Pentru înțelegerea comună, tăcerea reprezintă o atitudine de prudență și de înțelepciune a cuiva pus în fața unei situații dificile, spre o asemenea accepție trimițând și sentența antică Si tacuisses, philosophus mansisses! [Dacă tăceai, filosof rămâneai!]. Lucian Blaga a tăcut și a rămas filosof, însă cu mari suferințe morale, el ascunzându-și față de lume durerile lăuntrice sub masca aparentei neafectări. Asumarea suferinței în tăcere i-a înnobilat o astfel de decizie și probabil că își însușise cu temeinicie tipic ardelenească o altă sentență: Tacere nunquam, saepe paenituit loqui! [Niciodată n-am regretat că am tăcut, dar adesea că am vorbit!]. Autorul romanului postum Luntrea lui Caron a nutrit în „obsedantul deceniu“ încrederea într-o posibilă rupere a tăcerii așternute deodată asupra operei sale și așa se explică faptul că și-a legat în piele, la dimensiunile aceluiași format, șapte volume ce cuprindeau versurile antume, eseurile, trilogiile și piesele de teatru. Pe copertele volumelor stătea imprimat cu litere aurite „Lucian Blaga – Opere“ și toate tomurile erau așezate pe biroul de lucru de acasă, pentru a fi sub privirile sale.
Această să-i spunem „vanitate auctorială“ trăda năzuința „bibliotecarului“ Blaga de a-și vedea realizată într-o bună zi seria unei posibile ediții de opere. Un asemenea stand personal virtual nu putea fi etalat în „Bârlogul lui Faust“, și nu neapărat din cauza dimensiunilor restrânse ale acestuia, ca ale unei chilii. Acolo fusese, înainte de ocuparea lui de către noul bibliotecar, „colțul roșu“, adică încăperea devenită neîncăpătoare pentru expunerea operelor clasicilor marxismului și a materialelor propagandistice. Ca un element de contrast, trebuie amintit că, din cauza dificultăților materiale întâmpinate, fostul academician Blaga și-a transformat uniforma de academician în îmbrăcăminte uzuală la serviciu.
Lucian Blaga avea tendința neînfrânată de a vorbi despre sine și operă din teama de a nu rămâne în posteritate necunoscut. Sau din aceea de a nu fi citit doar ca un simplu nume, dar nu adunat pe-o carte, ci despărțit de volumele publicate în perioada interbelică. Edgar Papu ne-a lăsat despre autorul Nebănuitelor trepte o mărturie surprinzătoare în acest sens: „A fost omul care mi-a vorbit continuu, cel mai mult de când trăiesc eu. Mi-a vorbit timp de zece ore în șir, de la ora 12 până la ora 1 noaptea. În timpul [sic!] acesta, ducându-ne împreună la un restaurant, la o cafenea și despărțindu-ne târziu de tot mi-a vorbit continuu, despre opera lui, care, în momentul acela, în 1936, era cea mai apropiată de sufletul lui: Spațiul mioritic.“ (I. Oprișan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Editura Saeculum I.O. – Editura Vestala, Bucureşti, 1995, p. 407.).
În acei ani ai tăcerii autoimpuse, Lucian Blaga a ridicat miza auctorială, dublându-și practic, din punct de vedere cantitativ, opera. Era scump la vorbă, dar nu și la scris („Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte.“). Ultima lui dorință a fost tipărirea în regim de urgență a unui volum de poezii scrise în anii sfârșitului, cuprinse în patru volume, confecționate de poetul însuși prin capsarea între coperte de carton a colilor de hârtie dactilografiate. Dorli Blaga a făcut toate demersurile necesare, autorul a semnat, cu două săptămâni înainte de a muri, contractul cu editura, dar cartea a apărut la doi ani după dispariția sa, cu zece poeme dispărute și ele de la cuprins, prin grija nețărmurită a cenzurii. În vremea dictaturii comuniste, lui Lucian Blaga i s-au publicat doar 25 de poeme originale, dintre care 19 în partea finală a vieții, atunci când conducerea de partid și de stat s-a convins că autorul Corăbiilor de cenușă va muri nu peste mult timp.
Limba latină posedă cuvinte distincte pentru două feluri de tăcere: silere (liniște concretă, adică lipsa sunetului venit atât de la om, cât și din mediul înconjurător) și tacere (actul conștient și voluntar de păstrare a tăcerii din partea ființei omenești). Intrarea în muțenie a lui Lucian Blaga în perioada postbelică a fost o formă de autism social, pentru că decizia lui nu s-a manifestat printr-o simplă reticență în a vorbi, ce-i era de altfel caracteristică. Taciturnul scriitor era conștient de riscul pierderii de sine în vacarmul creat de propaganda comunistă prin intermediul agresivității verbale proprie activiștilor de partid. În fața unei asemenea situații asurzitoare, el a intrat într-o protectoare grevă a tăcerii, cu voința fermă de a nu se exprima în artificiala limbă de lemn stalinistă. Semne timpurii sesizase Nicolae Balotă, care își exprima o profundă îngrijorare: „Primele vești despre profesorul rămas la Sibiu, după întoarcerea noastră și a Universității la Cluj, fuseseră pe drept cuvânt alarmante: «A înnebunit Blaga!… E internat într-un ospiciu din Sibiu… Nu mai vorbește cu nimeni… […]».“ (Abisul luminat, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018, p. 280.).
Tăcerea i-a fost considerată drept un semn de ostilitate față de regimul comunist și de aceea a fost amenințat că, dacă va continua să aibă o atitudine de pasivitate, ocupându-se doar de traduceri (și încă de unde? din literatura germană!), va fi considerat dușman al poporului și va suferi rigorile legilor. Or, fostul diplomat era un scriitor apolitic ce voia doar să-și apere libertatea creatoare, după cum remarcă și Marta Petreu: „În opera lui Blaga, nu am găsit nimic scris de el în mod explicit pentru sau contra extremei drepte, fie ea europeană sau românească; nu am găsit, așadar, în textele lui Blaga nimic despre legionari și despre proiectul lor politic, ceea ce înseamnă: nimic în favoarea lor și nimic împotriva lor. Tăcerea lui nu este însă o consimțire – e pur și simplu tăcerea unui intelectual care voia să-și conserve spațiul lui de creație. Blaga nu a fost un erou, a fost pur și simplu un creator care voia să fie lăsat în pace să scrie și să publice. Și atâta tot.“ (Blaga între legionari și comuniști, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 236.).
Cetățeanul supus al acelor vremuri dejiste trebuia să fie om al cuvântului, iar nu al tăcerii, și de aceea totul devenise vorbărie, gălăgie care nu mai transmitea nimic precis în afara mesajului propagandistic. Lucian Blaga a fost om de cuvânt, dar și de… tăcere: simțindu-se urmărit de Securitate, el s-a cufundat și mai mult în muțenie, iar în relațiile interumane a adoptat o atitudine prudentă ce a părut excesivă celor din anturajul său. De altfel, foarte puține persoane au avut privilegiul de a-i cunoaște intimitatea. Până la începutul anului 1948, marele scriitor a trăit într-o continuă și chinuitoare nesiguranță. Îi era clar că va fi destituit din învățământ, dar nu putea să prevadă ce soartă îi va rezerva viitorul și, în consecință, a păstrat întotdeauna o atitudine defensiv-suspicioasă în relațiile interumane. Tăcerea nu a reprezentat în privința sa o problemă legată de aparatul fonator, așa cum s-a crezut în perioada primilor ani de viață, când era mut ca o lebădă, ci una a încercării de a regăsi echilibrul interior și pacea sufletească.
Oropsitul Blaga se retrăgea în tăcerea ce-i însoțea, asemenea unei umbre, destinul biologic, dar de la o vreme simțea că nu poate să țină sub tăcere bolile de care începuse să sufere și i-a expediat prietenei intime Elena Daniello o scrisoare în termenii următori: „…chiar în timpul când mă găseam la tine, mi-am făcut reproșuri amarnice că ți-am vorbit de bolile mele. Te rog să-mi ierți gestul. Trebuia să tac și să sufăr (cum știi tu s-o faci atât de discret): dacă se întâmplă ceva, se întâmplă și… gata. Așa, te-am amărât.“ (Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, IV, Editura Libra, Bucureşti, 1999, p. 382.). Discreta prietenă știa că glasul iubirii exprimă parcurgerea drumului de la tăcere la tăcere, dar tomnaticul îndrăgostit pare a-și fi însușit din lirica populară de dragoste versurile „Dragostea din ce-i făcută?/ Din omul cu vorbă multă“, prin care mentalitatea populară nu judecă tăcerea în sine a omului tăcut, ci mohoreala, ursuzenia lui.
Taina tăcerii este ambiguă (tocmai de aceea rămâne o taină), deoarece ea nu înseamnă neapărat negare sau dispariție a ființei, ci poate semnifica și o altă fațetă a acesteia, necunoscută, ba chiar și o aprofundare: „Moartea de care nu murim/ moartea ce rămâne în noi/ ne adâncește și ea tăcerea.“ (Inscripție). Iar tăcerea din mormânt a fost resimțită de poet drept absență, golire de sens și pustiu al ființei („Azi tac aici, și golul mormântului/ îmi sună în urechi ca o talangă de lut“ – Călugărul bătrân îmi șoptește din prag). Din cauza unei fracturi vertebrale, nefericitului scriitor i-a cedat tocmai șira spinării, pe care a încercat să o țină mereu dreaptă în anii împovărători ai „obsedantului deceniu“.
O coincidență interesantă și în acelaşi timp tristă a făcut ca singurii scriitori importanți cu coloana vertebrală dreaptă în timpul comunismului – Lucian Blaga și Vasile Voiculescu – să-și găsească sfârșitul după dureri atroce tocmai la armătura foarte sensibilă a corpului. Dintre toți marii noștri scriitori – mai mult decât Vasile Voiculescu, grație coordonatei majore a operei sale, care e tăcerea –, Lucian Blaga este cel mai în măsură să i se acorde un autentic minut de reculegere din partea posterității. Un minut de tăcere saturat de semnificații ce ni s-ar părea prea scurt pentru a fi îndreptățiți să afirmăm că trecerea lui ar fi o scurgere temporală obișnuită, iar nu una de tip blagian. De altă natură a fost tăcerea sadoveniană, care s-a manifestat, din păcate, ca motiv fundamental doar la nivelul operei (cu tristele excepții realist-socialiste binecunoscute).
Se știe că mârșăviile, ca și crimele, presupun o pregătire pe un fond de tăcere și că orice ticăloșie trebuie să fie învăluită în tăcere până la capăt. Tăcerea victimei semnifică altceva decât tăcerea călăilor și de aceea, mai mult decât un pios omagiu de circumstanță adus celui pe care Partidul și Securitatea îl voiau cât mai repede curățat de pe fața pământului – „Teohar Mihadaș ne-ar fi putut lămuri dacă este adevărat sau nu zvonul că nu mult înainte de intrarea în Lancrăm, «o mașină neagră» a oprit convoiul funerar și cineva din ea a decretat: «Nicio cuvântare. Cât mai repede cu el în pământ!».“ (I. Oprișan, op. cit., p. 465) –, se impune, cu orice prilej ivit, ținerea unui minut de reculegere care să inducă în conștiința posterității convingerea că tăcerea lui Lucian Blaga are prelung ecou!…