Mi-am pregătit fișele pentru textul de azi. Întotdeauna fac asta și în dimineața cînd scriu hotărăsc despre ce. Aș fi vrut să vă împărtășesc despre iluziile care îi populează mintea lui Don Quijote în ultima călătorie înaintea morții. În minte îți apar, cu alte forme și alte contururi, ca fantasme, faptele de fală și personejele cu care te-ai însoțit visînd. Aș fi vrut să vă descriu puțin joaca pe care regizorul Alexandra Dabija o face plecînd de la cîteva închipuiri, în frunte cu Cavalerul Tristei Figuri. El se joacă deci de-a Don Quijote și Sancho Panza, de-a călugărițele sau femeile ispititoare, de-a eroii și popii, hangii, făcînd cu ochiul spectatorilor. Ludicul acestui regizor iese din matcă. Amestecată și cu ironie, călătoria pare imaginată de niște copii, în sufrageria unuia dintre ei. Inocență, naivitate, cruzime, poate. La Act, un spectacol despre relația regizor-actor. Aceea dinăuntru. Viscerală. Jocul lor duce la performanță. Marcel Iureș este Cavalerul Tristei Figuri. Înfășurat în cuvinte și în sensul lor, al fiecăruia, cu care înalță idealuri și confecționează elementele unui drum spre o lume altfel. Noblețe. Și duioșie. Ceva ridicol și grame multe de durere. Tristețe. Marcel Iureș se înhamă la orice nebunie îi propune Alexandru Dabija. Toate drumurile duc la Act. Spațiul acela mic este expandat. De peste tot intră, ies, revin parcă o mie de personaje. Interpretate doar de cinci actori. Dan Rădulescu, din nou împreună cu Marcel Iureș, mare, irezistibil, tehnic, inepuizabil, visător, inocent, luptător… un actor cu mare clasă. Care s-a luptat și a ctitorit primul teatru independent: Teatrul Act. Fantasma a devenit realitate. Care rezistă. Un Don Quijote luptă zilnic. Generos, Marcel Iureș a deschis teatrul acesta tuturor. Și a fost trambulină pentru cei mai împliniți actori de azi. Dan Rădulescu, Ruxandra Maniu, Oana Predescu acum arată în acest spectacol cum poți să ai o mie de fețe și să te împlinești, pur și simplu, lîngă Marcel Iureș. Școala Dabija Iureș. Și miracolul de la Act.
Aș fi vrut să vă spun și ce a făcut Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie cu Visul unei nopți de vară. Ce joc a mai pus la cale și acolo într-o noapte de Sînziene cînd, rătăciți într-o pădure, mestecînd buruieni și ciuperci halucinogene, toți visează la altceva. Și li se pare că visul este o realitate. Minimalist, pe o scenă goală, Dabija dă el însuși drumul la jucării și jocuri aparent naive, în care totul este un hocus-pocus, un hopa-Mitică, unde actorul Dan Rădulescu face, probabil, cel mai intens, adevărat și complex rol de pînă acum, Alin Florea adaugă noi perspective asupra personalității sale actoricești care întăresc profilul unuia dintre cei mai importanți din ultima vreme, Emilia Popescu merge pe mîna regizorului și schimbă complet registrul, surprinzîndu-mă, personajul Dorinei Chiriac bagă, în fiecare cută a personajului său întunecat și dondonitor, tenebre, umbre, fire nevăzute cu care leagă și dezleagă farmecele pădurii, personajul Andreei Samson devine observatorul punerii în scenă a unui delir infantil, poate, la care trage cu un ochi, cu celălalt stînd pe mașina de cusut.
Aș fi vrut să vă translez în lumea emoției pure. A unei performanțe care nu cunosc să se fi petrecut în lumea dansului. După ani cît o viață, Răzvan Mazilu revine pe scenă ca dansator. La Teatrul „Odeon“, Nijinski. Agonie și extaz este un zbor, un zbucium, dar o înălțare la care Răzvan Mazilu m-a chemat să fiu martoră. Au fost ani cînd îl întreabam și zilnic cînd va dansa din nou. Uneori, l-am somat să facă asta, evocînd aripile timpului care se închid peste biologic. Exact cînd îmi luasem gîndul, s-a întîmplat. Ca orice miracol dintr-o primăvară sacră. Mintea bolnavă și explozia unui trup ireal în alcătuire și metamorfoză, întuneric și lumină, dedublare, confuzie, sclipire, confuzie identitară. Vaslav Nijinski și mult mister. Arcadie Rusu, dansator și coregraf, este cel care modelează povestea lui Nijinski, corpul uluitor al lui Răzvan Mazilu, experiențele lui, dansul lui, și, în egală măsură, al actorilor Meda Victor, Vlad Bîrzanu, Niko Becker, Vlad Crudu.
Aș fi vrut să vă mărturisesc ceva ce n-am mai văzut. Cum două dintre cele mai însemnate actrițe tinere – sau mature prin tot ce au făcut de atîția ani –, Corina Moise și Nicoleta Hâncu, joacă aproape două ore pe cîțiva centimetri. În „Aer“, la Teatrul Metropolis. Cum cuvintele contorsionează dureri și aduc împreună, pe o bucățică de scenă rece, metalică, două corpuri și o desăvîrșită iscusință a profesiunii lor. Trecînd pe sub bariera unui fel stigmatizat ca patologie, evadează în universul lor redundant, plin de idei fixe-oglinzi pentru suferința adîncă. Stau pe „barca“ asta cincizeci de ani. Dincoace și dincolo de cuvinte, de spaime, de desprinderi, de acțiuni mici, mărunte, de ce le propune regizoarea Leta Popescu, Corina Moise și Nicoleta Hâncu m-au condus spre drumul lung al performanței. Spre toate rolurile pe care le-au făcut de cînd le-am văzut prima dată. M-au ajutat să refac traseul evoluției, rol cu rol, personaj cu personaj. Până la ce fac aici. Acum. Acum ca interval în care excelează.
Duminică dimineața m-am dus la un magazin de lîngă mine să cumpăr legume proaspete și gustoase. Erau numai bărbați. Ca în Poiana lui Iocan. Dar altfel. Ei. M-au adulmecat ca pe un fel de pradă. Mi-au spus cu cine au votat. Fără să-i întreb. Cu plasele grele în mîini, cu niște ghivece de flori agățate de cîte un deget cvasi liber, mi-am auzit vocea. Clară și nepatetică. „Rușine. Votul dumneavoastră mă aruncă cu treizeci și cinci de ani în urmă. În minciună. În neputință. La limita dintre întuneric și lumină. Din noiembrie, îmi este tot timpul frică.“ Unul dintre ei a venit cu mine la mașină, să mă ajute. Și nu s-a mai întors în „Poiană“. M-am gîndit dacă să mă duc sau nu la teatru. În noiembrie, în seara primului tur, am mers la Teatrul Mic. Anna Karenina. La ieșire, nu a dat trenul peste mine, ci Messia. Dar tot izbită m-am simțit. Pe 4 mai s-a jucat la Teatrul „Nottara“ textul fantastic de bine scris Perspective grandioase, al lui Bess Wohl. În regia lui Cristi Juncu. În sala „George Constantin“, cea de jos, refăcută ca spațiu de scenograful Sică Rusescu, împreună cu regizorul Alexandru Dabiaj pentru spectacolul lor Înșir-te mărgărite, ești izolat. N-ai semnal. M-am sustras, așadar, din orice contact cu realitatea. În două ore și jumătate, am văzut minuția cu care Juncu construiește scene în doi: cea dintre o soție la o anumită vîrstă și amanta ceva mai tînără. Catrinel Dumitrescu și Cerasela Iosifescu. Desenul măștilor succesive ale uneia și gesturile fără sens, precipitate, ale ceileilalte. Știu că ceva s-a dilatat, minutele, acțiunea însăși, relația, pînda reciprocă a celor două. Cele cîteva fraze ale personajului Ceraselei Iosifescu care modifică greutatea acestei apariții. Un Claudiu Istodor cu o scenă de final care m-a făcut knock-out. Scene multe în doi, mamă-fiu, tată fiu, fii între ei, soț-soție. Filigran actoricesc. Catrinel Dumitrescu, Rareș Andrici, Adrian Nicolae, Claudiu Istodor, Cerasela Iosifescu, Cristina Juncu. Și un regizor pe care îl regăsesc. Cu extazul bucuriei adevărate. Ies cu frică din ficțiune. Și urc treptele spre realitate, spre bulevard. Cu frica din noiembrie cu mine. La pas. Toate erorile și ororile din 1990 încoace îndesate într-o cifră. 40. Dublul cifrei 20.
Cu o seară înainte de ziua votului, m-am dus să revăd expoziția „Țara din care venim. Primii 35 de ani“. Din două motive. Primul, pentru că la mansardă, în spațiile reconstituite pentru oameni și anii de dinainte de 1989, regizorul Eugen Jebeleanu a creat un happeninig, în spațiul gîndit de scenografa Velica Panduru. Al doilea, pentru că este singurul „gest“, altfel, fundamental, creat pentru istoria recentă. M-a nedumerit că am citit undeva cîteva însemnări deloc apreciative. Că traseul poveștii ar trebui numit „Țara din care venim noi“, adică, poate, curatorii. N-am prea înțeles. Au fost numeroși și cei care au atacat acum doi ani decizia Editurii Humanitas de a amplasa expoziția dedicată Monicăi Lovinescu, Vocea care ni s-a dat, la Mița biciclista. În fine, deși este limpede că expoziția este o confesiune a unei generații în jur de 35 de ani, că traseul ei este nimic exhaustiv, ci perspectiva lor asupra evenimentelor care construiesc istoria recentă, că toate momentele au percepția subiectivă și popas diferit în anumite acțiuni ale cronologiei, undeva este scris și care sînt anii generației lor. A curatorilor mărturisitori. Au apelat la cîțiva dintre cei care au parcurs cei 35 de ani. Și la experiențele noastre, la gradul nostru diferit de implicare: Vladimir Tismăneanu, Ionuț Gherasim, Cristian Mungiu, eu și încă alții dispuși să-i consilieze. Am ales cu o seară înaintea votului din 4 mai să parcurg, iarăși, Spațiul acestei expoziții unice. În toate gradele. Oricum, unică pentru a „marca“ anii de după 1989. Unic este și discursul lui Edmond Niculușcă. Parcă și el altfel decît în noiembrie. Poate mai grav. Și mai plin de conținut dens și apăsat. Nu mi-a fost bine deloc. Anii nouăzeci, cei de început, au aceeași apăsare și durere în mine. Oricît m-am străduit să-i îngrop, să le atenuez rănile. Retrăiesc tot. Tot. Dar mai cu seamă FRICA. Ajung, năucă, în mansardă. De la cîțiva pași distanță parcă aș fi în „Dogville“ al lui Lars von Trier. În fiecare alveolă personajele sînt prezente. Le surprinzi într-o intimitate refăcută din intuiție, mici obiecte, din cărți, muzică, colonie, filme, gesturi, iubiri trăite, iubiri furate, iubiri interzise. Merg la limita fiecări camere. Regizoarea Cătălina Buzoianu și un televizor pe care merge în buclă spectacolul Dimineața pierdută. Doina Cornea. Ultimele luni de viață. Și ziua pe care o petrece urmărind înmormîntarea Regelui Mihai. Studenții la UNATC descoperind filmele noului val. Studentul homosexual, încă înspăimîntat de sexualitatea sa într-o țară în care, pînă spre anii 2000, puteai să ajungi la pușcărie.
Poate că n-a priceput rostul acestor 35 de ani. Noi toți. Nu doar deștepții sau proștii. Poate că am continuat să trăim și să funcționăm în bule. Atît de departe, de fapt, unii de ceilalți. În unele bule, unii se cred vedete, voci. FB-ul fabrică nume peste noapte. Cînd ne trezim, iar vanitatea cade… vedem realitatea. În 1990, în Piața Universității, am crezut că toată țara depistează minciuna și manipularea.
Pe 20 mai, am dat nas în nas cu realitatea. Dură. Iliescu președinte cu peste 80 la sută. Harta țării colorată în roșu.
Pe 4 mai 2025 s-au schimbat doar culoarea și numele. Spectacolul grotesc a rămas același.
Papa Ioan Paul al II-lea le-a spus polonezilor Solidarității, și nu doar lor: „Nu vă fie frică.“ Din noiembrie 2024, mie îmi este frică din nou. Ca în iunie 1990.