Se știe, cele mai longevive emisiuni ale televiziunii române sunt Teleenciclopedia și Telecinemateca. Ele au răzbit prin ani și într-un mod fericit au ajuns să unească generații întregi. Eu, bunăoară, îmi aduc aminte de bunica din partea mamei, care în fiecare zi de miercuri urmărea cu o religiozitate demnă, totuși, de o cauză mai bună, Telecinemateca. Am ajuns eu, nepotul ei, să fac după decenii același lucru.
De câțiva ani emisiunea este coordonată de dramaturgul, Radu F. Alexandru. În general, selecția dramaturgului este de calitate. Chiar dacă ne-a asfixiat cu western-uri prăfuite, ceva din parfumul vremurilor de odinioară ni s-a transmis și astfel ne-am amintit cum era altădată. Dramaturgul a selectat comedii excepționale, gen „Șarada“ sau „Cum să furi un milion“, a propus o capodoperă a neorealismului italian, „Rocco și frații săi“, ca să nu mai spun de „Război și pace“ al lui Bondarciuk, dar ne-a și plictisit cu comedioare ieftine, gen „În genunchi mă întorc la tine“. Tocmai la filmul acesta vreau să mă refer și nu ca să-mi arăt aprecierea față de felul cum cânta Giani Morandi la 20 de ani, ci din cu totul alt motiv, imposibil de bănuit. Nici Radu F. Alexandru, dar nici realizatorii italieni de pe vremuri nu au fost conștienți de respectivul detaliu. Despre ce este vorba?
La un moment dat, în film apar niște tineri militari care-și invitaseră prietenele la un spectacol. Până aici nimic care să ne surprindă, dar întâlnirea are loc exact în dreptul unui stâlp de afișaj, unde erau prezentate filmele ce urmau să ruleze pe ecrane. Am rămas cu gura căscată. Filmul căruia i se făcea reclamă nu era altul decât „Robie“ cu Lawrence Harvey și Kim Novak, realizat după faimosul în epocă roman al lui Somerset Maugham, Of human bondage, titlu original, roman de mare succes fiindcă rupea orice tabu și înfățișa realitatea acelor vremuri fără niciun pic de amortizare. Somerset Maugham a fost un autor englez din prima jumătate a secolului XX, poate insuficient evaluat, dar, după părerea mea, cu nimic inferior lui John Galsworthy bunăoară, autorul ciclului „Forsyte Saga“ și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.
Dar asta e altă mâncare de pește… Ideea merge în altă direcție. Și sună ca o întrebare pe care i-o adresez lui Radu F. Alexandru. De ce nu a propus spre vizionare acest film, pe care eu l-am văzut când eram puști la Cinematograful Feroviar de pe Calea Griviței, și a ales prostioara cu Giani Morandi? Însuși faptul că printr-o întâmplare stupefiantă filmul englezesc, o dramă dură, apare sub forma unui afiș în cuprinsul celuilalt film, este ca o ironie sau ca o sancțiune a faptului că alegerea nu a fost deloc inspirată. Cu alte cuvinte, pare să spună afișul, pe mine trebuia să mă propuneți pentru ca bieții telespectatori români din ziua de azi să vadă ceva cu adevărat valoros și nu, încă o dată, o comedioară jenantă! În fine, acestea sunt constatări pricinuite de observarea acelui detaliu care, cred, le-a scăpat tuturor.
Dar observația respectivă m-a făcut să mă îndrept spre bibliotecă și după îndelungi strădanii să scot de acolo romanul lui Maugham. Am recitit câteva pagini și nu am putut să-mi îngrădesc admirația. Este o literatură care nu eșuează în modernisme sclifosite, are, evident, și părți tocite, dar e o carte care oricând poate concura la titlul de best seller. Și mi-a trecut prin cap că aproximativ în aceeași perioadă aveam și noi autori gen Gib I. Mihăescu sau Hortensia Papadat-Bengescu, ca să nu mai spun de Camil, care explorau fără nicio inhibiție străfundurile sufletului omenesc și aduceau la suprafață cumplite obsesii și suferințe. Teza sincronismului lovinescian funcționa pe atunci perfect. În „Robie“, dacă v-aduceți aminte, e vorba despre un medicinist infirm, mai exact, cu „picior de cal“, care se îndrăgostește devastator de o chelneriță cu moravuri îndoielnice. Iubirea aceasta este sursă de mari decepții pentru sărmanul tânăr care descoperă, și cu o anumită nuanță masochistă, infidelitatea necruțătoare a femeii. Până la urmă iese cu fața cât de cât curată, dar nu contează happy end-ul, mai mult sau mai puțin reușit artistic, ci coșmarul ca atare cu nimic îndulcit sau îmbunat.
Și iată că mă întorc la punctul de plecare. De ce nu ni s-a oferit spre vizionare acest film? Are „Robie“ vreo interdicție de-a fi difuzat în cadrul Telecinematecii? Nu știu, dar nu cred. Sau de ce nu ni se dau alte filme precum „Urmărirea“ lui Arthur Penn sau „Eliberarea lui L.B. Jones“ cu Lola Falana în rolul principal? Sunt filme pe care eu le-am văzut când eram elev de liceu și fugeam de la ultima oră de curs pentru a ajunge la Cinematograful Favorit din Drumul Taberei, cinematograf acum demolat, împreună cu toate amintirile și nostalgiile noastre. Tocmai de aceea o emisiune ca Telecinemateca, pentru a nu acoperi inutil două ore de emisie, are atât datoria de-a difuza filme de calitate, cât și de-a ține vie, măcar în sufletul celor din generația mea, nostalgia față de o lume care, cu toate defectele, nu mai e…