Literatura este patul de moarte pe care Vladimir Nabokov se stinge, treptat, în salonul spitalului elveţian: dincolo de decorul omenesc şi teribil al agoniei biologice se află încercarea ficţiunii. Până la capăt, inima lui Nabokov bate în ritmul frazelor care îl bântuie, iar fiecare zi este o luptă cu un trup care îl trădează, spre a duce la lumina de text o materie de imaginaţie şi de himere. Omul nu poate trăi în afara cămăşii lui Nessus care îi este propria creaţie.
Iar din această teribilă înfruntare cu destinul ce se abate, implacabil, se iveşte romanul postum şi neterminat, cel ce poartă un tiltlu enigmatic şi neliniştitor, Originalul Laurei: soarta sa este marcată de o dispoziţia pe care scriitorul o dă în mod expres, căci paginile sunt menite să fie arse după moartea sa.
În această cerere imperativă se află cuprinsă, poate, ceva din obsesia gogoliană a lui Nabokov: asemeni părţii finale din Sufletele moarte, schiţa de roman imaginată în anii din urmă trebuie să dispară, spre a păstra, intactă, majestatea de mister a literaturii. Imperfecţiunea şi eboşa nu pot supravieţui creatorului lor – arderea manuscrisului este un capăt de drum.
Dar acest manuscris încredinţat focului este păstrat de cei care sunt custozii memoriei şi operei lui Nabokov: mai întâi, soţia, Vera, şi mai apoi fiul, Dmitri. În cele din urmă, originalul renegat de Nabokov va sfida porunca demiurgului: peste decenii, după ani şi ani de ezitări, Dmitri Nabokov autorizează publicarea fragmentelor de text. Patul de moarte al autorului este dezvăluit, în întreaga sa tulburare, de fraze.
Arta şi moartea
Ediţia din Originalul Laurei este fotografia acestui cel din urmă Nabokov. Se află reproduse aici carnetele ce cuprind schiţa de roman. Pântecul operei este expus, iar arta sa se înfăţişează în straniul ei proces de geneză.
Vocea ce acompaniază Originalul este vocea fiului, Dmitri. Mai mult decât un simplu fiu, Dmitri este parte din acest spaţiu de imaginaţie nabokovian: traducerea din Un erou al timpului nostru, ca şi alcătuirea variantei în engleză a textelor ruse sunt gesturile creatoare prin care cei doi devin una.
Şi este dat fiului să pătrundă în intimitatea domeniului de cuvinte pe care tatăl şi-l dorea distrus pe vecie. Prefaţa lui Dmitri participă la efortul de interpretare al unui itinerariu: textul postum se află la capătul a jumătate de secol de travaliu şi de interogaţii. Fiul se priveşte în oglinda romanului ce supravieţuieşte tatălui şi îl regăseşte pe acesta din urmă, în suita de fraze pe care o descoperă, cu un sentiment al comuniunii. Editarea postumelor este cea din urmă atingere a corpului de fraze în care se adăposteşte tatăl pierdut.
Iar în prefaţa lui Dmitri, tatăl şi fiul sunt reuniţi, în rama memoriei şi a ficţiunii. Fiul revede, prin lentila din Vorbeşte, memorie, imaginile de început ale Americii ce îi va fi patrie. Fiul întrevede, prin ochii săi de demult, clipa în care, american fiind, va învăţa rusa alături de tatăl său, în tentativa de a nu părăsi patria sa de fraze şi de sunete. Fiul reconstituie anii de încercări ai tatălui, anii în care exilatul rus se desparte, treptat, de limba sa rusă spre a îmbrăţişa engleza, ca pe idiomul ce va fi camera de rezonanţă a imaginaţiei sale: primele pagini ale Lolitei sunt cele în rusă ale Vrăjitorului, cartea pe care Nabokov o credea pierdută.
Şi ce tandră şi tainică este complicitatea dintre Dmitri şi Vladimir: atingând paginile tatălui, fiul este aspirat în tunelul de ani şi de text al celui care se află inaintea sa. Publicarea Originalului Laurei este actul infidel de devoţiune al celui care nu se poate imagina decât ca parte a acestui întreg de fraze şi de ecouri.
Textul salvat al lui Nabokov este epura imperfectă a unui univers care ar fi putut să fie. Criticii au respins gestul de publicare ca pe o impietate: textul de pe patul de moarte este imaginea unei dezordini umane şi a unei epuizări literare. Geniul lui Nabokov este deservit de dezvăluirea paginilor irelevante şi ratate compoziţional.
Şi totuşi, dincolo de verdictul criticilor, se află imaginea unui scriitor care agonizează pe patul de spital al ficţiunii sale. Şi poate că în acest roman neterminat şi ratat se află înmagazinată, ca o materie de lavă cosmică, obsesia literară a lui Nabokov. Este ca şi cum, intre ochiurile de crochiu, se zărește trecutul artei sale, ca o strălucire de diamant.
Nabokov – exilatul nu poate abandona, niciodată, limba rusă, unica sa patrie: traducătorul lui Puşkin se apropie, pe patul de moarte, de spectrele Rusiei sale. Între rusă şi engleză, el imaginează o punte de semnificaţii, ca şi cum ar fi vrut să se aducă spre prezent umbra îndepărtatului Sirin, scriitorul berlinez.
Cel din urmă text al lui Nabokov, astfel cum se poate el reconstitui, este unul care se devoră pe sine, pentru a oglindi devorarea de sine a autorului său. Scriitorul ce se stinge în spitalul elveţian se transcrie pe sine în auto-mutilarea proiecţiei sale fantasmatice: degradarea biologică se revarsă în curgerea literaturii. Căutarea cuvintelor este o confruntare a morţii.
Se simte, în acest text menit focului, vibraţia trecutului său: Lolita şi Ada îşi proiectează umbra peste patul de spital. Vocile care vin spre Nabokov îl bântuie, ca o recapitulare a artei sale. Vivacitatea demonică a instinctului de demiurg este întreagă. Polemica cu freudismul este şi jocul preferat al scriitorului care dispare, trecând în text.
Pe patul de moarte Originalul Laurei este imaginea pasiunii suicidare cu care Nabokov se zideşte în artă, sfidând trupul care îl trădează. Romanul neterminat este testamentul insurgent al celui ce vede deasupra sa un singur cer, acela de cuvinte: epilogul vieţii sale sunt rândurile în care se păstrează energia eliberată a literaturii.