Întrebarea lui Hasdeu de acum mai bine de 150 de ani rămâne la fel de provocatoare. În momentul acela a avut impact asupra opiniei publice care, probabil, că voia și altceva să audă decât elogii ale latinității. Desigur, suntem latini, iar Roma e mama noastră, dar problema este următoarea: Ce a fost înainte de-a fi venit aici legiunile romane? Întrebare legitimă și deloc condamnabilă. Dar de fiecare dată o anumită chestiune conduce spre exces. După cum Școala Ardeleană a exagerat în privința romanității noastre, și cei obsedați de trecutul dacic au căzut în aceeași capcană. S-au făcut de râs punându-i pe daci pe prim-plan și văzând numai aici originea noastră. Comuniștii au preluat cu brio această obsesie și au ajuns la rezultate de un ridicol absolut. Descopăr în cartea lui Lucian Boia Istorie și mit în conștiința românească o dezvăluire care ne lasă pe toți fără glas. Care este aceasta? Cică însuși președintele Italiei, Oscar Luigi Scalfaro, aflat cu mulți ani în urmă la București, a ținut ca în numele poporului italian să-și ceară scuze pentru faptul că romanii i-au atacat și ocupat pe daci. Citind o asemenea enormitate, am rămas la rândul meu cu gura căscată și, normal, nu mi-a venit să cred. Evident, o fi o poantă, o anecdotă, dar, dacă a fost așa, atunci președintele italian nu a vrut decât să se distreze pe seama prostiei noastre. În vremea lui Ceaușescu, preocuparea pentru originea dacică era atât de pronunțată, încât orice aberație era permisă. Nimeni nu se considera ridicol sau stupid dacă mergea în această direcție. Dar să ne întoarcem la Hasdeu și la întrebarea sa provocatoare…
Marele cărturar care, trebuie să recunoaștem, avea în cap o doză mică de delir, nu dorea altceva decât să îndrepte atenția spre o perioadă misterioasă a istoriei – de fapt, el plonja în preistorie unde, logic, nimic nu poate fi probat sau dovedit –, iar în acest fel să ne pună mintea la încercare. Eminescu, în unele dintre poemele sale, a făcut cam același lucru, dar acolo era vorba de poezie și nu de știința istoriei. Iar poetului i se îngăduie orice. Mai târziu, alt spirit ilustru de calibrul lui Mircea Eliade a privit spre daci fără să-și contenească admirația. Nu mai e mult până la a afirma că aceia au fost adevărații români de mai târziu și nu romanii care, sceptici și raționaliști, au călcat în picioare o civilizație de o maximă sacralitate. Dar la începutul secolului XX, înainte chiar de începerea Primului Război Mondial, pe piața noastră de carte apare un titlu impozant care, pur și simplu, aruncă în aer tot echilibrul pe care, de bine, de rău, îl păstram între latiniști și daciști. Este vorba de volumul lui Nicolae Densușianu Dacia preistorică, o carte din multe puncte de vedere fascinantă, dar, pe cât de atrăgătoare, pe atât de enervantă pentru aceia care nu suportă niciun fel de speculație. Mi-aduc aminte că am cumpărat-o în 1986, anul reeditării, plătind 103 lei. Erau pe atunci niște bani, deși din prăvălie nu aveai ce cumpăra cu ei. După atâtea decenii scurse de atunci, o răsfoiesc acum cu emoție și sunt invadat de o suită de sentimente contradictorii. Are o alonjă formidabilă care, ce mai tura vura, te spulberă. O fi delir la pătrat, la cub, dar, vai, tocmai un asemenea delir îți alimentează fantezia și, mai mult decât orice, credința. Istoricii profesioniști o aruncă la gunoi sau în cel mai fericit caz o privesc cu maximă îngăduință așa cum te uiți, bunăoară, la un om bolnav pe care-l mai vizitezi din când în când la spital. Dar cititorii naivi se lasă seduși. Nu știu de ce parte e mai bine să te așezi, iar calea de mijloc e foarte greu de aflat. Viziunea curajoasă de a afirma că acum mai bine de șase mii de ani înainte de Hristos partea aceasta de Europă a fost ocupată de un imperiu pelasg al cărui centru era taman Dacia, loc de unde au plecat viitoarele migrații, este cu adevărat o mare provocare care fie te aruncă într-un ridicol năucitor, fie te înaripează ca să zbori în timp spre orizonturile de odinioară. Și, dacă mai spui că scena de pe Columna lui Traian de la Roma, aceea care-i arată pe romani vorbind cu dacii, fără interpret, s-ar explica prin faptul că și unii, și alții vorbeau aceeași limbă, un fel de protolatină, viitoare protoromână, atunci, stimate concetățean, îți riști enorm condiția. Ori te faci irecuperabil de râs, ori ai ajuns, chipurile, în posesia unei teorii care ar desființa tot ceea ce știm despre geneza și formarea limbilor și în fața căreia savanții, neavând încotro, se predau.
Au pierit dacii? Întrebarea lui Hasdeu e mai actuală decât oricând. N-au pierit, de vreme ce mulți dintre noi au un asemenea tip de gândire. Mai rămâne ca pe scena politică să apară un partid care să se intituleze UDL, adică Uniunea Dacilor Liberi, și care să ocupe locuri în Parlamentul țării. Va fi cea mai mare victorie a lui Decebal împotriva Occidentului. Atunci, ha, ha, noi va trebui să ne prezentăm scuze italienilor…