Dacă nu aș fi văzut recent un grafic despre analfabetismul din Europa, unde sîntem plasați pe primele locuri, aș fi început acest text astfel: „Toți românii au auzit de Regele Ferdinand al României, dar mai puțini știu ceva despre regele Ferdinand al Bulgariei“. Așa că: „probabil destul de mulți români au auzit de Regele Ferdinand al României, supranumit Întregitorul.
Desigur, mai puțini dintre compatrioții noștri știu și de existența celuilalt rege Ferdinand, al Bulgariei. Care era un fel de rudă îndepărtată cu Ferdinand al nostru, așa cum toate capetele încoronate ale Europei sînt verișori mai mult sau mai puțin îndepărtați. O mică fixare în Gotha vremii: născut la 26 februarie 1861, în palatul Ebenthal din Austria, Ferdinand Maximilian Karl Leopold Maria de Saxa-Coburg și Gotha era descendent al uneia dintre cele mai ilustre dinastii europene. Tatăl său, prințul August de Saxa-Coburg, și mama sa, Clémentine d’Orléans, fiica regelui Louis-Philippe al Franței, l-au plasat într-o rețea de legături regale care se întindea de la Paris la Viena și Lisabona.
Ferdinand a urcat pe tronul Bulgariei în 1887, ca prinț, la doar 26 de ani, într-o țară sfâșiată de instabilitate politică și ambiții naționale. Alegerea sa a fost un compromis între marile puteri europene, care căutau un lider neutru, dar conectat la casele regale. (Cam cu aceleași premise a început monarhia și la noi). În 1908, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman, Ferdinand a proclamat independența Bulgariei și s-a intitulat țar, un gest îndrăzneț care i-a consolidat statutul, dar i-a atras și dușmănii. Domnia sa, care a durat până în 1918, a fost marcată de succese, dar și de tragedii: victoriile din Primul Război Balcanic au fost umbrite de înfrângerile din al Al Doilea Război Balcanic și de decizia fatidică de a alia Bulgaria cu Puterile Centrale în Primul Război Mondial, care a dus la abdicarea sa în favoarea fiului său, Boris al III-lea.
Presa vremii l-a reținut mai mult ca pe un rege excentric. „Fizic, Ferdinand era o prezență memorabilă, deși nu clasic regală. De statură medie, cu o frunte lată și un nas proeminent, purta o barbă îngrijită și ochelari care ascundeau o privire scrutătoare. Silueta sa, adesea îmbrăcată în uniforme militare ornate sau în redingote elegante, ascundea o fire neliniștită, marcată de o combinație de rafinament aristocratic și ciudățenii personale. Anecdotele vremii povestesc despre gesturile sale teatrale și vocea ascuțită, care contrasta cu solemnitatea așteptată de la un monarh.“ De aceea s-a și ales cu cîteva porecle: Ferdinand Vulpoiul, Năsosul Ferdinand, Pomul de Crăciun (din cauza podoabelor abundente cu care se împopoțona) și chiar Fermecătorul gras.
Ferdinand era excentric nu numai în privința aparițiilor sale publice, ci și din cauza unor pasiuni neobișnuite pentru o frunte încoronată: de la dresura de elefanți, observarea păsărilor, ocrotirea animalelor (a cumpărat o focă din Marea Neagră doar pentru a o elibera), designul vestimentar și, nu în ultimul rînd, dragostea neobișnuită față de locomotive. (A nu se confunda cu prima locomotivă produsă la Reșița, care s-a numit Regele Ferdinand. Era vorba despre al nostru, nu al bulgarilor.)
Această ultimă pasiune a fost atît de cunoscută încît s-a scris despre ea și în „The Times“, și în „Le Figaro“. Ferdinand avea o colecție întreagă de trenuri în miniatură, cu locomotive reproduse în amănunt. De altfel, Bulgaria a cunoscut sub domnia lui o amplă dezvoltare a căilor ferate, regele fiind conștient că asta va face economia să crească.
Dar Ferdinand nu s-a mulțumit doar cu studiul principiilor de funcționare a locomotivelor cu aburi și cu colecționarea de miniaturi. A învățat să conducă locomotivele. Se spune că, adesea, cînd pleca într-o vizită oficială prin Bulgaria, cu trenul regal, era așteptat în gară de o lume uimită să-l vadă pe Ferdinand coborînd, plin de funingine, îmbrăcat în salopetă de mecanic, direct din cabina locomotivei. Se spune că un comitet de primire i-ar fi oferit o diplomă prin care regele era numit „mecanic de onoare“.
Mă întorc la Orient Express, una din pasiunile puternice ale lui Ferdinand. Atît de puternice încît, adesea, la intrarea în Bulgaria, la vamă, în fața trenului apărea un mic alai regal, însoțindu-l pe Ferdinand îmbrăcat în salopetă. Mecanicul era dat la o parte și la manete trecea însuși Regele. În fața unor obiecții timide, se spune că ar fi spus: e țara mea, aici eu conduc.
Mecanici erau destul de îngrijorați de faptul că Ferdinand „băga cărbuni“ și conducea la viteze mult peste cele permise, mai ales în curbe. Au existat, se spune, chiar cereri adresate de proprietarii companiei care opera Orient Express „mecanicului de ocazie“ să nu forțeze limitele trenului. Ca să nu mai obiecteze, Ferdinand le oferea diverse cadouri, inclusiv bani.
Dar Ferdinand a folosit Orient Expressul nu doar pentru plăcere, ci și pentru scopuri diplomatice. Cînd nu conducea pe teritoriul Bulgariei, călătoriile sale erau ocazii de a întâlni alți lideri europeni sau de a negocia alianțe, mai ales în perioada premergătoare și din timpul Primului Război Mondial. Dar și în calitatea sa de simplu călător de lux, Ferdinand era excentric, mărturisea că se teme de asasini și se încuia, adesea, în baia compartimentului său.
Ei, dacă știa Agatha Christie și povestea asta, poate că Ferdinand ieșea din baie și intra în literatură.
P.-S.: Așchia nu sare departe de trunchi: Boris III al Bulgariei (1894-1943), fiul lui Ferdinand I, avea o autorizație oficială de mecanic de locomotivă pe care a folosit-o în practică.