Semnal editorial: Jurnal de Gheorghe Grigurcu
Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu ajunge la o cifră impresionantă – VIII. Este un tom masiv, peste 500 de pagini, pe care importantul critic literar îl publică la Editura Eikon. Cartea se citește cu mare plăcere și cu folos intelectual. Este o pasionantă aventură literară a unui om pentru care scrisul, a trăi printre cuvinte reprezintă modul său de a fi. Iată câteva propoziții confesive care ar putea constitui o cheie pentru acest demers auctorial: „Programul zi de zi, același. Obosit de citit/ scris, te duci mașinal la fereastră. Cerul nu pare a cunoaște oboseala, oferindu-ne peregrinarea infinită a norilor în unicitățile imaginare ale fiecărei clipe. Existența celestă exclude repetiția consumptivă, încercând a ne oferi o lecție. S-o ignori ar fi o blasfemie, s-o urmezi o naivitate. Ce-ar fi de făcut?“ Așadar oboseala trudei verbale se combate printr-o ridicare a privirii spre cer care, în cazul scriptorilor înveterați, duce, de fapt, tot la o întoarcere/ o nerenunțare la cuvinte. Acestea sunt adunate acum în reflecții care transcend clipa, vremelnicia. Iată câteva mostre: „A iubi semeni aflați în suferință, animale, simple obiecte, doar astfel izbutind într-o anume măsură să te iubești pe tine Însuți. l Prietenia implică o transcendere a ființei, amiciția e asemenea popasului într-un loc agreabil. l Trecutul oricum o certitudine. Să fie acesta motivul pentru care încercăm de atâtea ori a-l idealiza? l Iluzia: un real al conștiinței asemenea umbrei pe care o așterne trupul. l Factorul estetic precum un alcool tare pe care-l consumă sensibilitatea. l Poezia: o rugăciune laică. Rugăciunea: o poezie mistică.“ De citit! (Cronicar)
Din sumar: Hyperion
A apărut numărul triplu 1-2-3/ 2025 al revistei „Hyperion“. Semnalăm din conținutul bogat: editorialul cu titlul Un tezaur pe cale de dispariție, semnat de Gellu Dorian, redactorul-șef al acestei apreciate publicații botoșenene; rubrica „Invitatul revistei“ care le este dedicată lui Cassian Maria Spiridon și lui Liviu Ioan Stoiciu; grupajul de texte de și despre poeta Grete Tartler, laureata din acest an a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“; dialogul lui Lucian Vasiliu cu Daniel Cristea-Enache (acesta semnează și un articol critic despre funcția demistificatoare a prozei în Est); capitolul de cronici literare este unul extins, printre titulari îi regăsim pe Vasile Spiridon, Nicolae Oprea, Paul Aretzu, Liviu Capșa, Theodor Damian și Nicolae Corlat; Alexa Visarion semnează „un pamflet scenic caragialesc cu măști, tăceri și idealuri“, intitulat Delir; putem citi eseuri de Al. Cistelecan, Vianu Mureșan, Marius Chelaru, Simona-Grazia Dima; Radu Voinescu, sub genericul „ReLecturi“, scrie despre trei maeștri ai pamfletului interbelic; Beletristica este ilustrată prin texte de Dan Perșa, Ovidiu Pecican, Savu Popa; Leo Butnaru e prezent cu pagini din jurnal; din grupajele de versuri am reținut două semnături prețioase, Marian Drăghici cu un poem amplu, O scrisoare sau Lună în fântână chemând soare, și Matei Vișniec, pe care atât de rar îl putem citi în presa noastră literară în ipostaza sa poetică: „Nu se mai putea înainta din cauza/ unor bizare împotmoliri/ din cauza unei forme de ceață/ nemaicunoscută în istoria cețurilor// pietrele purtate de noi pe umeri/ începuseră însă să se fărâmițeze/ semn rău, spuse primul dintre noi/ e începutul sfârșitului, oftă al doilea/ nu trebuia să pornim la drum, strigă al treilea/ ne-am luat după prostul ăsta, șopti al patru lea// prostul eram eu, mă așteptam să mi se reproșeze mie toată povestea, tot eșecul/pe capul orbului cad toate/ e știut.“ (Cronicar)
Lumea în care trăim
Nu credem că am greși dacă am numi acest moment istoric epoca marilor creatori de haos generalizat. Unul dintre ei este, fără nicio îndoială, Vladimir Putin. Felul sălbatic în care a atacat Ucraina, răvășind continentul și tulburând ordinea mondială, îl califică în această categorie a marilor creatori de haos generalizat. Împarte locul întâi cu liderul de la Casa Albă. Acesta, în câteva luni de la preluarea mandatului, s-a străduit și a reușit să provoace tot felul de uragane planetare. De la apropierea contra naturii de Moscova și îndepărtarea de aliații tradiționali, până la „reformele“ interne, din domeniul emigrației, din administrație, de la comportamentul inimaginabil de președinte-sultan, care așteaptă să-i fie sărutată mâna, care are mintea plină de tot felul de ambiții de expansiune teritorială, și până la aberantul război comercial al taxelor vamale, cu atâtea măsuri contradictorii care îi pricinuiesc pierderi Americii înseși. Dar care e relația dintre cei doi protagoniști aflați pe cea mai înaltă treaptă a acestui clasament, Putin și Trump? Sunt prieteni, cum par? Sunt rivali? Cine pierde și cine câștigă, fiindcă o concurență evident există, și e acerbă? Aici, am paria pe stăpânul de la Kremlin, cel puțin din evoluțiile de până acum. Viclenia lui Putin și, foarte important, pregătirea lui de spion KGB sunt hotărâtoare în această partidă mondială. Trump ce-i opune?: încântarea de sine, lăudăroșenia, plăcerea de a fi adulat. Și Putin știe foarte bine lucrurile astea: îl privește pe american ca pe o țintă. Îi studiază slăbiciunile și îi cunoaște precis dorințele. Și îi spune lui Trump exact ceea ce vrea acesta să audă. Îi trimite în dar un portret pictat de un artist rus, cu el, Trump, personaj în postură eroică. Vorbește despre un Trump Tower la Moscova etc., etc. Și câștigă. Ca-n fabula cu vulpea, corbul și bucata de cașcaval. Cașcavalul e Ucraina. Cașcavalul poate fi Europa.
Iar la noi în țară, un episod șocant: un judecător din Ploiești de contencios administrativ judecă și anulează o cauză pe care n-are dreptul legal să o judece: decizia Curții Constituționale de anulare a alegerilor. Sigur, rapid, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat chestiunea așa cum era normal, anulând hotărârea de anulare a anulării: alegerile pot continua! Dar obiectivul acestei acțiuni destructive a fost atins: să submineze încrederea în instituțiile statului, să dea apă la moară extremiștilor, să creeze confuzie, babilonie. Și cine sunt cei care au pus la cale acest plan? Plângerea depusă la Curtea de Apel Ploiești nu e singulară. Face parte dintr-o serie de peste 120 de reclamații cu care au fost luate cu asalt instanțele românești, la instigarea unei foste judecătoare din Botoșani. Aceasta, aflată la pensie (o pensie specială, bineînțeles!), are timp și are mintea odihnită ca să se ocupe de astfel de rele.
Și alt fapt din actualitatea internă. Nu pozitiv, cum ne-am dori, ci dimpotrivă: suntem pe primul loc în UE, la deficitul bugetar, care a atins un prag uriaș, 9,3% ! În fine, e de reținut și ce tocmai s-a petrecut la Tulcea: un bărbat în vârstă de 38 de ani, membru al partidului USR, s-a sinucis. Motivul? N-a mai putut să suporte situația politică dezastruoasă din țară. Dacă noi, cei care scriem ficțiuni, am crea un astfel de personaj romanesc, care se sinucide din rațiuni morale, probabil că ni s-ar reproșa neverosimilitatea gestului și am fi acuzați de lipsa iscusinței auctoriale. Iată că realitatea se dovedește mai încăpătoare decât fantezia noastră. (Cronicar)
Din revistele literare
În revista „Viața Românească“ (numărul 3/ 2025), citim al V-lea episod dintr-un text critic remarcabil și cuprinzător, în care Ion Bogdan Lefter încearcă și reușește să răspundă convingător la o întrebare deloc ușoară: „Ce fel de critic a fost Nicolae Manolescu?“ Reproducem un pasaj: „În ce-l privește pe Nicolae Manolescu, el a pendulat întotdeauna și cu mare ușurință, mai mult ca alții, între comentarea noutăților editoriale și fondul primordial, între critica «de actualitate» și istoria literară, încât nu s-a pus problema de a-l diferenția pe cronicarul prezentului de interpretul trecutului. Totuși cărțile constituie cristalizări compacte, la anumite intervale, concentrarea asupra subiectelor alese contribuind la evidențierea inevitabilelor discontinuități ale traseelor personale (cărora le comentăm și «continuitatea discontinuităților», dacă se poate spune așa: construcția treptată a operelor din etape care derivă unele din altele, mai evident ori mai discret, până la insesizabil). În schimb, cronicăreala săptămânală e o activitate «la foc continuu», în a cărei exercitare se oglindește evoluția pas cu pas a titularului. Drept care recenzistica manolesciană oferă date bogate portretului său de autor în evoluție.“ l În „Expres cultural“ (numărul 3/ 2025), Liviu Ioan Stoiciu își exprimă, cu franchețea care-l caracterizează,opiniile asupra unei chestiuni de interes, modul diferit în care generațiile literare mai noi se rapor tează la literatură: „O anomalie a literaturii de azi e separarea benevolă a tinerilor scriitori (de la douămiiști încoace, adică din anul 2000 încoace; las la o parte «grupul de reformă» format din câțiva scriitori desprinși din Uniunea Scriitorilor, intrat pe merit în anonimat, după ce a încercat să preia cu forța «organizația profesională» Uniunea Scriitorilor și a eșuat) în mod flagrant de «literatura de azi» (a membrilor Uniunii Scriitorilor). «Tineri» puși pe o baricadă inutilă împotriva a tot ce a câștigat literatura română până să apară ei, care ignoră cu orice preț literatura membrilor Uniunii Scriitorilor, cu bune, cu rele. «Tineri» ce pot fi trecuți în contul «literaturii de mâine» și care ar putea să semneze actul de deces al literaturii de azi, fie și al marilor ei scriitori, «canonici», «premianți»… E o literatură paralelă, a «tinerilor» care publică în prostie, la nivel din păcate majoritar mediocru (promovată ca atare de edituri, de reviste și de festivaluri ale noilor generații «specializate în excluderi»; ba chiar are și o istorie ideologică a ei, semnată de Mihai Iovănel) și e aplaudată necritic în familie. Fiindcă «literatura de mâine» are deja o caracteristică impusă – nu mai crede în critica literară estetică, singura care impune o valoare și o ierarhie literară (și asta s-a demonstrat valabilă de la Junimea lui Titu Maiorescu încoace). E aplaudată acum doar recenzia publicistică, sociologică, statistică, a conjuncturii ideologice (a corectitudinii politice, de 20 de ani încoace) validată pe Facebook sau pe platforme online de grup. Noile generații nu mai au reviste literare în format hârtie / print, nici critici care să le susțină literatura (au transformat în caricaturi revistele «Dacia literară» și «Familia», reviste de elită până să fie preluate de ele; apropo, toți noii veniți în literatură din ultimii 20 de ani refuză efectiv să citească revistele literare editate azi de Uniunea Scriitorilor, atât de distinse și distincte în viața noastră literară; habar nu au ce literatură s-a scris până să iasă ei la rampă)… Sigur, baza evaluării «literaturii de azi» e pusă în tinerii critici care sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, de la Răzvan Voncu (redactor-șef la «România literară») la Daniel Cristea-Enache (care pregătește o istorie a literaturii române), ambii universitari de top, și de la Gabriela Gheorghișor (redactor-șef adjunct la revista «Ramuri») la Dan Gulea (redactor-șef la revista «Atitudini») și Adrian Lesenciuc (redactor-șef la revista «Libris») – ei ar putea să regleze posteritatea, anume împotriva «tinerilor» care nu dau doi bani pe înaintașii lor. Sigur, «literatura de mâine» ar putea fi «literatura de azi» (a scriitorilor ei de valoare, membri ai Uniunii lor), singura omologată critic, nu a noilor generații, lăsată la voia întâmplării…“ (Cronicar)