Mare a fost îndrăzneala coregrafului Arcadie Rusu de a aborda un subiect cu o atât de mare subtilitate și complexitate precum geniu și nebunia, cum a făcut-o de curând, în spectacolul prezentat pe scena Teatrului ODEON, NIJINSKI AGONIE ȘI EXTAZ. În consecință, tot atât de mare este și valoarea reușitei sale. Un prim și esențial punct de sprijin în acest demers l-a constituit interpretul pe care l-a invitat să încerce să dea contur acestui personaj, acestei personalități fabuloase care a fost și rămâne în istoria dansului Vaslav Nijinski (1889-1950), iar interpretul este o mare personalitate a dansului contemporan românesc de astăzi, Răzvan Mazilu. Alegerea interpretului este prima calitate a unui coregraf. Dar Arcadie Rusu, căruia îi aparține coregrafia, conceptul, light design-ul și traducerea poemelor lui Vaslav Nijinski s-a înconjurat și de alte puncte de sprijin. A lucrat mână în mână cu compozitorul Alexandru Suciu – adică a reînviat o tradiție rar readusă la lumină, așa cum a lucrat cândva și Nijinski pentru creațiile sale – spunându-i muzicianului cum gândește spectacolul și cei doi consultându-se continuu pe parcursul realizării lui. Este o modalitate care îi este proprie de mai mult timp, ne-a mărturisit. Și tot astfel conlucrează de ceva vreme și cu Yasmin Asan, creatorul scenografiei, costumelor și videoproiecțiilor prezentului spectacol. Compozitorul și scenograful sunt deci parte a echipei sale de la LINOTIP Centru Coregrafic Independent. Iar ceilalți interpreți, care întruchipează prin mișcările lor unele dintre gândurile și sentimentele eroului principal, anume Meda Victor, Vlad Bîrzanu, Niko Becker și Vlad Crudu sunt tineri actori ai Teatrului ODEON, integrați impecabil și în demersul coregrafic.
Dar, dincolo de acest cadru general, să ne apropiem de creația propriu-zisă. Coregraful a tatonat acest subiect inefabil cu multă atenție, învăluind concretețea imaginii scenice și concretețea corpurilor în mișcare în valuri de fum și de lumini proiectate pe întreaga scenă, care cuprindeau și înfășurau spațiul și corpurile drapate în negru. Și parcă tot ca o învăluire se auzeau uneori și cuvinte din poeme de Nijinski. De aceea am numit întregul spectacol un poem coregrafic. Poem condus și stăpânit întru totul de Răzvan Mazilu, creator pe care îl urmăresc de ani nenumărați în calitate de dansator și în ultima îndelungată perioadă de timp în calitate de coregraf și regizor – cel mai bun creator de musical de la noi. De astă dată însă, Răzvan Mazilu s-a reîntors la dans. Și de la primele mișcări ale brațelor i-am recunoscut linia, în același timp fluidă și limpede, și plastica sa specială. Ca întotdeauna când s-a lăsat modelat de gândirea unui alt coregraf, a imprimat mișcărilor un respiro specific personalității sale și, prin transfer parcă, plastica sa a fost în bună măsură preluată și de actorii deveniți dansatori, care astfel păreau că într-adevăr au devenit o prelungire a simțirii și gândirii sale. Și tot cu o serie de metafore scenice au fost alcătuite și scenele finale ale poemului coregrafic.
Geniul și nebunia care l-au smuls dintre oameni nu au fost singurele contraste care s-au împletit în viața lui Nijinski, ci parcă acest artist genial a fost o ființă alcătuită numai din contraste. Cu un corp relativ ingrat, a fost cel mai mare clasician, cu performanțe tehnice neegalate. Strălucit balerin, când a început la rândul său să creeze, coregrafiile sale din Jocuri, După-amiaza unui faun și Sfințirea primăverii au fost de o modernitate puțin înțeleasă de contemporani, cu excepția unor spectatori precum Rodin, Cocteau sau Victor Hugo. Și, dacă toată mișcarea spectacolului de la ODEON a fost de factură modernă, un mare clasician nu putea fi evocat în final decât de o bară, bara cea de toate zilele la care mucenicește transpirând orice dansator clasic și alături o pereche de pantofi de pointe, alt simbol al acestui gen de dans. Și lângă aceste simboluri s-a turnat un săculeț de pământ și în acel pământ s-a pus un mănunchi de floricele albe.
Delicat și pios omagiu final, încărcat de emoție și poezie cum a fost tot spectacolul. Ceea ce ne dovedește că Dostoievski a avut dreptate. Oricât de grele ar fi vremurile, numai frumusețea poate salva lumea.