Este tot mai tensionat să vorbești astăzi despre echilibru. Manipularea este cea care împarte lumea acum în divizii după teme și interese. Influența și cei ce practică asta ca meserie acum își transformă promovările într-un verdict. Argumentele nu prea se adună, iar cînd apar, timid, sînt șabloane de tot felul, de fapt, în noua limbă de lemn. În principiu, la teatru, la fotbal și la politică se pricepe tot românul. Dar chiar tot românul. De zeci de ani, aproape în fiecare seară sînt într-o sală de spectacol. A observa un fenomen înseamnă ca obligatoriu să te afli mereu în el, să-i urmărești evoluția, dinamica, momentele de lentoare, cele explozive, direcțiile, tendințele, să te ocupi de protejarea tradiției și să te implici în decodarea semnelor avangardiste valoroase, să le aduci cît mai aproape de spectatori, să intuiești un drum pentru un destin artistic și să intri, discret și ferm, în povestea aceea. Să fac parte din poveste… este, poate, una dintre cele mai nobile întîmplări din viața mea.
Sînt voci care formează un cor dintr-o tragedie antică în care se repetă o idee: nu mai avem actorii de altădată. La regizori și scenografi lamentațiile sînt rare și vagi, pentru că ei rămîn, încă cu foarte puține excepții, nume fără rezonanță. Ciudat… În fine. Poate că au fost perioade lungi, și semnificative, cînd am căutat mai intens în București și în țară profiluri de actori tineri. Dincolo de absolvenții pe care îi vedeam la examene de an sau la gale de absolvire, la selecțiile pentru Gala Hop de la Costinești. De regulă, i-am găsit în ceea ce numesc a doua școală. În distribuțiile regizorilor Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Alexandru Dabija, Radu Afrim. Uneori cu roluri principale, cu care s-au și lansat zdravăn, alteori, cu apariții electrizante, despre care notezi lucruri cu relief. Am privit cu atenție și, în destule cazuri, m-am străduit să îmbogățesc formarea unor actori foarte tineri. Cu foarte, foarte puține excepții, ei sînt astăzi actorii care formează noul val al teatrului românesc. Și joacă de rup în teatrele în care sînt angajați, în cele unde colaborează, fac filme, cîștigă premii, mișcă fenomenul artistic cu determinare și, mai ales, cu har și pricepere. Imediat după ei, nume de prim-plan în breaslă, mai urmează un val puternic, divers, determinat.
Din păcate, în sistemul nostru straniu, încă există în teatre actori angajați pe viață, chiar dacă nu joacă mai nimic. De îngrozitor de mult timp. Există și angajați mai vechi și mai noi pe care îi găsești în trupa unui teatru, nu i-ai văzut, dar ei sînt acolo, la cald, în urma unui telefon, a unei intervenții de vreun fel sau altul. Românește. De cele mai multe ori, acolo și rămîn, cu contracte de muncă nedeterminate. Actori tineri și foarte tineri, de care orice teatru are nevoie ca de aer, aleargă ca nebunii de ici, colo, joacă și unde nici cu mintea nu gîndești, dau audiții peste audiții, casting-uri. Sufăr imens și nu știu dacă se mai poate regla piața asta de muncă, defectă și, în plus, plină de injustețe. Dar, de cîte ori actorii valoroși ajung la probe adevărate și nu de formă, ei iau rolul. Lungul drum al actorului înzestrat către performanță. Nu sînt puțini deloc, sînt prezenți în spectacolele corecte, în musicaluri, în one woman sau one man show-uri, în spectacole de teatru-dans și de dans, sînt nume recunoscute și apreciate în breaslă, unii au spectatori fideli, mulți nu intră în cărți pentru premii – o altă discuție ce va urma – alții sînt deja multipremiați.
Aș vrea să vă spun cîte ceva despre una dintre actrițele importante ale generației tinere: Raluca Aprodu. O știu de cînd era studentă, conștientă că frumusețea este un atu, dar drumul nu are nevoie doar de ceva decorativ. Suficient pentru multe actrițe tinere, care „pozează“ și cred că asta ar fi profesiunea. Mai mare puțin decît colegii ei, a fost și mai matură. Disciplinată, foarte atentă la ce joacă, la ce se întîmplă în jur, organizată ca să poată face pregătire complexă, Raluca Aprodu a avut răbdare. Am apreciat asta la ea, de departe, atentă la drumul ei. Nu s-a grăbit, a renunțat, rînd pe rînd, la tentații reziduale, la ispite care creează iluzia unui context serios sau vizibil. A colaborat ani de zile în multe teatre și locuri neconvențonale, astăzi deja în circuit. De la un punct, face parte din trupa Teatrului Național din București. Unde o puteți vedea în roluri grele, mari, variate, în personaje de compoziție, în desene actoricești senzuale sau fragile, dense, stufoase sau imponderale… te uiți și aștepți să zboare… în montări semnate de Radu Afrim, de Thomas Ostermeier, de Mihai Măniuțiu, de Andrei Șerban. Poate în Cei drepți, regizorul Mihai Măniuțiu a avut un fel de laborator structurat pe cercetarea cuvîntului, pe sensurile polimorfe, pe desfacerea și centrarea ideilor și pe tehnica rostirii, fără grabă și precipitare. Dora Dulebov este personajul cu care, pentru mine, Raluca Aprodu a pășit într-o altă etapă. Scena cu Ivan Kalialev, revoluționarul interpretat de Marius Manole, la rampă, ca o rugăciune, ca o transă a iubirii, ca o șoaptă care înghite și dăruire, și sacrificiu, care este și ofrandă și trăire, și respirație și suspendare a vieții într-o clipită este una dintre scenele mari de teatru. De oriunde. Pentru asta am văzut spectacolul de două ori. Așa cum am văzut Fete și băieți, de la Teatrul Act. Un one woman show în care, dincolo de text și de unele sfaturi ale regizorului Cristi Juncu, există o suprapunere vibrantă a actriței peste jungla de situații și stări pe care le narează. Sare din una în alta fără plasă de aterizare, sprijinită de propria rigoare, detentă, de controlul în care se află mereu, de spectatorii ale căror trăiri le dirijează ca un dirijor o orchestră cu multe partide. O dublă ipostază, așadar. La Radu Afrim alternează un personaj concret, pragmatic, poate static, cu părți ale rolurilor care par volatile, unde privirea merge după un trup suspendat, un trup care își desenează gracilitatea, erotismul, ca unele dintre corpurile ireale de la Peeping Tom. Acel corp abandonat, corpul Doamnei Hedda Tesman a cărui dispariție și moarte nu contează, care se rotește și apare, iar și iar, sprijinit de un perete, trecînd din centrul atenției tuturor, a bărbaților ce o disputau, a femeilor care o mușcau de invidie, în neființă și nepăsare… Raluca Aprodu a lucrat cu Thomas Ostermeier profund, exact, adevărat, așa cum au făcut toți cei din distribuție. S-a dat total pe mîna unuia dintre cei mai mari regizori din lume, cu alt tip de abordare, de citire, de tehnică folosită și nu cred că am să văd prea curînd o Hedda ca a ei. Trecută cu vedere de critică, de nominalizări. Așa cum nu cred că voi mai avea cum să găsesc pentru multă vreme nici o Mary Stuart și nici o Elizabeth I, așa cum le-a simțit și le-a luminat Raluca Aprodu în Mary Stuart de la Teatrul Național din București, un spectacol în regia lui Andrei Șerban. Pe care l-am văzut de trei ori ca să prind toate multiplele distriburi în același rol, pentru că așa este nu doar profesionist, dar și moral față de toți actorii, doi sau trei pe un rol. Raluca Aprodu este impecabilă și perfect distinctă și în Mary Stuart, și în Elizabeth. Atît de diferite, construcții feminine la antipozi, una hormonală, senzuală, seducătoare, frumoasă, plină de voluptate carnală și de neliniștea ei, cucerind orice bărbat, chiar și dușman, transformîndu-i în aliați, în alaiul ce o idolatrizează. Cealaltă, rece, derutată de propria-i glacialitate, neînțelegînd farmecul irezistibil al lui Mary Stuart, neavînd evident organul cuceririi altfel decît prin tron. În ambele Regine, Raluca Aprodu are noblețe, atitudinea ei este una ce ține de regalitate, cum pășește pe scenă, cum își ține mîinile, capul, mesajul corpului. Sînt coordonate esențiale pentru fiecare dintre cele două regine, pentru că le personalizează și le colorează. Habar nu am cum se poate să faci asemenea roluri într-un an teatral și să fii nominalizat, slavă și așa, pentru unul singur.
Profilul actriței Raluca Aprodu în teatrul românesc are ingredientele calibrului, perspectivele abordării serioase a oricărei încrederi regizorale. De aceea, ea exprimă libertatea unei identități.