Traducerea nu este niciodată același lucru cu originalul, însă există momente astrale în care dialogul unui poet cu creația altui poet, care scrie într-o altă limbă, produce un text cu dublă portanță: pe de-o parte, un echivalent strălucit al discursului inițial, iar pe de alta, o operă de sine stătătoare, cu existență distinctă în limba-țintă.
Este cazul recent apărutei antologii din opera poetului, prozatorului, criticului și jurnalistului spaniol Manuel Rico, De luz y transparencia/ Despre lumină și transparență, a cărei traducere în românește o datorăm lui Dinu Flămând.
Manuel Rico este una dintre personalitățile literaturii actuale din Spania, fiind cronicarul suplimentului literar al ziarului „El País“ și autorul a numeroase volume de poezie, proză și de critică literară. Excelent cunoscător al vieții și istoriei literare spaniole, este un amfitrion de vocație la numeroase întâlniri și inițiative culturale și una din vocile semnificative ale dialogului literar european.
Prezenta antologie are o semnificație aparte în cadrul operei poetice a lui Manuel Rico. Culegerea bilingvă apărută în transpunerea românească a lui Dinu Flămând conține poeme din volumele Lumină destrămată (din 1996) și Zidul transparent (1992), așezate în ordinea inversă a apariției și care au reprezentat, la data publicării – după cum recunoaște însuși autorul spaniol –, un punct de cotitură în poezia sa. În același timp, însă, câteva coincidențe (cu tumultuoșii ani 1990, când poezia și-a văzut diminuată audiența cam peste tot în Europa, dar și cu două romane de mare succes ale lui Manuel Rico) au făcut ca sensul și importanța celor două volume antologate aici să nu fie pe deplin percepute de receptarea critică. De luz y transparencia/ Despre lumină și transparență este, așadar, o recuperare critică și o întoarcere la temeiurile poeziei autorului, ajunsă între timp la o deplină consacrare.
Născut în 1952 la Madrid, Rico aparține primei generații post-franchiste de scriitori spanioli. În această generație, deschiderea culturală europeană merge mână în mână cu o redescoperire a interesului pentru elementul local și regional, într-o Spanie care abia după moartea lui Franco a revenit oficial la diversitatea idiomatică și culturală care o caracterizează. Volumul de evocări al lui Manuel Rico, El raro vicio de escribir la vida/ Rarul viciu de a scrie viața, apărut cu câțiva ani în urmă, în 2021, evidențiază ambele tentații care domină viziunea acestei prime generații de intelectuali de după încheierea dictaturii: cultivarea „rădăcinilor“ locale (mergând până la particulara umanitate de barrio madrilen) și, complementar, regăsirea entuziastă a unui orizont european liber.
Cum spuneam, antologia De luz y transparencia/ Despre lumină și transparență conține nucleul poetic din care se alimentează până astăzi lirica lui Manuel Rico. Un nucleu în care adâncirea emoției – a unei emoții melancolice, adesea, greu de explicat, de definit într-un discurs rațional – merge mână-n mână cu adăugarea de sens lumii. Nu de blagian mister, ci de sens critic, a cărui prezență liminară în discurs amplifică, paradoxal, lirismul: „Tavernele. Acele pivnițe/ unde miroase a bere, a rumeguș/ umed, a trupuri ce se predau/ au ceva din tine, acel băiat/ care de panică se ascundea printre/ lemnele ei prăpădite./ Bisericile, o, refugiu/ de frică și de amenințare, niciodată/ pământul vreunei uimiri, niciodată/ cornișa dealului pentru acel pact pe care/ îl cerea carnea pe vremea delictelor.// Era o lume închisă, un imobil/ unde vorbea întâmplarea, un ecran/ pe care se desenau/ minuni ce făceau parte din viață/ precum grupul copiilor acoperiți de noapte/ în august, sau prezența/ unor bărbați mușcați/ de rebeliuni pe care istoria/ le semăna prin casele lor, asemenea fricii/ ce sporea în mareea din ochii lor.“
Prin substratul cultural al poeziei sale, așadar, Rico are puncte comune cu poezia echinoxistă de la noi, iar prin sensul critic indus imaginii lumii se întâlnește cu optzeciștii. Îl desparte însă, și de unii, și de alții, formula de poezie „narativă“ pe care, pe urmele lui Cesare Pavese (un mare model), o favorizează, ca mod predilect de a lua în posesie lumea: „Du-te uneori spre sud cu mașina./ Să-l vezi. Fugi spre mare. Doi tineri ajung./ În ochii lor trăiește sudul îndepărtat,/ cel care neagă umbra și strălucește/ în imaginile de pe ziduri ce ne promit/ paradisuri de sare pe marginea drumului.// A ajuns până în dormitoare,/ și-a însușit noaptea, a crescut în gunoaiele/ rămase pe vechile străzi ale orașului,/ prin zonele lui întunecate/ acolo unde pisicile scurmă.// În adâncul fără ochi al ultimei băuturi.“ Narativitatea, adesea doar sugerată prin aglutinarea de imagini, creionează treptat un raport de perspectivă între singurătatea poetului, care e absolută chiar și (sau poate mai ales) în poemele în care persoana gramaticală este persoana I plural, și spectacolul de duzină al existenței cotidiene: „De ce ajunge la noi/ cu cenușiul ei tremurător/ lumina de care ne bucurăm? De ce nu se anunță,/ în schimb își aruncă umbrele prezentului prin odaie și ne propune/ un pact cu arome/ uitate, cu mirosuri ce revin/ de prin dulapurile de familie pe care noi nu le/ mai cunoaștem, ci doar supraviețuiesc/ în mirosul amar de naftalină/ sau în acea bolnavă tandrețe a unor/ ape de colonie ascunse printre veșminte nefolosite?“ Referința culturală nu este nici citată, nici parodiată, ca în poezia postmodernă, ci este strecurată aluziv, pentru a colora într-un anume fel emoția, ca în Amintirea lui Bergman: „ne iubim cu acea inteligență/ confirmată nouă de orele trăite,/ cifra exactă pe care niciodată n-am dobândit-o/ întrucât nu e doar o cifră, un număr de gheață,/ ci un mic golf tulbure unde se întețesc/ jarurile înserărilor alcătuite astfel/ încât să ne propună strălucirea de neuitat/ dintr-un vechi film de Bergman./ Cifra respectivă,/ întinsă pe pielea noastră/ ca niște arsuri ale hazardului sau o certitudine/ sedimentându-se ne îngăduie să ne bucurăm/ de vinul îmbătrânit, iar în mângâiere/ ne lasă vârsta pielii sau obișnuita rutină,/ iar în cuvânt strălucirea opacă/ a celor cunoscute prea bine.“
Spuneam că traducerea nu e același lucru cu originalul și, gustând poezia lui Manuel Rico în traducerea de față, disting un întreg joc subtextual între cele două discursuri. Arta traducătorului a fost aceea de a reconstitui fidel, în limba română, poezia confratelui spaniol și, în același timp, de a sugera subtilele tensiuni dintre cele două universuri creatoare (al său și al celui tradus), dacă nu chiar dintre cele două literaturi. Se simte, cu alte cuvinte, afinitatea de spirit, chiar dacă poezia lui Dinu Flămând sună cu totul altfel, și este admirabil că un poet de talia sa s-a pus între paranteze, spre a transpune în limba noastră un confrate de la cealaltă extremitate a Europei. Rezultatul este nu numai remarcabil în sine, este admirabil în deschiderea pe care poezia lui Manuel Rico ne-o propune astăzi, când poezia și-a pierdut strălucirea socială însă nu și pe cea artistică. Avem, de pildă, în Stradă fără muzică, o asemenea mostră de poezia care, scrisă în Spania anilor 1990, este pe deplin inteligibilă și actuală, artistic vorbind, în România de azi: „Eu provin de pe-o stradă unde niciodată n-a existat muzică./ Dinspre lumina trecătoare și dinspre chipurile/ învinse de rugină, stradă unde viața/ era iarnă, veșnic iarnă, iar noi știam.// [..]// O, efort steril totuși de-a ne încrede/ în acea strălucire, imaginându-ne că pe trotuarele ei/ locuia eternitatea visată, iar imposibilul dădea târcoale/ avid de transcendență, înălțimii copacului,/ duratei mării, a valurilor.// Călătorie de demult în care noi eram copilărie./ Stradă ca lumina,/ ca vocea timpului./ Fragilă ca viața,/ ca apa sau ca noaptea, ca rugina ingrată.“
Interogație despre capacitatea poeziei de a ilumina obscuritățile lumii sau de a impulsiona memoria să iasă din letargie, lirica lui Manuel Rico ne propune un discurs luminos și mătăsos, în același timp. O voce sobră, melancolică, dar nu ezitantă, și o viziune dulce-amăruie asupra vieții ne întâmpină în această poezie profundă, asumată până la capăt (deși fără ostentație). Îi datorăm lui Dinu Flămând șansa de a pătrunde în arcanele acestei poezii speciale, printr-o ediție bilingvă de anvergură europeană.