Purgatoriul învinșilor
Port rănile celorlalți,
sunt veteranul care își umflă pieptul încărcat cu decorații
din mai multe războaie fără învingători
în care nu a știut să moară pentru tărișoara sa,
să coboare lent în pământul patriei,
cum zăpada se scurge în primăvara cenușie,
luând cu ea urmele ultimilor îndrăgostiți
care au văzut moartea.
Lumina părăsește ochiul,
îmi afund mâinile în fereastra fluidă,
rămân fără chip.
Pe unde pașii nu vor să mă ducă
merg singur mereu, tot merg,
las urme așa cum ai turna smoală încinsă pe o inimă
iar ea încă mai bate,
semne adânci de unghii pe ziduri,
merg, risipesc părți din mine dar nu mă pot opri.
Nici gând de morală în secolul acesta,
orașul are ziduri de plastilină,
cu oameni scorțoși și pedanți,
Craiova își poartă veselă tichia peticită,
este zi iar de bâlci,
miresme de mici și hamsie împletesc inele în aer,
câteva inimi se zbat în galantare.
Dinspre gropile comune bate un vânt care arde tot,
cărți sub lespezi și corpuri putrede expuse în vitrine,
pământul scorojit și cuvinte inutile
scrijelite pe piepturile poeților,
mirosul fetid de lehamite de la capătul drumului
unde taina salvării ne este străină.
Coroana de spini
De pe malul înalt,
am privit râul pe care pluteau,
când mai repede, când mai încet,
frumos colorate,
vineții sau galbene ca frunzele arțarilor toamna târzie,
toate cadavrele adversarilor mei.
Totul curge,
culorile se amestecă în mare,
la limita dintre viață și moarte,
între iubire și ură,
captiv în încleștarea zilei cu noaptea.
Voi scrie deși știu că textul mă vă înghiți,
îmi voi lipi pe trup litere încinse,
coroana de spini rezervată poetului
mi-o voi potrivi pe frunte.
În marea calmă
mi-am spălat chipul.
Fața mea a rămas albă,
fără trăsături,
asemenea unui popor care nu mai citește poezie.
La Plecare. Scriu asta în cele din urmă
Simt că șobolanul verde al lui Bukowski freamătă zidit.
E clar că rănile făcute de tocurile doamnelor
i-au venit de hac,
s-a înghițit singur,
suferă în tăcere.
Aud cum își roade inima.
Deschid ușa și dincolo sunt eu,
dus de mână,
plimbat în cerc prin camera goală
de o doamnă slabă,
cu frunte metalică,
strălucitoare.
Privesc locul lăsat gol de tine –
ai luat și aerul, parfumul tău a dispărut.
Ceva în memoria mea foșnește ca rochia ce alunecă pe
pielea ta.
Te caut zile de-a rândul,
înconjor orașul cu ziduri arse, pustiit,
nu găsesc nimic din ceea ce ar putea să-mi spună că ai
fost aici.
Nu a rămas decât o piatră cubică,
foarte greu de purtat pe umeri.
Desenul a fost spart,
fața mea s-a risipit în mii de cioburi.
Vine un copil orb,
lipește piesă cu piesă,
din pereți apar tot eu în zeci de trupuri,
port hainele tatălui meu când avea vârstă mea de
acum,
în mijlocul încăperii toate corpurile se mișcă în cerc,
imaginea mea e pretutindeni,
chipul meu recompus pe tavan
dintr-o dată se desface și apare cerul negru al nopții,
fără stele, fără comete sau lună,
întuneric de necuprins
în care altădată sclipeau doar ochii mamei
ca doi cărbuni aprinși.
Zugrăvesc pereții orașului cu laptele mamei.
Cubul perfect îmi rupe unghiile,
îmi strivește gleznele,
imposibil de mutat din loc:
o viață cu muchii drepte,
în care stă ascuns țipătul unei păsări cu aripi de sticlă.
Măsor nopțile de la un capăt la altul,
traversez lungi teritorii de insomnii,
rup caiete care nu vor să ardă.
Capătul drumului este la o lungime de braț,
nu mă așteaptă nimic strălucitor,
lumina dimineții e un tăiș de cuțit
care pătrunde adânc în rană.
Mi se desface pieptul și de acolo ies câteva brațe,
probabil sunt cântăreții de jazz a căror muzică o tot aud
în minte,
jazzul care animă sala de chirurgie.
Am să-i las să creadă că nu voi pleca,
mă voi zidi în tăcere,
filă cu filă în jurnalul verde.
Hai, faceți-mi pe plac,
aliniați-vă să-mi dați sărutarea cea mai de pe urmă!
Underground. Iisus nu va mai trece pe aici
Am scormonit sub rădăcinile amare,
adânc, tot mai obosit să mă regăsesc.
Nimic despre mine, nimic despre noi doi,
doar pietrele râului în care am prins toți peștii incolori
așezate în cercuri concentrice –
am fost tineri și fără teamă că ne-am putea rătăci,
fără spaima că străinul orb ne va striga pe nume.
Traversarea pe ape a fost un joc,
pe malul celălalt nu ne aștepta nimeni,
cel ce ne pândea se ascunsese în foc,
murmura o rugăciune în aramaică.
La sfârșit ne-a zis că Iisus nu va mai trece pe aici:
„Coborâți între lumi,
rătăciți până în pragul senectuții,
în cele din urmă va veni după voi
să vă spele urmele reci!“
După ziua a șaptea
Urc pe cruce așa cum aș urca într-un măr înflorit,
cu genunchii jupuiți și fruntea străpunsă de ghimpii
coroanei,
cu palmele înroșite de scoarța bătrână.
Mă cațăr spre cer,
cuprind în brațe crengi cu flori albe,
sub mine văd o perdea de nori dar tot urc,
îmi înalț privirea, înaintea mea sunt copii și bătrâni,
fiecare poartă o cruce mai mare ca trupul,
lângă mine este o fată cu părul lung și alb,
îmi întinde un briceag să-i cioplesc o cruce,
a mea mi-a crescut direct din trup.
Urc, palmele mi se umplu de sânge,
înaintea mea freamătă o mare de corpuri,
copiii albesc și se transformă într-o pastă vâscoasă,
pe lângă mine cad trupurile bătrâne,
petale de flori se desprind și acoperă totul,
îmi astupă gura când vreau să respir,
aerul este alb, mă înăbuș și cad,
îmi zdrobesc capul de ramuri
care se rup și cad odată cu mine,
îmi simt oasele sfărâmate
dar nu am nicio durere,
când cad într-un râu albit cu petale de flori
dintr-o dată încep să râd de peștii multicolori
care mi se așază în palme.
Râul curge invers,
plutesc pe un pat de flori de măr,
câteva femei îmi fac semne de pe ambele maluri,
fiecare duce un coș împletit din piele de șarpe,
în fiecare sunt așezate capete de copii,
îmi văd și chipul meu de nou-născut,
plutesc nemișcat mai multe zile de-a rândul
pe râul ce urcă.
După ziua a șaptea,
un domn bătrân,
în urma căruia venea un ogar cu dinți de smarald
ce plutea la două degete deasupra pământului,
îmi dă o pereche de aripi și pleacă fără să-mi spună o
vorbă.
Smulg pană cu pană,
le așez în cerc în jurul meu,
se stârnește un vârtej puternic,
mă aruncă în sus, mă înalț cu viteză,
nici nu știu unde sunt,
mi se decolorează tot corpul,
mă rotesc și nu văd decât alb pretutindeni.
Se face liniște și din cer cade o pană
în palma unui copil,
care o prinde și adoarme sub un măr înflorit.