Puterea de seducție a personalității lui G. Călinescu a exercitat o deosebită influență asupra anilor de formare ai lui Mircea Zaciu. În 1947, tânărul aspirant la o solidă formație literară cobora din tren la București cu dorința de a-i deveni student, dar anul universitar nu se mai deschisese potrivit calendarului normal, din cauza drasticelor reforme puse la cale de comuniști. Neîmplinirea visului de a-i fi student lui Călinescu a rămas ca o rană niciodată închisă, alungarea marelui critic și istoric din învățământul superior fiind resimțită ca o traumă personală. Ceea ce i-a rămas lui Mircea Zaciu să facă a fost să înfrunte Clujul, a cărui ostilitate mărturisește că a resimțit-o chiar de la coborârea din trenul de reîntoarcere de la București.
Autorul cărții de debut Masca geniului (1967) nu a fost atins de complexul provinciei, adică de sentimentul inferiorității, al inhibiției și al frustrării. De obicei, din acesta se naște infatuatul complex de superioritate față de centru, față de Capitală. În deceniile următoare, deambulările bucureștene i-au animat lui Mircea Zaciu existența ce i se părea ternă în provincie. Navetistul a fost în căutarea acelui spațiu spiritual reconfortant care să-i dea iluzia dorului împlinit al sedentarizării. Tentația centrului s-a tradus prin interesul constant față de viața culturală a Capitalei (ilustrat și prin afilierea la breasla scriitoricească de acolo), unde făcea de la Cluj deplasări lunare.
Mircea Zaciu a întreținut și cultivat o mobilitate simbolică întruchipată de ideea călătoriei. Infatigabilul călător prin peisaje geografice și culturale distincte a reflectat asupra filosofiei voiajului, dar a purces și la analiza unor însemnări de călătorie existente în literatura noastră, așa cum întâlnim în volumul Ordinea și aventura (1973). Gustul călătoriei din pură plăcere, fără sens utilitarist, întreprinsă doar din nevoia de primenire intelectuală, nu i-a lipsit lui Mircea Zaciu. Viața i-a stat sub semnul neașezării și de aceea istoricul literar a făcut, drept consecință, reiterate exerciții de despărțire și de exorcism cu o gravitate ce a atins adeseori cote patetice.
Astfel, în perioada lectoratelor din Germania Federală, singurătatea a luat forme paroxistice: „Singur, simt că mă reculeg, reintru în mine ca un râu în albia lui după cinci ani de revărsări, dezordini și dezastre interioare. S-ar putea oare acum, singur, într-o cameră străină – cea mai străină din câte am locuit, fiindcă pare a mea și nu e, fiindcă nu e nici măcar în țara mea! – la mii de kilometri de casa mea adevărată, să-mi regăsesc ehilibrul? Și de ce oare? Și o să-mi fie mai bine așa sau voi începe să doresc iarăși tot ce mă devastează și mă neliniștește și mă destramă dar constituie totodată ceva ce se numește viața mea [s.a.]? Deocamdată nu.“ (Teritorii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, p. 35). Universitarul clujean a trăit în acei ani un straniu sentiment al retragerii din timp: „Aproape neverosimil, parcă aș trăi într-o suspensie a timpului, încât mă întreb uneori dacă mai exist, dacă ceilalți există, dacă acest «exil» nu e cumva o relegare din viață, dacă mă mai pot întoarce sau am murit de fapt.“ (Ibidem, pp. 62-63).
Plecat departe, lui Mircea Zaciu i-a fost dor de țară și de limba maternă, dar și-a regăsit echilibrul sufletesc ascultând, de exemplu, țârâitul unui greiere rătăcit sau filosofând pe marginea vreunui cuvânt de acasă. Prietenului Ion Pop i-a mărturisit într-o epistolă: „Astfel, în singurătatea germană, vorbind acum nemțește, mă trezesc meditând la un cuvânt românesc și îl simt cu toată aroma lui de fragă ascunsă după frunzele pădurii, la noi acasă.“ (Ore, zile, ani de prietenie. Corespondență Ion Pop – Mircea Zaciu (1964-2000), Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, p. 145). Dar lectorul de limba română nu a avut întotdeauna o aceeași senzație reconfortantă, deoarece a notat într-o paranteză următoarele: „(E ciudat cum, vorbind cu un străin, îți dai seama că cele mai savuroase cuvinte, cele exprimând un soi de plăcere de a trăi și a pipăi dimensiunile enorme ori profunde ale existenței, sunt, în românește uneori slave ori turcești.)“ (Teritorii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 73).
În comentariile sale critice, Mircea Zaciu a fost atras de marii singuratici ai scrisului, istoricul literar având chiar în intenție să scrie odată un volum de eseuri cu titlul Trei singurătăți, dedicat lui Sadoveanu, Arghezi și Mateiu I. Caragiale. El a trăit într-o solitudine nu lipsită de dramatism: alături de familie, căreia i s-a dedicat, s-a simțit nu o dată singur și a rămas singur de tot când și-a realizat visul ca aceasta să se mute în Germania, spre sfârșitul perioadei comuniste. De atunci, nu și-a găsit locul nici lângă familie, nici departe de ea. După 1990, navetistul s-a dus să-și vadă familia în străinătate, a trăit alături de ea, fără a se hotărî să se despartă definitiv de țară. Viața literară l-a ținut atașat de realitățile românești și nu ar fi putut să trăiască în exclusivitate într-un mediu străin. Este motivul pentru care Mircea Zaciu a făcut naveta între două țări, între două lumi care, în loc să se apropie (și să și le aproprie), păreau că devin tot mai distincte, că se depărtează tot mai mult. Fiind totuși o persoană adaptabilă, cel care medita cu plăcere asupra condiției sedentarului a optat să viețuiască în două lumi, între două lumi, mai adecvat spus.
Din nefericire, loviturile nemiloase l-au afectat profund pe acest spirit european atins de bulimia faustică. Pentru cel care credea într-o istorie literară făcută pe familii de spirite, opreliștile întâmpinate la publicarea Dicționarului scriitorilor români (mai ales din partea colegilor, mai mult sau mai puțin scriitori veritabili) și darea lui la topit, neducerea la bun sfârșit a proiectelor de sinteză, desființarea colecției „Restituiri“ pe care o coordona la Editura Dacia l-au afectat profund. Acestora li s-au adăugat deziluziile provocate de mediul academic, relațiile tot mai tensionate cu unii colegi, decesul părinților, emigrarea familiei și atacurile injurioase din revista „Săptămâna“. Toate i-au indus cu timpul un sentiment alienant al marginalizării existențiale și al sterilității intelectuale cauzate de lipsa ritmicității necesare, el ajungând să se simtă oriunde o persona non grata. Structural, polemistul de temut a fost un spirit malițios, vindicativ, ce și-a afișat fără inhibiții superioritatea, datorită valorii intelectuale de excepție și acutei conștiințe de sine. Dar s-a produs o ruptură între sine și trecutul său, între prezent și viitor – stare ce s-a răsfrânt parcă și asupra destinului Dicționarului scriitorilor români.
Tentația monumentalului a devenit într-un fel sinonimă cu încercarea sentimentului de eșec. Eșecul lui Mircea Zaciu în publicarea grandiosului proiect al Dicționarului scriitorilor români așa cum și l-ar fi dorit își are explicațiile lui. În lucrare, articolele critice despre scriitorii… ocrotiți de lege, oricât de mediocri ar fi fost ei, au rămas în versiunea inițială a tratării cu oarecare deferență – ceea ce nu a permis conturarea unei imagini fidele asupra perioadei postbelice. Chiar dacă Mircea Zaciu și ceilalți doi coordonatori (Marian Papahagi și Aurel Sasu) și-au manifestat încrederea în judecata lor – atât la momentul inițial, cât și la cel al publicării, nerevizuind nimic, pentru a păstra calitatea de document al spiritului epocii. Prin faptul că dicționarul a fost dat la topit, întrucât nu corespundea ierarhiilor oficiale, înseamnă că importanta lucrare nu a atins obiectivele avute în vedere. Dicționarul scriitorilor români nu a arătat nici cum ar fi fost dacă ar fi apărut în deceniul anterior, nici cum ar fi trebuit să apară după căderea comunismului, când unele corectări se impuneau. Incovenientul major al apariției lui a constat în faptul că, fiind conceput într-un context social-politic potrivnic, a apărut în altul, al libertății.
Mottoul ales pentru o carte la care autorul a ținut foarte mult, Teritorii (1976), a fost împrumutat de la Giuseppe Ungaretti: „Cerco un paese innocente.“ Înarmat cu o astfel de aspirație, participând odată la Zilele Culturii călinesciene de la Gheorghe Gheorghiu-Dej, orășelul moldav i s-a părut urât, asemănător cu o colonie penitenciară. Invitatul a avut impresia de irealitate degajată de prezența în peisajul urban numai a blocurilor de locuit. Nici măcar din întâmplare nu a văzut vreo casă mică răzlețită, vreo vilă cu grădina ei, destinată unei familii care să iubească izolarea. Spațiile oneștene, doar comune sau publice, l-au determinat să creadă că se afla nicăieri și oriunde.
Călătoria a fost înțeleasă de Mircea Zaciu drept osie a lumii, dar și ca o variantă sau un surogat al morții. După ce s-a judecat mult timp pentru a-și recăpăta casa, ultimul dor al navetistului a fost să-și aibă casa de veci acolo unde se ivise pe lume, la Oradea, iar nu la Cluj-Napoca. Nu știu în ce măsură Mircea Zaciu ar fi putut afirma, cioranizând puțin, că a iubit Clujul cu o ură grea, dar nu din astfel de pricină evita trecerea prin cimitirul din Cluj – lucru care a și fost observat: „Ocolea Cimitirul ca și cum s-ar fi temut ca să nu se contamineze de moarte, căci Domnul Profesor ura moartea și tot ce-i cobea a sfârșit. Era superstițios, credea în ghinion, iar dacă îi intra în cap că un ins îi poartă ghinion, cum îi intrase de multă vreme în cap în legătură cu un personaj cu înfățișare de pasăre bătrână, care-mi purta și mie ghinion, îl ocolea cât putea.“ (Marta Petreu, Biblioteci în aer liber, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 43).
Finalmente, dedat celor mai negre meditații social-istorice și cu gâtul cuprins de gheara angoasei, acest dezabuzat și mizantrop copleșit de umori negre a învățat să moară: „Intempestivă, imprevizibilă, irepresibilă, moartea e o agresiune. Nicio întârziere, nicio amânare dilatorie nu-i schimbă caracterul infractor. Dacă întrebarea «de ce să mor?» nu primește niciun răspuns, probabil singurul care poate fi formulat e: «trebuie să mor».“ (Cu cărțile pe masă, Editura Eminescu, București, 1978, p. 38). Mircea Zaciu a avut ce viaticum să ia cu el, ce hrană drept ultimă comuniune pentru lungul drum fără întoarcere al Morții. „Și nu e oare lectura câte puțin din toate acestea? Ea este și «hrana» noastră de drum […] și «agoniseala», poate chiar «prada» cititorului-critic. În orice caz, «consolarea» lui – căci frumosul ne oferă de atâtea ori speranța unei paveze, în stare să ne ocrotească […].“ (Viaticum, Editura Cartea Românească, București, 1983, p. 8). Cel care avea în intenție cândva să scrie o carte intitulată Ars moriendi a murit câte puțin în/prin cărțile citite și scrise.