Cred că intrasem la liceu atunci cînd am văzut filmul Și caii se împușcă, nu-i așa? Un titlu înșelător, care m-a făcut să cred că e vorba despre vreun Western. Pe atunci, Westernurile pătrundeau destul de ușor în România socialistă, poate și din cauză că, zicea un zvon, e genul de film care-i place lui Ceaușescu. Dar nu era vorba de un film cu cowboy, ci despre un maraton de dans, regizat de Sydney Pollak, avînd-o în rolul principal pe Jane Fonda. Legătura cu caii este o amintire din copilărie a unui protagonist, Robert, dacă nu mă înșală memoria (și chiar dacă mă înșală, am găsit referința pe Internet), care a văzut cum un cal bolnav a fost împușcat în cap. O împușcătură va încheia, de altfel, și filmul.
Povestea filmului este despre un concurs de dans dotat cu un premiu de 1500 de dolari. Un maraton la care se înscriu foarte mulți, chiar dacă nu au mare legătură cu dansul. Esențial e că pe parcursul probelor li se dădea de mîncare și erau îngrijiți medical. Filmul este o frescă a Marii Recesiuni economice din SUA și asta l-a făcut să fie acceptat ușor de regimul comunist, să vedem și noi fața adevărată a capitalismului american.
Deși mie mi s-a părut că filmul, inspirat din realitate, era despre singurul maraton de dans, m-am înșelat. Am aflat mai tîrziu că aceste concursuri epuizante erau destul de răspîndite. Cei foarte săraci erau pe ring, iar cei mai răsăriți plăteau ca să-i vadă din scaunele de spectatori. Și asta nu s-a rezumat, în acea perioadă, doar la concursuri de dans. Disperarea și inventivitatea au mers mînă în mînă și au născocit și alte feluri de distracție extremă: concursuri de mers pe jos, de scris la mașină, de mîncat etc.
Printre aceste concursuri era și unul de stat pe stîlpi. O idee de competiție pe care am avut-o și noi (cu Ioan Groșan și Divertis) pentru Serbările Mării în anii ‘80. Pe atunci ni se părea o idee haioasă și originală. Concursul se desfășura timp de două zile. Concurenții erau așezați în vîrful unui stîlp de care se prinsese o bucată de scîndură drept șezut. Aveau dreptul să coboare cinci minute la două ore. Premiul era un sejur la Costinești în anul viitor. Una din ediții a fost cîștigată de un student ambițios din Cluj, care a rezistat 48 de ore. Mai tîrziu, acel student a ajuns premier. Nu vă spun mai multe. Doar atît: acum e primar în orașul în care a făcut studiile.
Să ne întoarcem la caii din titlul filmului, adică la dans. Studiile și presupunerile afirmă că dansul ar fi mai vechi decît vorbirea. Că omul a ieșit din negura timpurilor cu mișcări de dans (în jurul focului, în jurul vînatului, în jurul împerecherii). Desigur, civilizația a rafinat aceste mișcări, le-a impus ca normă, le-a însoțit cu muzica și le-a accentuat latura de spectacol. Luați spusele mele ca pe ale unui nespecialist recunoscut.
Din cînd în cînd însă, dansul o ia înainte, izbucnește în locuri în care nu te aștepți, fără cauze, motive, explicații. Oameni care dansează din senin, nu se mai pot opri, intră în transă zile în șir. Acest fenomen a fost numit manie dansantă, choremanie sau epidemia dansantă a Sfîntului Vitus (Saint Guy la francezi) și s-a manifestat din secolul al XIV-le pînă în secolul al XVIII-lea, în special în Germania și în Alsacia. Cazuri izolate s-au mai manifestat și în restul Europei de Vest.
Cel mai bine documentat este episodul de manie dansantă din iulie 1518, din Strasbourg, oraș liber, pe atunci, făcînd parte din Sfîntul Imperiu Roman de Națiune Germană. Conform lui Paracelsus, „semnalul“ a fost dat de Frau Troffea, o femeie care a dansat fără oprire șase zile pe străzile orașului. Au urmat alte zeci de persoane, ajungîndu-se, în final, la patru sute de dansatori involuntari. Încet, încet, unii au căzut epuizați, alții au murit de atac cerebral, de criză cardiacă.
(Episodul dansant de la Strasbourg a avut ecouri culturale diverse. Printre alții, scriitorul Jean Teulé a publicat un roman istoric cu acest subiect, Poftiți la dans, adaptat, apoi, și într-un album de benzi desenate, iar realizatorul britanic Jonathan Glazer a făcut scurt-metrajul Strasbourg 1518, prezentînd oameni dansînd în apartamente cu pereții goi. Un film turnat în pandemia de COVID, care face un fel de paralelă între aceste două evenimente deprimante.)
Nobili strasburghezi, îngrijorați, au cerut ajutorul preoților și al medicilor. Dacă preoții au spus că e vorba de opera Diavolului, medicii au respins cauzele astrologice și supranaturale, anunțând că este o „boală naturală“, cauzată de „sânge prea fierbinte“. Acum ne apropiem, cumva, de filmul lui Pollak: autoritățile i-au încurajat pe dansatori, au înființat lîngă locul unde se bălăngăneau o piață de cereale și chiar au amenajat o scenă de lemn, pentru ca spectacolul să fie și mai vizibil, și mai atractiv.
Părerea generală era că dansatorii nu trebuie opriți din transa coregrafică, ci trebuie lăsați să se manifeste pînă cînd epuizarea îi va opri. Orășenii vor veni să vadă dansul și vor tîrgui cereale. Gîndire economică! În plus, pentru ca totul să fie mai spectaculos, au fost angajați muzicanți care să acompanieze dansatorii. Pentru că, desigur, pînă atunci se dansa „pe sec“, fără măcar o tamburină. Maladie și showbiz!