Ce viitor se întrevede pentru arta cuvântului, literatura? Unul sumbru, sunt tentat să consider, iar răspunsul acesta nu e un exercițiu de predicție pesimistă, ci este expresia unei examinări lucide a ceea ce trăim în acest moment. Cu alte cuvinte, nu suntem în situația să ghicim cum va fi viitorul, fiindcă timpul respectiv, viitorul, a ieșit din matca sa și deja a pătruns în prezentul nostru, reconfigurându-l și copleșindu-ne, impetuos.
Și cum arată prezentul acesta contaminat de viitor? Universul nostru cotidian se tehnologizează cu o viteză uluitoare și într-o direcție de neimaginat până de curând. Lumea se digitalizează, se computerizează, se interconectează, se mută în spațiul virtual, și, mai cu seamă, mai cu seamă, omul a învățat să construiască mașinării (intenționat folosesc termenul ăsta învechit!) care reproduc gândirea umană, imită rețelele neuronale, sunt o afirmare pregnantă a unei realități noi, ce are în centrul său inteligența artificială. Ei, dar toată această transformare pare ceva minunat, și atunci de ce conturez eu defetist viitorul, în particular viitorul literaturii?
Explicația numai aparent e greu de dat. De fapt, fulminanta dezvoltare tehnologică, pe lângă nenumăratele beneficii de cunoaștere pe care le aduce, e și cauza unor ireparabile pierderi. Insist aici numai asupra uneia dintre ele, esențială. E o idee comună că telefonul mobil reprezintă o extensie a creierelor noastre. Lista funcțiilor/ aplicațiilor pe care le îndeplinește pentru noi acest aparat este impresionantă: ne leagă prin internet cu orice punct de pe planetă într-o comunicare directă, dar e și aparat de fotografiat și de filmat, e și hartă amănunțită, e și DEX, ca și dicționar de sinonime ori de neologisme, e și translator, e și enciclopedie concentrată, la purtător, e și ecran de proiectat filme sau diferite clipuri/ secvențe vizuale, e și card bancar, e și meteorolog de serviciu, e și atlas geografic, e și asistent medical, e și calculator, e și agenție de știri, et caetera, et caetera. Totul – util, totul – de-a dreptul miraculos. Dar apare un efect pervers al acestei puteri golitiatice. Căci toate darurile enumerate aici și altele, da, ne ajută mintea, dar ne-o și șubrezesc. Ne oferă atâtea lucruri (să le numim generic informație) dintr-o dată, ușor, total, încât creierul nostru nu mai e obligat să trudească, să se antreneze, să se zbată pentru a ști și, fără să mai depună acest efort considerabil și continuu, nu mai are cum să se fortifice. Cu o imagine împrumutată, arhicunoscută, împrejurarea aceasta s-ar descrie așa: în loc să fie asemenea omului din străvechime care trebuia să vâneze, cu caznă, viitoarea hrană (adică să lupte din greu pentru ea!), ca apoi să descopere focul pentru a o pregăti, ca apoi s-o păstreze și s-o legumească, acum, în epoca IT, creierul nostru primește totul de-a gata, cu prisos, mâncare care e gătită și pusă în conservă (uneori e și încălzită și mestecată!), într-un fel de îmbuibare căreia nu-i face față. Și așa, pe nesimțite, creierul slăbește, memoria slăbește, capacitatea de concentrare slăbește și noi devenim, am devenit alții, fără să vrem și fără să ne dăm seama. Toropiți de comoditatea, de confortul, de huzurul care ni s-au oferit. Când spun noi, mă refer nu la persoanele excepționale ca înzestrare intelectuală, ci la inșii obișnuiți, care compun majoritar diferitele comunități de pe planeta noastră însingurată.
Și noi, aceștia, cei care nu mai avem obișnuința să ne punem creierul la muncă plină de silință, noi, aceștia, așa cum cu amărăciune constatam, am sărăcit lăuntric, ne-am pierdut o seamă de însușiri care erau în firea noastră: ne-au scăzut dramatic răbdarea, atenția, memoria, nivelul de concentrare și de înțelegere. Și, vai, suntem pe cale să ne pierdem, dacă nu ne-am pierdut deja, plăcerea lecturii. Noi, aceștia, suntem captivii rețelelor de socializare, noi, aceștia, suntem analfabeți funcțional, noi, aceștia, tiktokăim neîncetat cu frenezie, noi, aceștia, nu mai suntem în stare să rămânem fixați decât minute sau chiar secunde pe un subiect sau altul (adesea subiectele nu sunt altceva decât futilități, filmulețe stupide distribuite de „creatorii de conținut“ – vai, ce termen mare e acesta din urmă ca să desemneze ceva, în fond, atât de mic!…). Decât minute sau chiar secunde, nici pomeneală de ore, zile, săptămâni, cât ar fi nevoie pentru a citi o operă literară, una cu adâncimi de sens și de expresivitate, care cer din partea noastră performanțe de sensibilitate, de gândire. Citirea unei cărți din marea literatură este ca explorarea și cartografierea unui ținut nou, misterios, este, cu sintagma impusă de o poetă de astăzi, o „urcare a muntelui“. Or, astăzi, astăzi nu mâine, noi am uitat să urcăm muntele, nu mai avem nici îndemânarea și nici curajul sine qua non, prea rari sunt cei capabili să practice acest alpinism al lecturii de beletristică.
Așa că, pentru mine, unul, soarta literaturii e cumva pecetluită. Degeaba înalță unii scriitori, cei mai valoroși, munți de cuvinte. Nu prea mai are cine să-i cucerească, cine să-i escaladeze pentru a se lăsa pătrunși de măreția lor tulburătoare. Așa văd eu lucrurile. Cineva poate să-mi replice: au mai fost momente de cumpănă și literatura le-a depășit, n-a pierit. De pildă, când s-a trecut de la tăblițe de lut și de la papirus la scrierea de mână pe hârtie și apoi la tipar. Nu e același lucru, i-aș răspunde aceluia. Atunci se modifica doar suportul scrierilor, de data aceasta schimbarea e mult mai profundă și, aș adăuga, mai gravă. Prin noile cuceriri tehnologice ne-a fost afectată structura lăuntrică, sufletească și mentală, dimensiunea intelectuală. Mi se pare vădit că suntem altfel de ființe. Acum, inteligența artificială, de noi creată, scrie în locul nostru (a se vedea excelentul eseu pe această temă al Laurei Poantă dintr-un număr precedent al revistei noastre) poeme care le plac semenilor noștri mai mult decât poemele originale ale marilor creatori.
Sigur, izolat și, probabil, doar pe termen scurt, mai există oaze ai căror locuitori încă trăiesc fericiți. Cei de acolo au rămas fideli cărților tipărite pe hârtie și concepute de mințile unor oameni-oameni, Borges, Kafka, Dostoievski, Marquez, dar și Arghezi, Caragiale și alții de mărimea lor. Bucuria pe care o provoacă acești scriitori prin operele lor acelora care preferă citirea marii literaturi este inegalabilă. Mărturisesc că mă consider un norocos și un privilegiat, căci sunt și eu unul dintre locuitorii acelor oaze: trăiesc înlăuntrul literaturii, sub cerul de cuvinte, prin scris, prin citit.
Iată, deschid cartea și povestea se deapănă, seducător: „…De asemeni a adăugat un fapt pe care toți călătorii l-au confirmat: Nu există, în vasta Bibliotecă, două cărți identice. Din aceste premise incontestabile a dedus că biblioteca este totală și că rafturile înregistrează toate combinațiile posibile ale douăzeci și atât de simboluri ortografice (număr foarte vast, dar nu infinit) sau, altfel spus, tot ceea ce este exprimabil: în toate limbile. Totul: istoria amănunțită a viitorului, autobiografiile arhanghelilor, catalogul adevărat al Bibliotecii, miile și miile de cataloage false, demonstrațiile înșelătoare ale acestor cataloage, demonstrația falsității catalogului adevărat, evanghelia gnostică a lui Basilides, comentariile acestei evanghelii, comentariul comentariului acestei evanghelii, legătura adevărată a morții tale, versiunea fiecărei cărți, în toate limbile, interpretarea fiecărei cărți în toate cărțile…“
Tulburător, îmbogățitor, fabulos.