta Alcestis). Imaginea sa de bilanț: o materializare reciprocă: „Visul meu era și al tău și s-a făcut os./ Aș vrea să-mi fii măduvă,/ să nu-mi întuneci/ noaptea.“ (Ego-centrică).