Au trecut mai multe decenii de cînd se vorbește despre ștergerea granițelor dintre genurile literare, dar aceste discuții sînt teoretice. Majoritatea autorilor, chiar cînd practică diferite genuri, își încadrează destul de clar fiecare dintre lucrări în perimetre disjuncte: poezie, proză, dramă. Faptul acesta nu constituie niciun neajuns în el însuși dacă valoarea literară există. Varujan Vosganian este, dintre autorii contemporani, cel la care frontierele genurilor sînt cu adevărat fluide. Deși are volume care aparțin strict prozei (Copiii războiului, Patimile după Gődel), există în opera sa, tot mai bogată în ultimii 15 ani, și cărți în care lirismul se revarsă în texte cu aparența prozei și chiar asupra unora ce aparțin reflecției de tip eseistic.
Există la Varujan Vosganian și un mecanism al seducției prin care autorul își conduce lectorii printr-un labirint de oglinzi în care imaginile se multiplică ori se deformează înainte ca ei să observe ce tip de discurs le recită ghidul. Cartea șoaptelor, cea mai cunoscută operă a autorului, nu poate fi calificată cu siguranță drept roman. E mai degrabă un vast poem în care epicul se dizolvă în liric și în text aforistic. La fel, Dublu autoportret este un fals roman memorialistic: domină liricul și reflecția expusă eseistic. Pe urmele acestor cărți, Elogiu alor mei este un album de memorii în care poezia este invadată de proza autobiografică, mergînd spre personaje, acțiuni, locuri descrise minuțios și chiar redate fotografic. 150 de proeme duce și mai departe această încercare și chiar prezintă programatic, așa cum se vede din titlu, prin termenul inventat mixarea prozei cu poezia. Autorul se declară prea lacom pentru numai cinci simțuri și, desigur, pentru un singur gen într-o carte.
Varujan Vosganian nu ezită între două genuri, nici nu le alternează, ci le amestecă deliberat într-o „rețetă“ în care dozajul îi aparține, pînă cînd ajunge la procentele care îi convin. Se adaugă fluidului obținut cantități variabile de amintire personală și de text aforistic, meditativ. Aceste patru componente, măsurate cu migală alchimică, compun cele 150 de texte de dimensiuni în general reduse, depășind rar spațiul unei pagini și niciodată două pagini de carte.
Sînt secvențe mai accentuat lirice, precum XCVIII, un poem despre întîlnirile dintre mame și fii în care apare la final și accentul biografic prin menționarea numelui mamei autorului. Apar texte ce țin mai curînd de comentariul lucid de tipul eseului, așa cum este LXIX, un concentrat eseu despre cruzime care introduce și o referire la literatură prin comentarea Infernului dantesc. Alteori ne întîlnim cu mărturisirea directă a autorului care se referă la sensurile propriei opere, precum în fragmentul numerotat L. Din XXXVIII aflăm în relatare directă cum a ajuns să scrie prima poezie – care a fost, în sensul cărții, tot o proezie – pentru a-l contrazice pe Marx, plagiator al lui John Stuart Mill, fără a fi pedepsit de autorități, în studenție.
Alteori, ca în VI, avem chiar o veritabilă schiță cu desfășurare epică, personaj (domnul Weissman, supraviețuitor de la Auschwiz) și morală la urmă. Poetul-prozator își populează cartea cu personaje, dintre care multe ale propriei familii, pe care cititorul le-a întîlnit încă din Cartea șoaptelor. Dar alte „personaje“ sînt cele ale istoriei și ale culturii: Goya și Wang-Fo, Democrit și Platon (numiți cu condescendență ori venerație „bătrîni“), Eschil și Orwell. Este limpede că scriitorului îi convine acest mod meditativ-liric de a povesti. Naratorul e totdeauna el însuși, ca și în Cartea șoaptelor sau Dublu autoportret. Altora li se dă cuvîntul tot prin vocea lui. Frumoasele ilustrații ale maestrului Mircia Dumitrescu susțin discret eleganța volumului.
Răzvan Voncu, în scurtul text însoțitor al cărții, numește cele două titluri și pe cel al proemelor „insolită trilogie“. Eu aș adăuga și Elogiu alor mei pentru a avea o tetralogie prin care Varujan Vosganian își instituie propriul mod de a concepe literatura, acela care îi este propriu și confortabil și care îl reconfortează și îl interesează și pe cititor. Scriitorul suprapune planul faptelor trăite de sine sau de alții cu cel al meditației asupra istoriei, vieții, artelor și le prezintă în modul liric, revărsat peste malurile realității stricte și simplei relatări prozastice sau ale comentariului de precizie. El dizolvă faptul și impresia personală în mierea cuvintelor și a sintaxei. Nu mai puțin, el topește istoria în poveste și povestea în formulare morală pentru a o sintetiza apoftegmatic. În final, autorul ridică epicul și meditația la frumusețea versului memorabil: „nu mai e nimic de ascuns cînd îmi ascund fața în palme“. Cele 150 de proeme contituie o lectură substanțială și, cu toată tensiunea pe care o conțin, liniștitoare.