Irene Solà, născută în 1990 în satul Malla din apropiere de Barcelona, este licențiată în Belle Arte la Universitatea din Barcelona și a studiat Literatura, Cinema și Cultură Vizuală la Universitatea din Sussex. A debutat cu volumul de versuri Bèstia (2012), încununat cu Premiul Amadeu Oller. Primul său roman, „Els dics” („Digurile”, 2018), a primit Premiul Documenta acordat tinerilor prozatori sub 35 de ani, iar cel de-al doilea, „Eu cânt și muntele dansează” („Canto jo i la muntanya balla”, 2019; Humanitas Fiction, 2023), a fost distins cu mai multe premii catalane și, în 2020, cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene, fiind tradus în peste 30 de țări. În 2023 a publicat „Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric” („Et vaig donar ulls i vas mirar les tenebres”; Humanitas Fiction, 2025), un roman lăudat pentru lirismul său exuberant și originalitatea stilistică, câștigător al Premiului Lletra d’Or 2024 și tradus deja în peste 25 de țări.
În inima munților Guilleries, în Catalonia, se află ferma izolată Mas Clavell, acolo unde o femeie de-o vârstă cu veacul zace pe patul de moarte. În jurul fermei, munții ascund dezertori, lupi, fantome și demoni. Membrii familiei și toate femeile care au trăit și au murit în acea fermă își spun acum poveștile de viață, iar totul începe cu Joana, stăpâna casei, cea care tânjea cândva după un soț „care să fie întreg“ și un moștenitor. L-a invocat pe diavol pentru ca dorința să i se îndeplinească și a încheiat cu el un pact. Dar când, în ziua nunții, Joana a descoperit că soțul ei nu avea un deget de la picior (mâncat de lupi), a profitat de o portiță în pact, nepăsătoare față de consecințe. Patru sute de ani, încărcați de povești, sunt istorisiți acum în casa Clavell: viziuni misterioase, copii născuți fără gene, fără limbă sau cu inimi deformate. Explorând tema pactului faustic, „Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric” transformă urâtul și grotescul în extaz și frumusețe și destramă vălurile subțiri dintre lumi.
Întunericul era vânăt și schimbător, opac, cărămiziu și-n același timp albastru, zumzăitor, pestriț, orb, des, adânc și totodată strălucitor. Invadat de viermi, crengi, fiori, vinișoare, goluri. Pete, imperceptibile, erau pereții groși ai unei camere, tavanul, un pat, o noptieră, un dulap, o ușă și-un geam. Tenebrele trosneau. Fremătau, mormăiau. Sforăiau. Un sforăit nazal, amorțit, aspru. Scrâșnea, înghițea, se îneca. Venea din pat și de la mogâldeața care dormea-n mijloc. O bătrână. Corpolentă. Bernadeta, ochi închiși, pleoape de șopârlă, fără gene, gură-ntredeschisă, buze de-un vinețiu spălăcit, păr unsuros, lung, răzlețit pe pernă. Era urâtă. Sau așa credea femeia cealaltă, Margarida, care stătea lângă ea pe un scaun de răchită cu mâinile-n poală și-și rotea degetele mari.
În pat, Bernadeta a-nghițit strâmb aer, a dat drumul unui horcăit spart și n-a mai răsuflat. Un cântec de cucuvea, afară, apoi tăcere. Margarida s-a oprit din depănat. Și-a-ntins gâtul, s-a uitat la bătrână și o clipă a crezut că gata. C-a venit ceasul. Dar hăul negru din gura Bernadetei a suspinat, inspirat și și-a reluat clocotul. Și Margarita iar și-a lipit spinarea de scaun și iar s-a apucat să-și depene degetele. Era o bătrână prizărită, cu cap de vrabie, ochi severi, gură țeapănă, obraji scofâlciți, gât uscățiv, cocârjată. Și se ruga. Toată noaptea, biata Margarida. Că Domnul cere să te rogi și să-i pui și pe alții să se roage. Dar Margarida n-avea pe cine pune să se roage, căci limba rudelor ei, cele care aveau, era un pietroi incapabil a rosti ceva bun, se ruga ea. Cu speranța că, dacă se roagă mult, odată și-odată Domnul o s-o audă. Și-ntre-atâtea păcate și-atâți păcătoși, o s-o zărească. Și o s-o ia-n brațele lui de tată și o s-o mângâie și o să spună că n-ar fi trebuit s-o părăsească niciodată, că Margarida a fost bună și cucernică și era iertată. Iertată pentru ce-a făcut ea și pentru ce-au făcut celelalte.
Se ruga-ntâi pentru cei care nu mai erau. Cei duși și ne-ntorși. Pentru omul ei, Francesc. Pentru băieții ei, Bartomeu, Esteve și Guilla. Pentru tatăl său, Bernadí. Pentru Martí Galeșul și Martí Șchiopul nu se ruga, că n-avea cu ei nici în clin, nici în mânecă. Apoi, pentru femeile casei. Pentru mama ei, Joana, deși nemernică, pentru sora ei, Blanca, deși smintită. Pentru nepoata ei, Àngela, deși să se roage pentru Àngela era orz stricat pe gâște, și pentru stră-strănepoata Dolça, deși Dolça ar fi trebuit să putrezească-n infern și să se-audă strigând sub pietre fiind fata cui era. Chiar și pentru Elisabet se ruga, și nici măcar nu-i era rudă, dar un Tatăl nostru pentru Elisabet conta cât trei. Se ruga și pentru Bernadeta. Dar, mai ales, pe bătrâna care dormea ca un fruct putred căzut din pom o pândea. Că voia, când moare, să fie de față. Și să vadă. Să vadă cum n-o să aibă parte de har și de mântuire, că se-nhăitase cu diavolul de-atâtea ori.
Margarida așteptase moartea cu bucurie. Pe-a ei. Și-o-nchipuise ca pe-o explozie de lumină, un spasm de slavă, o bucurie absolută, un extaz sufocant în murmurul lăutelor și trompetelor unei oști de îngeri. Aleluia! Lăudați voia lui Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul Nostru! Și-o-nchipuise de-atâtea ori, că parcă se și-ntâmplase. Cum porțile cerului se deschideau să treacă ea. Cum heruvimii cântau. Trandafirii și moi le erau buzele, catifelați obrajii, ochii-n lacrimi de bucurie. Erau desculți și purtau coroane de aur și tunici de mătase strânse pe piept cu fire tot din aur. Și-n mijlocul îngerilor era Domnul. Domnul, al cărui chip se contopea cu al lui Francesc, cu o gropiță în bărbie și mâinile aspre și pline de inele, care-i prindeau capul s-o sărute cum o sărutase omul ei în ziua nunții. „Bun-venit în Slavă“, îi zicea. Și-atunci când în lumina scânteindă, izvor de bucurie, din nou distingea Margarida gura Domnului în fața ei, ochii Domnului ca două linguri, El o privea de-aproape, de-atât de-aproape, că vedea tot prin ce trebuise să treacă și răstreacă biata femeie și plângea cu lacrimi ce păreau de lapte.
Dar, vai, fetelor, ce decepție! Fiindcă atunci când Margarida a murit, cu mâinile-mpreunate, cu unghiile întâi roze, apoi albe, cu gura căscată și ochii ninși ațintiți spre bucuriile eterne, toată pregătită, gâfâind, zorită, topită, nu heruvimi, nu trompete, nu explozie de lumină, nu spasm de slavă, nu bucurie absolută, nu extaz sufocant. Doar, roată-mprejurul ei, femei murdare, slute. Grotești, balcâze. Exact așa. Trist, cum sună. Căci, atunci când inimioara din trei sferturi a Margaridei, istovită, nod făcută, a zis, gata! s-a terminat, adio! rudele au încercuit-o. Și-n loc de cer și îngeri, și mâinile Domnului ștergându-i obrajii, Joana, mamă-sa, ca o iapă știrbă, Blanca, soră-sa, singura pe care un pic s-a bucurat s-o vadă, deși nu prea mult, Àngela, nepoată-sa, cu figura de porc mistreț păstrată de moarte, și Elisabet, căreia, de n-ar fi avut simțurile atât de slăbite și-amorțite, Margarida i-ar fi smuls părul din cap, au înconjurat-o. Dar erau moarte! Toate patru. Doamne Isuse Hristoase, unele de ani mulți. Suflete condamnate! Margarida se zvârcolea fără să poată scoate o vorbă, îngrozită. Oricum n-ar fi auzit-o nimeni, căci rudele strigau, „Margarida, Margarida, MARGARIDA“, și-o ridicau de subsuori și râdeau și mamă-sa-i zâmbea, arătându-și găurile din gingii și zicea „Bine-ai venit, Margarida, bine-ai venit“, de parc-ar fi fost Sarsailă însuși deschizându-i porțile infernului. Biata Margarida, încă moale, le-a privit cu niște ochi cât cepele, cât de hâde erau, îngrozitoare! și mai urâte decât își amintea și s-a gândit că visează, că nu se poate, că n-a murit, că nu era așa, nu era, nici vorbă, nu, nu, nu, rogu-vă, Doamne, și măicuță a Lui, rogu-vă, sfinților.
De-ar fi după Margarida, când o muri Bernadeta, că n-are cum s-o mai ducă mult, nu s-ar da nicio petrecere. Tot ce gândeau și ziceau bicisnicele ei rude în ultimul timp, că tacâmuri, că ied, că pahare cu picior albastru, că gogoși sau tocană, ținea de petrecere, doar de blestemata de petrecere. Joana stătea în bucătărie, vârâtă-n colțul ei, și dădea ordine, încolo, încoace, faceți aia, faceți aialaltă, ba nu, aialaltă, și femeile umblau prin casă, șușotind. De-ar fi după Margarida, când baba o să moară, i-ar aranja o primire sobră, austeră, respectuoasă și senină. Nu ca a ei.
Cum mai plângea. Cum mai plângea, biata Margarida, când, în loc să urce la cer și să fie primită de păstorul de suflete, bicisnicile scormonitoare-n bube din casa ei au târât-o pe scară, ar fi putut chiar să-i dea drumul de-a rostogolul. Au dus-o-n bucătărie și-au pus-o la masa așternută, cu farfurii, pahare, crătiți. Și și-au deschis gurile și beau și mâncau și țipau și băteau din palme și-nchinau și serbau și se ridicau și-și lungeau gâtul și-și înălțau brațele. Farfuria scârboasă pe care i-au pus-o-n față s-a umplut de lacrimi. Ca o supă. Dar nici una n-a fost în stare s-o aline. Nici una. Nici mamă-sa. Mama ta, care te smulge din măruntaiele ei. Doar ospăț și strigăte și băutură și spus glume și dat cu curu-n masă, mamă-sa. Doar vacarm, tărăboi, Joana. Se urcase pe bancă. Margarida o privea îngrozită. Celelalte țipau și-o ațâțau. Dansa! De parcă n-ar avea memorie sau ar vrea s-o alunge. De parcă nu și-ar aminti ce nu voia să-și amintească. De parcă-n bucătăria oribilă, plină de fantasme, nimic din ce-a fost n-ar avea importanță. Vieți întregi. Fiice și mame.
Casa a pârâit de parcă-i pârâiau oasele. A fost apoi o lungă tăcere, spartă de cucuveaua de-afară, și iar, mai adâncă, tăcere. Noaptea se-ncolăcise peste tot ca o sălbăticiune și umbrele se plimbau prin casă fără picioare. Fiecare colț avea negrul lui, greu, cavernos, adânc. Camera în care dormea Bernadeta era mohorâtă. Sala mare, sumbră. Scările, parcă un puț. Holul, lugubru. Bucătăria, o gură de lup. Fără fund. Pereții, căminul, fereastra, masa, scaunele, chiuveta nu se vedeau. De parcă n-ar fi existat bucătărie, nici casă. Doar întuneric. Joana stătea pe banca ei. Bătrână, foarte bătrână. Cu față de cal, un ochi mai deschis decât celălalt, păr cărunt, vâlvoi, ca o coamă, brațe groase și burtă mare. Ăla era locul ei. Lângă foc, deși acum în cămin foc nu se mai făcea.
Joana se măritase cu moștenitorul casei Clavell, la Sant Miquel dels Barretons, cu mulți, mulți ani în urmă, mai mulți decât se puteau număra. Ceremonia fusese simplă, sobră, până-n prânz, să aibă timp mirii să ajungă acasă până se înnoptează. Soț și soție urcaseră pe cărări râpoase și povârnișuri în toate tonurile de verde. Trecuseră prin munți, brâne, ravine, trecători, pârâuri și văiugi frunzoase și umede, printre fagi, plopi, stejari, ulmi, mesteceni, aluni, zadă, care se-ndesau și se strângeau ca-ntr-o îmbrățișare sufocantă până ce pe hainele mirilor lumina cădea ca un pumn de bănuți risipiți. Joana și Bernadí cutreieraseră prin munții întortocheați o zi-ntreagă, se opriseră doar când dădeau de locuri de-nchinare. Bernadí-și înclina capul, închidea ochii și cerea Domnului să nu le-ntretaie calea cu a lupilor și răufăcătorilor. Joana venea lângă el cu palmele-mpreunate, dar nu se ruga. Îl privea. Că erau bărbat și nevastă, dar se cunoșteau doar de trei zile și-abia de putuse să-l vadă. Îi privea mâinile numai bătături, degetele ca niște cârnați, ceafa păroasă, spinarea lată, nasul ca un nap, fruntea numai cute și barba deasă întinsă ca niște rugi pe obraji, până la sprâncene. Rugăciunile lui Bernadí au fost însă-n zadar, Joana doar ce-avusese timp să-și spună că bărbatul ei parcă era un vier, că, după ceasul amiezei, fiarele s-au pus pe cântat. Îți îngheța sângele-n vine. Fiecare urlet ca un jungher rece ce-ți cobora pe spate până jos; dacă nu trăgeai aer, nu te sfredelea, doar îți răscolea mâncarea. Și Bernadí, care le presimțise și privea-ngrijorat spre verdele și albul dintre copaci și spre mișcările bruște ale crengilor, a blestemat și-a scuipat. Mergea-n față și Joana sta cu ochii pe el nedumerită, căci izbea cu picioarele-n stânci și, în mers, îl rotea pe stângul de parcă n-ar fi fost al lui și-l târa violent. Nu făcuseră nici o sută de pași de când urlau fiarele, când, scrâșnind din dinți, Bernadí s-a aruncat în genunchi sub frunzișul sălbatic și, din espadrilă, a scos un picior vânăt, cu unghii groase, galbene, și-a-nceput să-l scarpine, înnebunit. Și-atunci Joana a văzut. Maică pururea Fecioară! Bernadí avea un picior păros și-mpuțit cu doar patru degete. Doar patru degete! Mai să-i sară inima din piept de bucurie. Cu greu s-a-nfrânat să nu-ngenuncheze și să nu umple de sărutări laba aia, ca o Maria Magdalena. Dar atunci Bernadí s-a-nseninat. Și-a-ncălțat piciorul înroșit și umflat, și bărbat și femeie și-au văzut de drum cu noaptea și urletele de fiare în urma lor. Pân’ s-ajungă la casa Clavell, Bernadí, om practic, cu vorbe puține, i-a spus că acasă fuseseră cinci frați, dar pe ceilalți patru îi nimiciseră fiarele. Întâi le mâncaseră oile. Și, când n-au mai fost oi, îi devoraseră pe de-a-ntregul frații, doar un braț și-un pic din capul fetei, nu. Pe Bernadí, cel mai mare, care se zbătea ca nebunul și țipa ca un osândit, lupii nu-l mâncaseă. Li se păruse prea multă bătaie de cap. I-au smuls doar grosolan degetul mic de la piciorul stâng. Și-n locul lui avea o cicatrice albă, lucioasă și umflată care, când i-auzea urlând, îl mânca fioros.
Mamă-sa se-mbolnăvise după ce i-au mistuit lupii patru copii ca pe niște pui. S-a umflat. Întâi labele picioarelor, vinete. Pe urmă genunchii, negri. Și pântecul, ca o pasăre căzută din cuib. Și a murit. Și când fiarele, parc-ar fi luat asta drept jignire, umilință, au dezgropat-o și i-au mâncat fața și mâinile, rămași singuri, Bernadí și tată-său, au strigat gata, pân-aici! Și-au pornit la război. S-au încredințat Duhului Sfânt, gloriosului sfânt Blai, sfinților Agata și Anton, apără-ne de rău și de Satana, de lup și de câine și de orice fiară rea, și s-au pus pe căutat vizuini. Mereu făcute spre sud, lângă apă. Și pe risipit puii. Că pân’ la douășcinci de zile sug. Și pe făcut lațuri și momeli. Puneau o nadă pe-un par lângă o râpă. Îl fixau cu o piatră ascunsă sub crengi. Și, când se cățăra s-ajungă la mâncare, animalul se prăbușea. Uneau două țepușe cu păr din coadă de cal. Legau în șir șase-șapte, le răsuceau, una într-o parte, una-n cealaltă, și, când erau bine-ndoite, le băgau într-o bucată de carne, mai mare ca țepușele, dar destul de mică încât să fie-nghițită dintr-o dată. Lăsau câte-un boț de-ăsta ici-colo și lupii-nghițeau momeala. Când mistuiau ce-nghițiseră, țepușele se desfăceau, se-așezau în cruce și le găureau mațele.
În anii buni, la Dosrius, tată și fiu vânau câte opt lupi deodată. La Vilamajor, câte șapte. Lângă Sant Hilari, jumătăți de duzine. La Espinelves și la Viladrau prindeau cele mai mari lupoaice, sub Agudes, cei mai mulți pui, iar la Sant Sadurní d’Osormort, și la Sant Celoni, și la Vilanova de Sau și la Rupit și Folgueroles, omorau atâția, că le pierdeau numărul. Bernadí și tată-său găseau locurile cu lupi și anunțau oamenii cu care erau înțeleși, aceștia adunau lumea din împrejurimi și, la semnul căpeteniei de vânători de lupi, care era bătrânul, strigau și băteau din fiare să restrângă locul luptei și să-mpingă lupii spre vârfuri, coame, puțuri, unde-i prăvăleau. Unde-i omorau cu pietre, sulițe, praștii, furci, unde-i jupuiau de vii, sau îi dădeau câinilor să-i facă fărâme. Tatălui lui Bernadí îi plăcea gonirea, cu tovarășii, strigătele și râsetele lor, cu teroarea și gemetele de lupi hăituiți. Dar, într-o zi, lângă Selva, o fiară-ncolțită a tăbărât pe bătrân și l-a mușcat în așa hal de față că, atunci când l-au omorât, animalul avea încă-nfipt botul în gura omului. Parcă se sărutau. I-a rămas o falcă zob făcută și obrajii găuriți, și abia de putea să-nghită, dar curând nu mai trebuia. Că lupoaica era turbată. Și turbarea întâi și-ntâi îți face silă de mâncare și de apă. La-nceput se plângea de dureri de cap. Mai târziu i se mișcau doar mușchii feței și i se vedeau dinții prin găurile din obraji. Se schimonosea. Pe urmă a devenit furios. Scotea spume pe nas și pe gură. Și Bernadí s-a gândit, îngrozit, că, dacă-l atacă și pe el pe la spate și-l mănâncă-n vreo grotă, fiarele viclene câștigă lupta. I-a alinat tatălui suferința și a dat fuga în cel mai apropiat sat să caute femeie să se-nsoare.
Toată asudată, gâfâind în urma mirelui, Joana s-a gândit că ea-l aștepta. L-aștepta! Și-ncă cum! Fiindcă Joana ceruse un bărbat în toate felurile-n care poți cere un bărbat. Și nu venea. Îi ceruse Domnului și Fecioarei și Sfântului Anton, dar n-o ascultau. Până ce Garreta, o babă cu care slujea într-o casă la Seva, care mânca doar supe de pâine cu lapte, căci n-avea nici un dinte, și Joana nu voia s-ajungă ca Garreta, se uita la ea și-n gând zicea bunule Doamne, nu ca Garreta, te rog, singură, bătrână, fără dinți, să mănânc supe de pâine cu lapte, a-ntrebat-o: „De ce plângi, fetițo?“ Și Joana i-a spus că plânge fiindcă are față de cal. De iapă. Și, când a spus, plângea și mai tare, că Domnul și Fecioara și Sfântul Anton îi întorseseră spatele și-o lăsau să dea-n spic ca lăptuca, necerută de nici un bărbat. Și Garreta a pus-o la-ncercare: „Dacă nu te-ascultă Unu’, de ce nu ceri Ăluilalt“? C-un fir de glas, Joana a zis că nu știe cum se cere ceva Ăluilalt. Garreta s-a oferit. A zis că, dacă Joana vrea, ea-i spune. A zis că, dacă cere doar un lucru, mai bine să se ducă-n zori singură.
Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.
Traducere din limba catalană de Jana Balacciu Matei