Nimeni nu ar fi putut prevedea turnura pe care a luat-o cariera de prozator a lui Mihai Zamfir odată cu apariția romanului În așteptare (2020). Până atunci, fusese apreciat ca un stilist deopotrivă virtuoz și aparte și ca un romancier de factură mai degrabă livrescă. Nu lipsea nici sugestia că, pentru un profesionist al criticii și istoriei literare care are și o pregătire lingvistică foarte avansată, proza – oricât de bune ar fi romanele – ar fi doar un violon d’Ingres (formula este utilizată explicit de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române), un superior exercițiu de virtuozitate, dacă nu de-a dreptul o cochetărie. Nimeni n-a părut să observe, pe dedesubtul rețelei de semne livrești, cum ar fi relația erotică între bărbatul matur și femeia mai tânără sau modelele livrești asumate de Flaubert și Nabokov, închegarea unei viziuni și a unui univers distinct, diferit de oricare altul din proza noastră contemporană.
Romanul Căderea cortinei, recent apărut, leagă „punctele“ desenului romanesc al lui Mihai Zamfir, completând astfel tabloul și, implicit, redimensionând atât întregul, cât și elementele componente, cărora le conferă o altă portanță.
Este, mai întâi, un roman surprinzător, deși așteptat.
Așteptat, pentru că la peste 35 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, încă nu aveam un roman – nu neapărat monumental, nu neapărat de dimensiunile Șoselei roșii, ciclul consacrat de Soljenițîn Revoluției comuniste din 1917, rămas neterminat – prin care literatura noastră să fi metabolizat acele întâmplări capitale, totuși, pentru destinul națiunii. Au apărut câteva romane foarte bune consacrate perioadei totalitare (nu multe!) și un eseu memorialistic recent, Dublu autoportret, de Varujan Vosganian, dar niciun roman propriu-zis al Revoluției, care să conteze și ca act de creație, nu doar ca memento istoric. Căderea cortinei este, în modul propriu al lui Mihai Zamfir, acel roman.
Surprinzător, totuși, dat fiind faptul că, pe de-o parte, interesul public pentru evenimentele din urmă cu 36 de ani este într-o dramatică scădere, iar pe de alta, pentru că autorul însuși are, am văzut, o reputație critică de stilist și de autor livresc. Cum se împacă aceste două calități cu exigențele unei proze care abordează un eveniment istoric, cel puțin la scara țării noastre?
Se împacă foarte bine, trebuie spus de la bun-început. Căci, înainte de toate, Mihai Zamfir fusese și în romanele precedente un creator de stil, nu de manieră. Între Poveste de iarnă (1987) și Educație târzie (2 vol., 1998-1999) sau între Acasă (1992) și Fetița (2003) sunt diferențe stilistice substanțiale, discursul romanesc „îmbrăcând“ în haine pe măsură universuri ficționale complet diferite. La fel se întâmplă și în Căderea cortinei, roman al finalului unui regim – comunismul românesc, în forma sa „originală“ a ceaușismului – și al unei iluzii funeste pentru întreaga omenire – comunismul universal. Mihai Zamfir a ales o modalitate originală de a construi „oglinda“ prăbușirii comunismului românesc și european, imaginând doi comuniști occidentali, exilați din convingere la București și trăind pe cont propriu atât drama „întinării idealurilor“ de către comuniștii reali de aici, cât și pe cea a destrămării sistemului comunist mondial. Fernando este portughez și, împreună cu tatăl său (vechi adversar al lui Salazar și al lui Novo Estado), pleacă mai întâi în URSS, de unde vine la București, atras de „originalitatea“ comunismului de aici, dar și de presupusele similitudini de stil de viață cu mediul portughez. Jean-Paul Meyer este un comunist francez supărat pe țara sa, funciarmente burgheză, care și el alege, înaintea lui Fernando, să se „refugieze“ în România, spre a contribui direct la construirea „celei mai avansate societăți din lume“. Cei doi își găsesc un debușeu în predarea limbii portugheze, respectiv, franceze la Universitatea din București și, din acest „fotoliu de orchestră“, asistă la degradarea treptată a vieții de zi cu zi și la instalarea paranoiei în discursul public al regimului. Degradare care va merge implacabil până la disoluția finală, violentă și sângeroasă, din 16-22 decembrie 1989.
Astfel construit, scris într-un stil „alb“ cu discrete accente, romanul este ingenios și îi permite autorului să evite clișeele prozei macro-evenimențiale. Cei doi comuniști europeni, Fernando și Jean-Paul, sunt niște martori implicați, dar nu participanți direcți la evenimente, chiar dacă autarhismul ceaușist îi rupe tot mai mult de lumea occidentală din care provin, cufundându-i în masa amorfă românească. Viața cu care se intersectează cei doi este cenușie și ștearsă: iată o primă similitudine cu universurile ficționale imaginate în Poveste de iarnă, Acasă și În așteptare, împreună cu care formează un ciclu. Mihai Zamfir, se poate observa acum, a rupt încă înainte de 1989 convenția de a descrie regimul comunist prin proiectarea prezentului în cadrul „erorilor“ formal asumate, dar petrecute în „obsedantul deceniu“. Nu regimul lui Gheorghiu-Dej este responsabil de viața tot mai apăsătoare în care trăiesc personajele sale, ci chiar regimul Ceaușescu. Și noțiunea de stilist suferă, în consecință, o redimensionare: departe de a fi un scriitor fastuos, voit gongoric, în maniera călinesciană din Bietul Ioanide, Mihai Zamfir este un admirabil stilist al cenușiului apăsător, al stărilor de presiune difuz-amenințătoare, care descriu viața într-un regim totalitar aflat într-o subterană disoluție. Și astfel, e și unul dintre cei mai pregnanți creatori de atmosferă din proza noastră actuală.
E formidabil, de asemenea, modul organic în care autorul strecoară în narațiune un tablou complex și exact al rețelei malefice a comunismului mondial. Căderea cortinei nu este un roman eseistic, ci unul dialogal, cu un stil neutru și „accesibil“. Totuși, cititorul poate afla, chiar mai bine decât din cercetările istoriografice propriu-zise (destul de rare, în paranteză fie spus, istoricii occidentali rămân prizonierii simpatiilor de extremă stângă), cum a funcționat caracatița mondială a comunismului. Fernando și Jean-Paul, deși tot mai îndepărtați de Portugalia și de Franța, țin legătura cu partidele lor comuniste, cărora le trimit rapoarte periodice despre situația din România. Fernando este angajat și la emisiunile în limba portugheză de la Radio București, participând astfel (deși rezultatele sunt îndoielnice chiar pentru el însuși) la efortul de propagandă al regimului Ceaușescu. Totuși, cineva adună și sistematizează – inclusiv pentru Moscova – rapoartele trimise de asemenea agenți, care există probabil în toată Europa, iar cei doi bucureșteni de circumstanță sunt plătiți tot de acolo. Totul seamănă cu Kominternul, desființat și reînființat de mai multe ori, menținut în activitate chiar și după căderea comunismului.
Fernando și Jean-Paul predau, se plimbă, se vizitează și discută, schimbând perspective și opinii. Cei doi nu sunt, firește, identici. Fernando, mai tânăr și mai confuz, se lasă încetul cu încetul pătruns de realitatea care se îndepărtează tot mai mult de „idealul“ în care crezuse în tinerețe. Jean-Paul e mai dur, e un fanatic raționalist care își păstrează caracterul francez deși detestă Franța. Rețeaua sa este mult mai activă și mai implicată, mai apropiată de Kremlin, decât cea a lui Fernando. Trăsăturile lor personale de caracter descriu, de fapt, două modalități distincte de raportare la criminala utopie comunistă, ca și la evoluția regimurilor est-europene: una dură, fundamentalistă, cealaltă, lipsită de fanatism și permeabilă la ideea de eroare. E formidabilă, în roman, și dedublarea personajelor, care, pe de-o parte, trăiesc ca niște români, suferind privațiunile și absurdul generalizat în societate, dar pe de altă parte, își păstrează luciditatea unor observatori externi. Care văd atât degradarea ideilor și preceptelor comuniste, în interpretarea „originală“ a lui Nicolae Ceaușescu, cât și degradarea vieții românești – pe toate planurile: cultural, civic, edilitar, gastronomic –, sub impactul erorilor și aberațiilor regimului. Din acest punct de vedere, iarăși, romanul este un reper cel puțin la fel de bun precum cercetările istoriografice în materie, dovedind că sub pana unui scriitor de valoare literatura rămâne în continuare relevantă nu doar ca „poveste frumoasă“, ci și ca martor privilegiat al istoriei.
Cele două personaje trăiesc evenimentele din decembrie în proximitatea „craterului“ reprezentat de Piața Palatului. Ascultă la radio, privesc la televizor (atât cât se transmite), ies în piață, se ascund în apartamentul lui Jean-Paul: din frânturile de observații se încheagă o imagine vie, impresionantă, a „revoluției“, cea mai autentică din proza românească de până acum. O imagine ce surprinde amplitudinea fenomenului fără să cadă în eroizarea cu orice preț și care, în același timp, sugerează clivajele lui succesive fără să-i răpească dramatismul și semnificațiile majore. O mostră de virtuozitate romanescă, fără doar și poate.
Ar mai fi multe de spus despre Căderea cortinei, începând chiar de la semnificația abandonării majusculei din cel de-al doilea cuvânt al titlului. Mihai Zamfir, proiectând un destin divergent al celor doi protagoniști – Jean-Paul se sinucide și este incinerat, Fernando se întoarce în Portugalia și se integrează treptat în noua eră politică, în care comunismul este aruncat la coș –, configurează un final deschis al romanului. Și implicit posibilitatea unor interpretări multiple ale fabulei prăbușirii comunismului, din care nu e exclusă sugestia unui frisonant „va urma“.