Romanul Refugiul timpului al bulgarului Gheorghi Gospodinov expune timpul ca instanță narativă în măsură să transmită indirect frământările auctoriale și permite ca marile teme atingătoare de condiția umană: boală, uitare, amintiri, bătrânețe, însingurare, declin să deschidă uși înțepenite ale istoriei. Romanul fragmentar mai are o miză importantă: de a schimba focalizarea, de a aduce, fie și la intensitate scăzută, lumina adevărului ficțional în ceea ce s-ar putea numi dark side of Europe. Dincolo de Cortina de Fier, o lume alienată găsește scăparea în propria boală. A uita poate fi înțeles și ca formă de vindecare de istorie. A interoga timpul poate rămâne singura șansă a salvării. Timpul răspunde într-o manieră alienantă, dezumanizând aproape în același fel în care o face istoria, dar lăsând impresia intervenției paliative.
Refugiul timpului e spațiul ficțional în care își face apariția un personaj misterios, terapeutul Gaustin, care construiește în Elveția o clinică pentru bolnavii de Alzheimer, o clinică a trecutului, în care spații distincte, etaje și camere, recompunând atmosfera diferitelor decenii ale secolului XX, devin adăpost pentru cei rătăciți în propriile amintiri. Aceste camere sunt recompuneri de cadre care pe de o parte reconfigurează circuitele neuronale îmbătrânite ale pacienților, iar pe de alta, cele afectate de ideologia care le-a alterat memoria colectivă. Tratarea pacienților este doar pretext de tratare a memoriei colective afectate de dozele de ideologie la care a fost supusă. Există, așadar, o expunere imediată, o fișare a unor exemple tipice de tratament paliativ aplicat prin spațiile specifice în detaliu fiecărui deceniu, cele de care se agață ultimele fragmente de memorie ale pacienților, dar mai există și o încercare de vindecare a comunităților. Formele în care această boală extinsă la nivel societal produce uitarea, alienarea, dezumanizarea sunt tratate distinct, alternând registrele grave cu cele încărcate cu mult umor. Clinica lui Gaustin, care își deschide filiale în diverse locuri din lume, inclusiv în Bulgaria, propune soluția retrăirii multisenzoriale a unui calup temporal precis decupat după forma tiparului istoric în care a fost turnat, în încercarea de recuperare parțială a unor trasee neuronale în măsură să confere identitate indivizilor fișați de Gospodinov, iar pe de altă parte, oferă cel puțin tratamentul paliativ, dacă nu vindecarea națiunilor.
Până să ajungă la acest moment, autorul reușește, pe acest nivel secund al recuperării, să fișeze nu numai pacienți, ci și vârste ale timpului, perioade distincte ale secolului XX, pe care le redesenează prin detalii aparent nesemnificative și pe care le adună prin intermediul unui al doilea personaj al lucrării sale, asistentul lui Gaustin, instanță narativă care își asumă, concentrează și transmite fluxul epic, în varianta sincopată a emisiei, specifică spațiului reflectat. Această fragmentare ilustrează, prin urmare, felul în care metronomul auctorial își face simțită prezența prin marcarea unor intervale de timp-text necesare în procesul auctorial. Aceste fragmente sunt decupaje de memorie individuală și colectivă recompunând un întreg care se închide în sine, care nu lămurește, ci amestecă și mai mult referințele.
Există multe romane care încearcă să recupereze traumele cumplitului secol XX, dar niciunul dintre ele nu reușește să ofere o fișă clinică de o asemenea verosimilitate. În plan individual, o femeie a cărei memorie este alterată refuză să facă duș, pentru că instalația sanitară îi amintește de cumplitele experimente ale lagărelor de exterminare din cel de-Al Doilea Război Mondial. Unui bărbat care își pierduse memoria îi sunt povestite și repovestite faptele de cel care îl urmărise. La nivelul comunităților, ieșirea din boala care afectează memoria colectivă se face în raport cu acele spații ale recuperării dintr-un iluzoriu azil în care etajele și camerele reproduc spații ale unor vârste. Bulgaria și România sunt luate la pachet, iar recuperarea depinde de orizontul îngust al unei ferestre mici deschise cândva anume:
„Spre deosebire de țările scandinave, care nu se puteau decide care dintre perioadele fericite să o aleagă, România era zdruncinată de îndoieli, dar din motive contrare. Secolul XX, în ansamblul său, reprezenta o rătăcire istorică, circumstanțe nefericite, alegeri greșite, pe ce cal să pariezi – pe cel german, englez sau rusesc? Bătălii și teritorii pierdute, asedii, crize, lovituri de stat. Nici revoluția de la 1989 nu a fost una de catifea aici. Parcă doar finalul anilor ’60 și începutul anilor ’70 se deschidea o ferestruică – o încercare de independență într-o lume divizată. Apoi fereastra urma să se închidă cu zgomot peste mizeria deceniului următor, datorii, magazine goale și Securitate.
Toate aceste popoare fericite, îndestulate, francezi, englezi… O, eu nu sunt de aici, am în spatele meu veacuri de nenoroc. M-am născut într-o națiune lipsită de șanse. Fericirea se termină la Viena; după Viena începe Blestemul! Nemilosul Cioran.
Și această descriere era valabilă nu doar în cazul României.“ (p. 264).
Ba, mai mult, România anilor ’80 devine simptomatică pentru faptul de a fi spațiul în care viitorul e cert, în timp ce trecutul se supune schimbării. Clinica trecutului nu vindecă, în fapt, nici pacienți individuali, nici potențiali pacienți colectivi. Relația dintre trecut și istorie, dintre trecut și memorie devine din ce în ce mai complicată. Ceea ce Gospodinov reușește indubitabil este să construiască o clinică în care literatura să vindece răni nevindecabile altfel, printr-o lucrare remarcabilă stilistic și documentar și prin onestitatea cu care tratează tema în orizontul ficțional al proiecției: „Toți oamenii reali din acest roman sunt inventați, doar cei inventați sunt reali.“ (p. 7), creând o lume incredibil de reală tocmai prin faptul că este imaginată a se regăsi în camerele fiecăreia dintre decadele secolului anterior.