Într-o Turcie care trăiește „sfârșitul democrației“, în opinia scriitorului turc Orhan Pamuk, încă mai e loc să te bucuri de frumusețea unei experiențe orientale, iar pentru cei familiarizați cu romanele lui Orhan Pamuk, Muzeul inocenței, pe care l-a gândit în tandem cu romanul cu același nume, a devenit un reper mai mult decât cultural.
Se știe din desele mărturii ale scriitorului că este un împătimit de Istanbul, orașul care i-a marcat întregul parcurs al vieții nu doar prin naștere, ci și prin evocare. Pentru cititorul contemporan cunoașterea Istanbulului se poate realiza și prin lectura cărților lui Pamuk, fie că vorbim de cărțile sale de natură biografică, cum ar fi Istanbul sau Alte culori, fie că vorbim de romanele sale construite în zone diferite din Istanbul: Cevdet bey și fiii săi, Cartea neagră, Mă numesc Roșu sau Muzeul inocenței.
Muzeul de care aminteam a fost creat de autor împreună cu o echipă de arhitecți într-o casă din secolul al XIX lea în care a locuit familia Keskim între anii 1975–1999 din cartierul cel mai drag autorului, Beyoglu.
Pe cât de minuțios descrie scenele de viață din romanele sale, pe atât de minuțios a organizat cele peste o mie de exponate, așezate în 83 de vitrine care prezintă ceea ce personajele din roman îmbrăcau foloseau, auzeau, vedeau etc. Sunt obiecte de fiecare zi care reflectă societatea istanbuleză din clasa mai înstărită a anilor 1970.
Romanul relatează o poveste pasională de dragoste dintre Kemal , un tânăr bogat, și Fusun, o verișoară mai săracă. Kemal se hotărăște să facă un muzeu al dragostei pentru Fusun în casa în care a locuit ea , unde el își petrecea serile împreună cu familia ei. Se întâlnește cu Pamuk și-l roagă să-i scrie povestea, pe care tocmai am citit-o, dându-i detalii despre cum va fi organizat muzeul în care am intrat.
Orhan Pamuk expune în acest muzeu obiecte reale ale unei lumi fictive, pe care a început să le colecționeze încă din 1990, cu răbdarea colecționarului ce adună, odată cu obiectele, amintiri. Unele aparțineau familiei și prietenilor, altele din Istanbul și împrejurimi, iar altele din întreaga lume.
Chiar dacă știi că te afli în muzeul unei cărți, realitatea obiectelor te face să trăiești ficțiunea într-un „trecut-recent“, la care făcea referire și autorul despre romanele sale. „E un muzeu al unei iubiri obsesive, inocente în puritatea ei, iubirea aceea abstractă aproape, făcută din mici bucăți de realitate“, pentru că muzeele „sunt făcute nu pentru a fi vizitate, ci simțite și trăite , iar colecția este sufletul a ceea ce urmează să fie simțit, pentru că muzeele fără colecții nu sunt muzee ci simple locuri de expunere.“
Muzeul se întinde pe patru etaje, iar exponatele sunt așezate în 83 de vitrine care exprimă istoria și cronologia fiecărui capitol din carte, purtând titlul și numărul corespunzător. Un singur „capitol“ nu respectă cronologia: Nr. 68: 4213 mucuri de țigară, afișat la intrarea în muzeu datorită dimensiunii sale impresionante. Dacă nu ești familiarizat cu povestea, ai impresia că te afli în fața unui impresionant insectar și nu în fața mucurilor de țigări fumate de Fusun, pe care Kemal le-a adunat vreme de opt ani. De la parter și până la mansardă, parcurgi universul ficțional al unei iubiri istanbuleze ce vorbește și despre mentalități într-o Turcie tradițională ce deschidea ochii din ce în ce mai mult spre o Europă modernă.
Ideea de a crea un muzeu al cărții i-a venit autorului când s-a întâlnit prima data cu prințul Ali Vâsib, strănepot al ultimului sultan Murad al V lea, care trăise vreme îndelungată în exil și, întors în țară, în 1982, își cauta un loc de muncă din care să se poată întreține. Cei cu care se întâlnise își imaginau cum ar fi să fie ghid al palatului în care a copilărit ca prinț. Pamuk și-a imaginat bucuria de a fi ghid și artefact în același timp, așa cum este și Kemal, cu emoția de a povesti vizitatorilor o viață trăită acum mulți ani cu toate nimicurile ei. Aceasta e prima idee care a încolțit în mintea lui Orhan Pamuk.
Dacă parterul muzeului este ocupat de caseta 68 cu „insectarul“ celor 4213 mucuri de țigară, primului etaj îi corespund vitrinele cu primele 51 de capitole ale cărții, al doilea, pentru capitolele 52 până la 79, iar mansarda include pagini din manuscrisul autorului cu schițele preliminare ale casetelor capitolelor pe care, potrivit romanului, i le-a dictat Kemal, în acea cameră, și o impresionantă colecție cu cartea tradusă în mai multe limbi.
Una din ideile care motivează apariția unui astfel de concept muzeal este legată de necesitatea de a dezvălui umanitatea indivizilor într-o lume care pare a se depărta de această realitate, iar provocarea la care ne invită Orhan Pamuk, în muzeul cărții sale, este de a ne trăi propria poveste cu mai multă atenție la detalii, precum un colecționar de amintiri.
(Istanbul, aprilie 2025)