Poeme de Spiridon Popescu
BALADĂ (1)
– Doamne, cum de-ai putut pune
În firavul meu tăciune
Șapte morți, când cineva
Pân’ mai ieri mă-ntărâta,
C-a văzut el scris în carte
Că nu-i loc nici pentru-o moarte?
– Mă, prea ești neștiutor:
Le-am îndesat c-un picior
Precum Lina lu’ Isac
Și-ndesa rufele-n sac
Când fugea de la bărbat.
– Doamne, i-am zis într-o doară,
Te-ai născut cumva la țară?
Cum i-am amintit de sat
S-a pornit într-un oftat
Și-a-nceput: „Acum, mulți ani,
Trăiau cei mai puri țărani;
Doi erau părinții mei –
Ce n-aș da să fiu ca ei!…
Ce n-aș da să stau acum
Într-o cameră la drum,
C-un pat mic, de carii ros,
Și pământ bătut pe jos
Și, când se pogoară seara,
Să mă duc la Mărioara,
Să-i frământ frumosul sân
Într-o căpiță de fân.”
– Doamne, nu ai gusturi rele,
Dar nu poți s-ajungi la ele –
Ești prea sus și ți-ar sta rău
Să te porți ca robul tău!
………………………………
Nu știu ce ne-om mai fi spus,
C-am uitat și martori nu-s.
Când ne-am despărțit în zori
Eram ambii muritori:
Mă rugase, plin de zel,
Să-mpart morțile cu el.
BALADĂ (2)
Doamne, nu mai e decât
Un biet petic de pământ!…
De s-or pune pe murit –
Așa cum le-ai poruncit –
Toate viețile mele,
Unde cad atâtea stele?
BALADĂ (3)
Doamne, sunt flămând de moarte
Ca Adam de mere coapte.
Dacă ai de gând să-mi dai
Cu picioru-n fund din rai,
Iată, Doamne, s-a ivit
Prilej tocmai potrivit:
Pune-mi moartea-n pom oprit.
BALADĂ (4)
Nu știu, Doamne, ce-oi avea,
Mi s-a-nnegurat moartea.
Am spoit-o și cu var,
Însă toate-s în zadar –
Moartea mea, fir-ar să fie,
A rămas tot tuciurie.
Nu mă tem de altceva,
Ci, c-atunci când va suna
Ceasul să mă duc cu ea,
Văzând-o balcâză-așa
Poate mă voi speria
Și-o s-ajung jos, sub pământ,
Tremurând ca frunza-n vânt
De-o să fiu de râs la toți.
De-aia, Doamne, dacă poți,
În genunchi eu te-aș ruga:
Fă-mi-o iarăși cum era
La-nceputuri – fulg de nea –,
S-o confund cu maică-mea
Și să plec, de drag, cu ea.
DIALOG
– Ce faci?, mă-ntreabă moartea.
– Încerc și eu, de-un timp,
Să urc spre mine însumi
Ca fumul spre Olimp,
Poate-mi conving ego-ul
(Acum pe post de zeu)
Să nu mi te trimită,
Că ești urâtă rău.
……………………………..
– De ce, mă-ntreabă moartea,
Ți-e somnul agitat?
– Am remușcări, frumoaso,
Că ieri te-am supărat.
BALADĂ (5)
Mi-s oasele materie cerească,
Mașinile nu pot să mă strivească;
O droaie până astăzi încercară
Să-mi pună capu’ lâng-un pumn de ceară.
Tramvaiele, în naivitatea lor,
Credeau că tot ca Labiș o să mor.
Le-am arătat, râzând, că n-au ce-mi face
Și m-au lăsat până la urmă-n pace.
Dar, tocmai când credeam că sunt sor¬tit
Ca să trăiesc așa, la infinit,
Un înger blond strigă din cer: „Să știi
C-am hotărât să pleci dintre cei vii
Călcat de-un cărucior pentru copii.”
INUNDAȚII
Acheronul și-a ieșit din maluri
Și-i mai furios ca niciodată –
Barca-n întregime-i sfărâmată,
Barcagiul, înghițit de valuri.
Cei care veniseră să-l treacă
Stau și-așteaptă-un semn dumnezei¬esc
Și, pe zi ce trece, se-nmulțesc
Și, nici gând s-apară altă barcă.
– Doamne, ia aminte: nu cumva
Să mă faci să mă întorc acum,
C-altădată nu mai plec la drum
Nici dacă-mi trimiți gondola Ta.
BALADĂ (6)
Doamne, cât de tuciuriu
Era ochiul tău sașiu!…
De m-ar fi privit în stea,
Steaua mi se-ntuneca
Și, cu-atâta beznă-n ea,
Sigur nu-și mai amintea
Să cadă la nunta mea.
Bucuros c-am avut parte
Să privească-n altă parte,
Mi-am smuls de sub frunte-un os
Și-am cioplit fluier duios
Și m-am pus, Doamne, să cânt
Tot ce-i cântec pe pământ,
Până când focul din mine
A-nceput să mă lumine
Atât de strălucitor
C-am uitat să mă însor
Și, uitând de cununie,
Steaua mea, fir-ar să fie,
A fost ursită să stea
Sus pe cer cât îi lumea.
COȘMAR
În fiecare noapte,
adus la trap de-un cal,
Sosește-n visul meu
un mareșal,
Care-mi ordonă
(parc-aș fi ostaș):
„Spre nemurire,
înainteee, marș!”
Poeme de Ion Popescu Brădiceni
Retrăiri
În umbra unor vechi iubiri
Lumina soarelui pălește.
Grădina mea cu trandafiri
în versuri stranii îmi vorbește.
În umbra marilor iubiri
infernul însuși clocotește
emană ceața unor firi
rămase pradă unui clește
imponderabil dar de fier.
Așa-mi fu dat să retrăiesc
acum când țărmurile pier
într-un ocean funambulesc
cu putrezitele-i corăbii
și îndârjiți corăbieri
pătrunși de ruginite săbii.
O, toate fost-au, parcă, ieri,
fecioarele ce mi-au fost muze
învăluindu-mă-n splendori
fără sfârșit. Dinspre meduze
tot urcă sunete funeste.
Sirenele valsează-n larg
un dans macabru sus, pe creste,
de valuri ce-n furtuni se sparg
de mii și milioane ori.
Eu levitez uimit pe ape
și îngrozit de-atât abis
jelesc platonicele-agape
ce-mi strălucesc încă-n iris.
Pierdut, fantasmă într-un vis
al unui menestrel buimac,
în universu-ntredeschis,
cu barca-mi, de sudoare lac,
plutesc pe-un luciu cristalin
spre-o insulă ce-o să se-arate
sub cerul pururea senin,
și fericit și-n libertate.
O metafizică ființă
o să-mi comunice târziu
că nemurirea-i o știință
a Deveninței, când ești viu.
Adânc Temei
Am un idol și-o icoană
și trei cai ce-o iau la goană
spre-a luminii regiune.
Am un obicei străvechi:
să-mi pun ceară în urechi
pentr-un ceas de-abluțiune.
Am o sferă de impresii
când cuvintele pe gresii
taciturn le șlefuiesc
apollinic, clasic, pur.
Curge aur primprejur
și-l culeg în zori la zâne.
Voi de-acum a mai rămâne.
Am un athanor virgin,
trei romantici mă susțin.
Le țin numele secret.
Cel dintâi e brav poet,
cel de-al doilea-i filosof.
Cel de-al treilea-i, încă, of,
anonim, dar am să-i scot
eu în relief (căci pot)
opera monumentală.
Mi-am croit costum de gală
cu-o cămașă de poplin.
Demiurgul genuin
mi-a cricit să iau aminte
la idei, nu la cuvinte,
ce-n retorte alchimiste
contopi-se-vor discret
într-un magic alfabet.
Am și ipoteze triste:
să m-arunc într-o bulboană
dintr-odată, dintr-o toană.
Am desigur și-un condei
pururea îndrăgostit
de natură și de mit…
Dar poema ia sfârșit
uite-așa, cu-adânc temei!
Eroul
Poemul m-a găsit pe Drum.
Eu i-am surâs iconoclast.
Tăcea învăluit în sfera-i
impenetrabilă. Păgân,
i-am cercetat structura plină
de întrebări făr-de-răspuns.
Fusesem într-o vreme uns
herald la Curtea unor Muze.
Azi Vocile vor să m-amuze.
În aer rotitoare, știu
trecutul mort, prezentul viu
să le sudeze-n viitor.
De cronicari mi-e tare dor!
I-aștept pe seară în pridvor
pentru o lectură transmodernă
la Brădiceni, la Târgu-Jiu.
Poemul zăbovește-acum
drept călăuză. Eu distribui
în infern umbre izbăvind
Oglinzile. Pitarul tace
când cântă florile-n grădină;
spre transcendență sub retină
își beau cafeaua apodictici
Narcis și-Apollo c-un covrig
în miere învelit. Limbajul
poetic iscă boleroul.
Iar în poem eu mi-s Eroul.