Am scris acest articol cu câteva săptămâni înainte de a cunoaște rezultatul turului doi al alegerilor prezidențiale. Victoria lui Nicușor Dan nu modifică în niciun fel actualitatea notelor care urmează. Ba, dimpotrivă, o acutizează. Ce sunt în România partidele politice? Niște haite organizate ideologic pentru a spolia statul. Când spun „ideologic“ încă e bine. În realitate, asocierile se produc după criterii ce n-au de-a face cu convingeri comune, ci cu scurtimea traseului până la dobândirea avantajului vizat: un contract preferențial, un post călduț la stat, promovări spectaculoase în funcții de conducere, numiri în consilii de administrație remunerate gras și tot lanțul slăbiciunilor care conduce la paralizia vieții sociale. Cohorta politrucilor s-a transformat, după trei decenii și jumătate în care a fost epuizată întreaga gamă a abuzurilor și ticăloșiilor, într-o entitate de „intangibili“, de bugetofagi paralitici și parazitici, de incapabili să rezolve vreo problemă, fie ea cât de mică. Supradimensionarea aparatului administrativ, proliferarea monstruoasă de agenții și para agenții sabotează orice intenție de a reforma lucrurile în direcția eficientizării și a sporirii calității.
Mârșăvia e bine ascunsă sub faldurile mincinoase ale grijii pentru banul public, ale democrației și ale interesului național. Partidele profită de larghețea statului de două ori: atunci când numesc discreționar oameni în funcții de conducere și atunci când primesc subvenții pentru funcționarea proprie și pentru campaniile electorale. Acest din urmă avantaj este cel mai revoltător dintre toate. De ce? Pentru că el creează o crasă inechitate între candidații partidelor și cei independenți. Dar asta nu e totul. Finanțarea de la buget a partidelor și a candidaților devine și sursa manipulării și dezinformării. Pe banii săi, cetățeanul e dus de nas cu nerușinare de tot soiul de indivizi ce se proclamă salvatori ai nației. Dacă ar plăti din buzunarul propriu, probabil că politicienii s-ar gândi de două ori înainte de a emite enormitățile pe care ne e dat să le auzim clipă de clipă și în proporție de masă. Dar așa, când nebunia și iresponsabilitatea sunt subvenționate de stat, nu există limită a penibilului și barieră în fața beției de cuvinte cu pretenție de program politic.
Cu fiecare nouă campanie pre zidențială se bat recorduri ale grotescului. Până la un punct, e amuzant să vezi tot felul de ciudați imaginându-se cu sceptrul prezidențial în mână și perorând despre minunățiile pe care le vor face și despre bunăstarea ce va pogorî pe capetele românilor. Carisma în politică poate fi adeseori un element primejdios. Sub masca prezidențiabilului simpatic și bun de gură se ascunde, nu arareori, un monstru dominat de egoism ori un corupt ce n-are niciun scrupul să pună țara la mezat. Anul acesta, am constatat o mutație. De la guralivii zglobii din trecut, s-a ajuns – cu doar câteva excepții – la o dominație a hahalerelor capabile să debiteze orice aberație pentru a-i hipnotiza pe alegători.
Banii lipsesc în România în orice domeniu în care e implicat statul. Dar ei prisosesc atunci când vine vorba de activitățile politicienilor. „Democrația costă“, mi-a replicat, scurt, un amic într-o discuție în care abordasem temele de mai sus. Așa e, democrația costă. Dar ce democrație e asta dominată de exhibiționisme dezgustătoare, de minciuni declamate cu aplomb, de promisiuni deșănțate, de atacuri sub centură, de grosolăniile care au devenit regulă, nu excepția așa-ziselor dezbateri girate de televiziuni care se umplu de bani pe seama gureșeniei nonșalante a diverși iluminați ce promit raiul pe pământ?
Anul acesta, sumele cheltuite în campania electorală a prezidențiabililor au atins conte incredibile. „Așa e și în America“, mi-a potolit indignarea același amic. De acord, însă acolo e vorba de donații private, și nu de amestecul tulbure de bani publici și împrumuturi de la persoane particulare care echivalează cu un acont la șperțurile de după preluarea puterii. Din orice unghi ai privi-o, viața politică din România e marcată de corupție. Nu e de mirare că acest cuvânt – care, în condiții normale, ar aduce multe voturi – a fost rostit atât de rar în recenta campanie electorală. De fapt, n-a fost rostit mai deloc, cu excepția lui Nicușor Dan. Instinctiv, politicienii simt că dacă n-ar exista corupție, n-ar exista nici ei. Călcarea în picioare a meritocrației constituie explicația pentru nivelul deplorabil al competițiilor presupus înalte cum sunt și cele pentru dobândirea președinției.
Asta pentru a nu pomeni de fraudele morale care fac ravagii de-o bună bucată de vreme atunci când e ales cel mai important personaj din stat. Cum e posibil, de pildă, să aduni două sute de mii de semnături pentru a putea participa în cursa prezidențială și cum de se convertesc ele, în majoritatea cazurilor, în doar câteva mii de buletine introduse în urnă? Unde intervine fractura de logică? Dacă semnăturile se obțin atât de ușor, de ce voturile se obțin atât de greu? Mai e nevoie de o astfel de etapă preliminară, dacă știm că ea are un singur scop: nu să confere seriozitatea procesului de selecție ca atare, ci de a preveni ca nu cumva să ne trezim cu câteva milioane de doritori să ajungă la Cotroceni? Ceea ce ar trebui să fie o treaptă din procesul de selecție se dovedește a fi parte din sistemul de prevenție. Un sistem care însă nu previne, după cum se vede, nimic.
Oricum, chiar și anul acesta, mai mult de jumătate din cei unsprezece au ajuns pe listă din pur amuzament. Impresia irepresibilă e că au poposit din întâmplare pe scena în care se confruntau candidații la întronizare. Urechismul, belferismul, cinismul, obsesia puterii au alcătuit o pastă indigestă. Măcar, de data aceasta, oamenii nu au avut iluzii. Au votat, în primul tur, cu o lehamite care nu anunță nimic bun pentru perioada de după încheierea alegerilor. De fapt, și acesta e tot un subterfugiu electoral: ce poate urma atât de rău, când situația e dezastruoasă de câțiva ani încoace? Ce mai contează ridicarea taxelor, când prețurile au urcat la înălțimi amețitoare? Criza din România nu e una conjuncturală, cum se sugerează, ci una de structură. Faptul că nu ne-am prăbușit încă ține de un noroc istoric inexplicabil, care ne-a plasat pe orbita progresului, deși noi ne străduim din răsputeri și cu răcnete să ne autosabotăm.
Am auzit de multe ori în ultima vreme, de când izolaționiștii au fost îmbrățișați de o mare parte a populației, că „ni s-a urât cu binele“. Pe de o parte, observația e corectă. Vechiul obicei de a găsi țapi ispășitori în altă parte, și nu la noi în ogradă, a explodat sub presiunea platformelor de socializare. Nemulțumirile personale, de cele mai multe ori exagerate, dar explicabile, s-au transformat în sursă de militantism ideologic. Multe din ele au legătură directă cu Europa. Unii emigranți români s-au stabilit în străinătate de zeci de ani. S-ar presupune că ei sunt deja integrați în societățile unde au ales să trăiască. Din păcate, nu e așa. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, acest lucru nu s-a petrecut. Tot niște paria au rămas.
Printr-un proces psihologic lesne de explicat, frustrările vizează nu doar țara de adopție, ci și țara de origine. Faptul că ei continuă să-și petreacă sărbătorile importante în locurile de baștină, străbătând uneori mii de kilometri pentru a reveni acasă, e cea mai bună dovadă a eșecului existențial pe care-l au de înfruntat. Plasați, tragic, între două lumi, nu mai găsesc vocea potrivită pentru a comunica adecvat nici cu una, nici cu alta. Așa se explică interesul lor cu totul disproporționat față de activitatea politică din România.
În cazul emigranților recenți, lucrurile stau și mai prost. Lăsând de-o parte faptul că piața muncii din țările occidentale e suprasolicitată și supra concurențială, noile generații de români – o afirm pe baza unor cercetări științifice, și o spun cu mult regret – nu mai au nici calificările, nici determinarea celor care au luat cu asalt Occidentul în urmă cu douăzeci sau treizeci de ani. Drept urmare, experiența lor directă e cât se poate de dură. Ea se soldează, de foarte multe ori, cu o revenire acasă „cu coada între picioare“, cum se spune, și cu o imensă antipatie față de țările care nu i-au primit cu brațele deschise. Prin extensie, amara paranteză germană, spaniolă, italiană sau franceză a vieții lor se metamorfozează într-un acut și durabil sentiment anti-european.
Am vorbit în rândurile de mai sus despre partide. Dar există în România entități de care am uitat cu totul – cum ar fi sindicatele și organizațiile non-guvernamentale. Realitatea e că multe din ele depășesc în clientelism partidele. La sindicate, aceiași lideri ce stau servili în fața puterii (oricare ar fi ea) s-au eternizat în funcțiile gras remunerate încă din anii 1990. Mai joacă sindicatele vreun rol în viața socială a țării? Nu, nici măcar simbolic. Salariatul află de existența lor doar când consultă fluturașul și constată că i s-au reținut lunar banii ce atestă apartenența la aceste organisme care ar trebui să-i apere drepturile. Ați auzit în ultimii cincisprezece ani de vreo inițiativă sindicalistă, fie ea cât de măruntă? Nu ați auzit și nu veți auzi. Sindicatele sunt doar trambulina spre viața politică a câtorva învârtiți buni de gură care au învățat lecția conformismului, a duplicitarismului și a vânzării avantajoase pentru ei a conștiinței.
Organizațiile non-guvernamentale, care promiteau în urmă cu două decenii să devină șira spinării societății civile, au ajuns, în majoritate, niște firme lucrative, locuri de muncă relativ călduțe pentru tot felul de învârtitori de hârtii. Cu rare și admirabile excepții (îndeosebi în domeniul sănătății și în cel social, precum și al drepturilor minorităților), cele mai multe au abdicat de la misiunea asumată, digerând leneș fondurile puse la dispoziție de primării, ministere sau de organismele europene.
Trei entități, trei eșecuri de proporții: partidele, sindicatele, ONG-urile.