Creația poetică a Angelei Furtună e un produs caracteristic al unei vitalități ale cărei revărsări nu întârzie a se supune unei conștiințe care îi măsoară secvențele, le înscrie în sine. Acestea alcătuiesc o textură a lucidității inclusiv autoanalitice având ca obiect mediul ambiant abordat într-o perspectivă compusă din teme eteroclite, spre a ilustra o actualitate culpabilă. Exercițiul scriptic urmează energia de fond, fixează în desenul său turbioane emoționale, filtrează clocotul trăirii prin sugestia imaginii. Pe traiecte intelectuale, afective, senzoriale, încercând a le prelua sarcina în planul său ficțional, textul dobândește înfățișarea unui jurnal cu dublă valență, intimă și obiectivă. Relația dintre existențial și timp apare extinsă aidoma unui fundal. O confruntare cu istoria în mers e caligrafiată în sensul unui dramatism solemn: „există cărți pe care nu le poți termina decât dacă/ ai supraviețuit unui cataclism/ după fisiune/ poezia captează fragmentele dispărute din tine/ și le preschimbă în tablouri votive de Înviere/ scrii încă un psalm pentru călăuză/ că e ființă, că e cuvânt, că e muniție de apărare/ sau heruvim“. Uneori apar consemnări pliate pe concret, cu un accent ziaristic ce denotă gravitatea fenomenelor dereglării: „vin alegerile. politica de construcție a eternității/ declamată de fruntașii birtului și consilierii baronilor/ ici-colo câte un intelectual deplânge starea/ ogoarelor și înrăutățirea situației țăranilor“. Inclusiv imagini simbolice ale unei catastrofe cursive, a cărei prezență e pretutindeni sesizabilă. Prezentul capătă astfel o față extinsă, constrictivă și, totodată, vizionară, plutind într-un „dincolo“ salutar. Demagogia acoperă fiorul unei presimțiri ideale: „nimic nu s-a schimbat în eroismul de tribună/ cătunele se usucă și mor/ orașele se prăbușesc/ sub rugul bibliotecilor de cenușă (…) e un cer din care nu poți fugi/ chiar și atunci când acesta se prelinge în tine. Ca un trup nou/ iar ultimul simț ce se șterge e auzul/ un fel de a fi aici/ aproape stins/ când dincolo pulsând deja.“ Faptele prezentului se înfățișează într-un melanj de abstracțiuni și palpabil domestic, de simulată euforie și autentică melancolie persiflatoare: „războiul național euforic – mașinăria de pâine/ la care toți visează/ atunci când își fac planuri de afaceri pentru viitor (…) străbătând triumfal/ certitudinea culturală de depersonalizare.“ Aidoma unui reporter, poeta înregistrează inspirat factorii perdanți ai unei modernități iluzoriu progresive. Nu conține oare tehnica în continuul său avans riscul unei dezumanizări? „în epoca marilor condiționări/ omenirea modificată imagologic s-a mutat/ în fața ecranelor – prin hipnoză/ broderii direct pe creierul consumatorului/ coduri cyber sclavii digitale/ culori bipolare/ simboluri atemporale în vacuum-ul libidoului// trinitatea ambalajelor reciclate/ graffiti, tatuaj sau fragmentare/ psy?“ Dar semidoctismul ce acompaniază o reîntoarcere spre primitiv nu-l putem oare sesiza cotidian? „nu am crezut niciodată că viitorul/ este al oamenilor care nu vor mai citi/ ci vor da like lui Oedip pentru audiență.“ Convențională se dovedește, așadar, nu o dată disjuncția dintre perioada actuală și cea totalitară. Lucrurile s-au schimbat doar în aparență, dacă ținem seama de faptul că o superficialitate de rău augur disimulează un nou arivism, o nouă categorie umană multprofitoare pe seama masei sărăcite de noul cod economic. Nu a dobândit oare termenul tranziție, odinioară reconfortant, un ecou sarcastic? „definiți România printr-un singur cuvânt/ hai două-trei:/ tranzit (nu tranziție)/ fugă/ abandon// minciuna cu tranziția nu mai ține,/ regimul vechi nu a plecat/ a venit peste el un puseu de istorie falsificată.“ Are loc o confuzie între victorie și înfrângere, umbră malefică ce unifică timpurile: „căci din mâinile noastre va ieși lumina/ dacă vom lupta,/ dar din ochii lor va țâșni vinovăția/ dacă vom învinge// e un efect al umbrei ce zboară fără aripi/ peste plânsul celor rămași aici, în vâltoare/ și veselia strămoșilor ajunși dincolo, în vatra invizibilă/ o punte unde mai devreme a fost o rază de soare/ iar mai târziu întunericul va țese arhetipuri.“ De remarcat că în acest marasm al unei „post-tranziții“ fără fine unica postură onorabilă ar fi cea a insubordonării la schimbările tot mai penibile ce ne expediază într-un trecut pe care-l credeam abolit. Grație conștiinței acut critice de care dispune, autoarea adoptă postura metaforică cea mai adecvată: „sunt o ființă a împotrivirii/ la fel cum țărmul sprijină/ zvârcolirea oceanelor.“ O identică poziționare în manieră ironică: „eu nu ar fi trebuit să fiu animal de povară/ în această epocă târzie a sinuciderii colective/ ci o ființă născută în muzeul de realitate/ direct din îmbrățișarea spasmodică/ a cuvintelor ce se iubesc.“ Dignitatea intelectului constituie arma imbatabilă în confruntarea cu deruta unei epoci socio-politice care a pretins a fi reversul celei anterioare, în numele unor principii violate: „mai întâi, vine lehamitea istoriei/ ceva mai subtil decât alegerea libertății/ controlul haosului prin memorie,/ la urmă un fulger/ arde tot ce e omenesc,/ nu și adevărul.“ Condiția creației devine garantul adevărului istoric: „de moștenit nu se moștenesc instinctele/ ci forma minții, ca un inel,/ inelul acesta de argint face durerea să plece/ îl port pe degetul arătător, o aristocrație a mâinii/ evazive.“ Și o oportună vigilență concluzivă: „să fii acea ființă de robinsonadă/ care luptă cu iluzia că realul/ este o arbaletă ațintită asupra visului.“ Astfel undele realului își continuă curgerea sub stratul discursului care, sacrificându-l în planul său intrinsec, îi datorează propriul său fast relativ, propria sa luxurianță ambiguă. Poeta tricotează nu o dată somptuos pe canavaua datelor cotidianului respins în aspectul său imediat, cu ajutorul aparatului stilistic în combustibilii căruia intră și prețiozitatea, însă asimilat în zona sa mai adâncă, din care izvorăsc revelatoare spontaneități. Încă insuficient luată în vizorul critic, Angela Furtună se cuvine a fi apreciată drept un nume literar de înaltă clasă al prezentului nostru tulbure pe care-l desfide temerar.