Avem puțini autori capabili să mențină un ritm al creației pe o durată îndelungată, la o intensitate și la o înălțime a ideii atât de mari cum o face Gabriel Liiceanu. Orice degustător de texte literare va fi sedus de parfumul scriiturii, de eleganța frazelor, de ingeniozitatea punerii în pagină și, desigur, a profunzimii gândului care a generat toate elementele de mai sus. Privită în secțiune, creația lui dă impresia unui arc de oțel ținut sub presiune. În clipa destinderii, el lasă vederii mișcarea oscilatorie nebunească produsă de eliberarea bruscă a energiei statice, acompaniată de un sunet specific, metalic și mătăsos totodată. E acel timbru după care recunoști un scriitor adevărat, amprenta sonor-vizuală a personalității inconfundabile.
Cele paisprezece interviuri ce alcătuiesc tabla de materii a volumului A doua viață a cărților mele (Editura Humanitas, 2025) sunt fragmente recente din discursul public neîncetat pe care Gabriel Liiceanu îl susține cu brio pe scena publică și culturală a României din 1990 încoace. Spre lauda lor, interlocutorii (Andreea Pora, Mihai Mincan și Laurențiu Ungureanu, Lucian Popescu, Cristian Pătrășconiu, Magda Grădinaru, Dana Mischie și, îndeosebi, Melania Cincea, realizatoarea a opt dintre interviuri) s-au dovedit parteneri de un remarcabil nivel profesional. Improvizația, neseriozitatea, suficiența, vânarea senzaționalului – mărci aproape inevitabile ale publicisticii noastre – au fost eliminate din start, fiind înlocuite de competență și seriozitate. Există în fiecare din aceste dialoguri ceva ceremonios, dar discuțiile nu cad vreo clipă în grandilocvență, afectare, manierism ori didacticism. Patosul – pentru că, da, există în ele o formulă ce amintește de etimologia acestui cuvânt, în care însuflețirea, intensitatea sentimentelor se îngemănează cu suferința – aparține în egală măsură temelor abordate și protagonistului. Și el dă nota dominantă a confesiunilor, făcute sub presiunea irepresibilă a datoriei de a depune mărturie.
De-a lungul vremii, Gabriel Liiceanu a depus mărturie despre nenumăratele tare sociale, morale, politice și psihologice ale unei comunități condamnate, parcă, la neașezare, incoerență și o stranie ispită a autodistrugerii. În acele împrejurări, vocea sa a avut intensitatea și înflăcărarea tribunilor din epoca romantică, a trezitorilor de conștiință și a învățaților ce simțeau impulsul de a-și asuma misiuni ce depășeau, de regulă, obligațiile simplului creator. Toate acestea presupun o ieșire din partitură, o autozguduire de natură etică, o recalibrare a energiei interioare astfel încât ea să fie eficace în sensul îndatoririi asumate, programatic ori spontan: aceea de a atenționa asupra primejdiilor văzute ori nevăzute din societate.
În cartea recentă întâlnim, dimpotrivă, un Gabriel Liiceanu intrat în rolul de scriitor. Cele mai multe dialoguri sunt prilejuite de apariția câte unui nou volum al autorului. Întâmplător sau nu, cam tot ce a publicat în ultimii doisprezece ani aparține personajului pe care l-aș defini ca fiind al doilea Liiceanu. Dacă primul avea profilul gânditorului „de aparat“, al filozofului obsedat de temele eterne ale omenirii, abordate cu propriul instrument de evaluare, și anume, limita, al doilea versant al personalității sale e marcat de opțiunea pentru comunicarea directă, în stil literar, a obsesiilor și preocupărilor intelectuale.
Asta nu înseamnă că Gabriel Liiceanu e mai puțin filozof decât fusese în primele sale cărți. Ceea ce s-a schimbat e veșmântul sub care sunt livrate acum producțiile scriptice. Deschiderea spre eseistică, ilustrarea ideilor cu pilde din marea literatură a lumii, apelul decisiv la strategii ce aparțin creației artistice și nu rigorii algebrice a filozofiei au deschis drumul unui model cultural radical diferit față de cel care-l consacrase. În mod paradoxal, după spectaculoasa despărțire de Noica (Jurnalul de la Păltiniș fiind o răsunătoare declarație de independență, o consemnare a încheierii anilor de ucenicie), Gabriel Liiceanu își regăsește maestrul în talentul pe care-l împărtășește cu acesta de a așterne cuvintele pe hârtie. De altfel, pe parcursul interviurilor, imaginea lui Constantin Noica apare de mai multe ori – când ca zeu tutelar, când ca părinte, când ca protector și când ca protejat. N-ar fi exagerat să vedem în „revizitările“ dialogate ale propriilor cărți – materia de bază a culegerii de față – un ecou inconștient al „repovestirii“ de către Constantin Noica a hegelienei Fenomenologii a spiritului. Prin urmare, despărțirea nu e decât o regăsire într-un alt plan a valorilor perene, deprinse în aventura paideică fără egal petrecută între Noica și discipolii săi. Răsturnarea de roluri din ultimii ani ai vieții sihastrului de la Păltiniș e una din cele mai frumoase pagini din povestea răspândirii spiritului în lume.
Volumul oferă nenumărate exemple de rostiri memorabile, de judecăți de valoare subsumate unei expresivități artistice debordante. Ele sunt provocate printr-un exercițiu liber în care se întâlnesc anamneza, hermeneutica, analiza literară aplicată propriei producții, nevoia de a oferi o variantă personală asupra unor lucruri neștiute, neînțelese ori greșit înțelese. Gabriel Liiceanu se plasează, simultan, la două niveluri ale comunicării. Pe de o parte, participă la o discuție directă cu intervievatorii, acceptând regula jocului – respectiv, convenția întrebării și a răspunsului. Pe de alta, partitura sa se sustrage adeseori acestei cerințe sau, mai precis, o depășește. Altfel spus, textul își dezvoltă propria strategie și dinamică, metamorfozându-se, adeseori, în eseuri de sine stătătoare. Arborescente și spectaculoase, ele se încheie întotdeauna doar după ce au fost epuizate toate unghiurile de vedere – inclusiv cele care nu erau anunțate de tema inițială.
A doua viață a cărților mele este una din cele mai spectaculoase autoanalize literare pe care le cunosc. Arareori întâlnești un autor capabil să vorbească atât de limpede, de nuanțat, de profund despre propriul scris. Revizitarea critică de către autor e, în sine, o aventură exegetică uimitoare. Comentariile lui Gabriel Liiceanu nu sunt nici apologii, nici marginalii, nici explicații, ci retrăiri, într-un alt context și cu o altă voce, a motivațiilor profunde care au generat textul. Cartea se transformă, treptat, într-o imensă didascalie, într-un eșafodaj de metatexte ce își cer dreptul la propria existență. „Carte a cărților“, ea nu e o adăugire la idei enunțate anterior, ci o variantă proaspătă, o revizitare a trecutului scriptic abia încheiat, ale cărui ecouri încă îi stăruie în minte. Interviurile sunt, din această perspectivă, dovezile existenței unui flux interior ce generează fragmente de realități decupate sub forma unor cărți. Firește, volumele au personalitatea lor și locul dinainte ales în construcția de sine a autorului. Dar ele sunt legate de un fir călăuzitor născut dintr-o tot mai accentuată asumare a subiectivității.
în aceasta constă diferența majoră între primul și al doilea Lii ceanu: în treptata renunțare la frigiditatea limbajului filozofic și îmbrățișa rea subiectivității sans rivages a discursului confesiv. În prima ipostază, autorul putea fi o replică a Gânditorului lui Rodin. În a doua, el a devenit un circuit tehnologic complex prin care trec firele multicolore ale reflecției acut personalizate, dar ferm conectate la nodurile de energie culturală. Iată un fragment din unul din interviurile cu Melania Cincea (de altfel, toate admirabile), care e și un elogiu adus misterioasei legături dintre creator și scris:
„Cred că fiecare carte adevărată este un mod de a răpi inconștientului o părticică din el, de a-i înfrânge refuzul de a se livra. De a destinde în acel «mai adânc» din noi (interior, spun latinii) care ne transmite dincolo de prezumția că eul nostru, tocmai pentru că este «al nostru», ne stă la dispoziție tot timpul ca o carte deschisă și că știm cam tot ce e de știut despre el. Când de fapt el este cel mai misterios. De la oracolele anticilor și până la ghicitoarele de azi se poate constata cât de tentantă este sondarea inconștientului. Oamenii au simțit dintotdeauna nevoia să descâlcească, de pildă, enigma unui vis, să-i caute «mesajul» ca sens rațional. Adevăratele întoarceri spre tine, coborârile în mai adâncul tău, termină prin a fi un travaliu al seriozității care se soldează cu o deconspirare a unei părți din tine rămase până atunci necunoscute. Cunoașterea de sine e un demers fără sfârșit și, nu de puține ori, o pură iluzie. Dar s-ar putea ca scrisul să fie cel mai frumos joc cu partea necunoscută din noi.“
Avem aici, perfect transparentizate, mecanismele scrisului din ultimul sfert de veac al lui Gabriel Liiceanu. Îmbrățișarea fără rest a propriei identități, trecerea în plan secund a căutărilor abstracte, pactul sincerității absolute și al dezvăluirii totale s-au contopit în pagini de-o tulburătoare asumare a scrisului, perceput ca parte din ființa adâncă a autorului. „Cearta“ lui Gabriel Liiceanu cu filozofia nu înseamnă, privită din perspectiva timpului, decât regăsirea, pe un alt palier, lipsit de constrângeri și departe de strictețea „figurilor impuse“ ale înțelepciunii clasice, a eului său adânc. Între idiomul filozofic, restrictiv și, într-un anumit sens, punitiv, și libertatea limbajului literaturii Gabriel Liiceanu a ales evadarea din corul atent stilizat al „oamenilor de știință“ pentru a-și asuma riscurile evoluției solo.
Cartea discutată aici reconfirmă valoarea unui gânditor profund, a unui făptuitor care a înțeles să lucreze în folosul comunității și a unui actor de prim-plan al vieții publice. „Insula Humanitas“, despre care vorbește în mai multe rânduri, e doar partea vizibilă a unui proiect alcătuit din multă inspirație, din încăpățânarea de a acționa în sensul binelui public și dintr-o conștiință hărăzită să exprime cele mai subtile ascunzișuri ale minții. Dincolo de vastele cunoștințe filozofice și filologice, Gabriel Liiceanu este unul dintre marii noștri scriitori de azi. Afirmația e cu atât mai valabilă cu cât o confirmă și aceste dialoguri care, în alt context, ar fi fost condamnate să rămână niște efemeride. Ele sunt, dimpotrivă, odgoanele indestructibile ce leagă între ele ambarcațiunile de mare tonaj la cârma cărora se află un navigator de cursă lungă.