La sfîrșitul verii trecute, am primit două invitații generoase pentru două spectacole la Londra. La începutul lunii decembrie, am văzut spectacolul-dialog cu Judi Dench, în apropiere de împlinirea a optzeci de ani. Bucuria imensă a fost dublată și de prezența pe scenă a lui Ian McKellen, invitat special. Am scris atunci despre toate acestea, cît și despre ce înseamnă punctual acești imenși artiști pentru teatrul românesc. Judi Dentch a fost în sală la Teatrul Almeida cînd s-a jucat Richard III al lui Măniuțiu, cu Marcel Iureș protagonist, și a stat cu trupa mult în noapte. Dame Judi Dentch este unul dintre membrii fondatori ai Teatrului Act. Sir Ian McKellen a fost la București, la începutul anilor nouăzeci, împreună cu Peter Brook, ne-a fascinat pe toți și prin dialogul cald, cultivat pe care reușeam să-l avem. L-am invitat să revină, în Festivalul Național de Teatru, cu spectacolul Așteptîndu-l pe Godot, unde partener era Sir Patrick Stuart, dar seria de reprezentații se termina și un motiv de sănătate a făcut să nu ne ducem gîndul pînă la capăt. Am revenit acasă foarte bolnavă. O decompensare psihică a făcut să nu răspund la niciun tratament, să o iau la vale, să am o intervenție chirurgicală de care am fugit fără rezultat.
De fapt, în România începea haosul. Suferințe de tot felul, frici ca la Mineriada din 1990, revolta că a fost permisă harababura și pericolul, că am fost abandonați de instituțiile statului, unele neputincioase, altele, complice, m-au adîncit într-un hău. Nesiguranța a fost inamicul meu. Pe la mijlocul lui ianuarie, am făcut din nou o entorsă și mi-am întins ligamentele. Nu am oprit nimic din ce am avut de făcut. Tocmai de aceea, nu am renunțat nici la cea de a doua invitație generoasă și m-am întors la Londra acum, ca să văd pe 24 martie spectacolul lui Thomas Ostermeier, Pescărușul, de la Barbican, cu Cate Blanchett, Tanya Reynolds, Tom Burke, Emma Corrin – o distribuție extraodinar aleasă de regizor. Am stat opt zile, cu un program plin, pe care l-am construit amănunțit. Tot la Barbican am ascultat Beethoven, Simfonia a IX-a, cu London Symphony Orchestra, London Symphony Chorus, dirijor, Sir Antonio Pappano. Nu-mi amintesc cînd asemenea emoții, de nestăpînit, m-au tulburat în asemenea măsură. Freude, Bucurie, un imn pentru umanitate, pentru solidaritate, un imn pentru Europa noastră bătrînă, încercată și, iată, ținta, din nou, a tot felul de atacuri oribile.
Am revenit în noaptea dinaintea zilei în care scriu. Plină de soarele de acolo, ciudat, nu?, înamorată total de Londra și de tot ce am văzut într-o săptămînă, de centrul lumii culturale care este, de atmosfera îmbibată de asta, de cozile de la expoziții, de discuțiile pe care le ai cu oameni necunoscuți, dar care simt nevoia să împărtășească, să întrebe, să meargă cu gîndul mai departe, să înțeleagă chiar și ceva cu care nu sînt în acord. M-am întîlnit cu prieteni români, regizori, actori, oameni de teatru și nu numai, care s-au stabilit acolo și pe care nu i-am văzut de mult. M-am întors plină de frumos, de o altitudine a artei și a spiritualității, a esenței umane mai unită, mai strînsă, parcă, în jurul sentimentelor înalte și nobile. Grăbită să scriu aici despre Pescărușul lui Ostermeier, în primul rînd. Pe urmă, despre toate celelalte.
O gălăgie și o agitație infernale au dat năvală peste mine. Mi-a luat toată noapte să pun cap la cap informații, comunicate, o vorbărie fără sfîrșit. Subiectul este legat de spectacolul Proorocul Ilie de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui Botond Nagy, de la Teatrul Național din București. Nu am văzut această montare. Întotdeauna încerc să răspund teatrelor din București și din țară care mă poftesc insistent, de multe ori merg și la repetiții, stăm de vorbă. Naționalul este mai cool. Trimite mail-uri fără adrisant. Am amînat, sînt multe premiere în perioada asta peste tot și caut să merg cît de mult pot. Interesul meu are și puncte precise, desigur, regizori, scenografi, actori. Coborînd de la o repetiție dintr-una din sălile de la TNB, am intrat și la un oarecare șnur de la Proorocul Ilie. Cît de prezentă este în memoria afectivă varianta lui Laszlo Bocsardi de la Sf. Gheorghe? Ambele, de fapt. 2003 și reluarea din 2010. „Profetul Ilia“. Ce precizie în citirea textului, subtilitate în desfacerea situațiilor, a relațiilor, trupa lui de actori… În fine, despre cel de la TNB nu pot emite nicio părere, pentru că nu am văzut propriu-zis spectacolul. M-a intrigat, însă, ca la alte montări ale lui Botond Nagy, atmosfera mimetică, să-i spun, scene care m-au dus cu gîndul imediat la Paradise al lui Romeo Castellucci. O punere în scenă de la Suceava m-a plonjat în universul unui coregraf la fel de celebru. O epatare și un soi de teribilism în detrimentul conținutului mesajului estetic.
Dar nu despre asta este vorba acum. Nu despre estetica regizorului și nici a spectacolului. Ci despre un amestec confuz total și neprofesionist, ipocrit și periculos de voci și comunicate de presă. O formă agresivă. Un atac violent și semidoct împotriva culturii, de fapt. Care s-a politizat brusc. Amplificat peste măsură de rețelele de socializare. Tot acelea care au fost atît de aproape să ne arunce în negură, să ne izoleze de Europa. Sînt șocată. După ce s-a întîmplat în noiembrie și în decembrie 2024, nimeni, dar nimeni nu a înțeles nimic. Nici politicieni, nici noi, ceilalți. Elasticul a revenit la forma inițială. Deși pericolul extremismului nu a trecut, și nici revolta față de prăpădul făcut aici de toate formele și culorile puterii politice. Or, teatrul, de pildă, este arta care pune în discuție imediată realitatea unei societăți. Cum o face, nu este treaba politicienilor. Spectatorii își cumpără bilete în cunoștință de cauză. Atenție! Și din snobeală. Este vîlvă pe rețele, este musai să mă duc. Este ceva în trend. Deci, cei care au fost la acest spectacol nu sînt inocenți, căzuți în vreo capcană. Premiera a avut loc pe data de 16 februarie. Și au mai fost reprezentații. Acest „scandal” ipocrit, repet, izbucnește acum. Pare că totul merge strună în țară, totul este perfect aranjat și a mai rămas un ghimpe, unul singur: un spectacol de teatru. Ce trebuie grabnic îndepărtat.
Cel mai grav este însă că cei care au declanșat povestea asta NU au văzut această montare. Cum nimeni de la BOR nu a călcat în sala de la TNB la vreuna dintre reprezentații. Personal, în treizeci și cinci de ani, am văzut cîteva fețe bisericești la teatru, acelea care sînt mentori spirituali. Deci, extrem, extrem, extrem de puțini. Cum poate o instituție publică să aibă vreo părere, să emită un text jenant din auzite, din cleveteală? Reprezentanții acestei instituții au asistat la dezastrul din România de anul trecut. Știu perfect cîți preoți au dictat cu cine să se voteze, cu prenume și nume, cum s-au implicat direct în răsturnarea statului, în lovitura de stat tot mai evidentă. Au dat și atunci un comunicat vag, ambiguu, potolit, deloc iritat. Teodosie de la Constanța, deși chemat de BOR, n-a pățit nimic. NIMIC. Nerușinarea lui blasfemică este liberă. Dar BOR-ul este îngrijorat de un act de cultură. Ca să vezi, domnule, cum s-a prăvălit arta, estetica, priceperea peste dînșii. Repet, fără să vadă spectacolul. Mă întreb, este o blasfemie, cum scrie acolo, doar fiindcă se joacă acum, în Post? Deci, în general, nu este. Doar fiindcă a fost programat acum. O blasfemie este sau nu este. Nu o dată nu, și altădată, da. Oare de cînd iar se amestecă unele instituții în treaba altora? La Mineriada din 1990, niciun reprezentant al Bisericii nu a ieșit pe străzi, cu crucea în mînă, să-i domolească pe agresori, pe cei care ne-au snopit în bătăi, au ucis, ne-au umilit și dezonorat ca țară. Ca să nu mai amintesc de tragedia de la Colectiv și de comentariile popilor și a mult prea cuvioșilor. Și alte momente dificile cînd ar fi putut fi prezenți și empatici.
Cultura acestei țări a fost îndelung încercată. Ca și țara. Un act de cenzură barbar, o rușine pe care o purtăm și astăzi este interzicerea Revizorul-ui lui Lucian Pintilie, de la Teatrul Bulandra. După trei reprezentații. Am citit tot dosarul, am organizat discuții cu Lucian Pintilie, Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru despre oroarea aceasta din teatrul românesc, de la începutul anilor șaptezeci, imediat după tezele din iulie ale lui Ceuașescu. O decapitare a fost atunci. Nu fac acum lista lungă, îngrozitor de lungă, nesfîrșită a spectacolelor și filmelor cenzurate, desfigurate, interzise să aibă premieră. Și nici numele artiștilor mari, ale elitelor care au părăsit țara și au plecat în exil. Nu fac socoteala traumelor pe care cei care trăiesc încă le poartă. Împotriva Revizorul-ui s-au revoltat masele. Muncitori, de exemplu. Au luat poziție, au înfierat. N-au mers să vadă însă obiectul „muncii“ lor. Dar au fluturat amenințări, injurii împotriva artiștilor. Regăsesc acum mult prea mult din aprinderea asta în necunoștință de cauză. În anii ’90, coruri din acestea au cîntat și împotriva lui Alexander Hausvater și al lui …au pus cătușe florilor de la Odeon. Și împotriva Danaidelor sau Evangheliștilor, piesa Alinei Mungiu pusă la Iași. A sărit BOR-ul și atunci… Jalnic și trist. Și prea înalții de la Sibiu în cazul filmului semnat de Alexandru Solomon despre Arsenie Boca. Nu mai continuu. Cenzura este un act reflex al formelor de dictatură. Un act al vigilenței și slugărniciei față de un dictator și alaiul lui. Revenim la asta? Politicienii își fac același tip ridicol de campanie electorală. Pare că nu preocupă pe nimeni cum s-au cheltuit banii pe panouri electorale penibile, pe cărți nepublicate. În noapte, pe drumul de la aeroport, am văzut iarăși panouri. Habar n-am. Se mută atenția asupra unui spectacol ca să nu zărim porcăriile politicienilor, limba lor agramată, nonsensul cuvintelor, ca să nu ne luăm cu mîinile de păr cînd observăm cine a ajuns în Parlament? Nicio atenție nu a fost acordată alegerilor pentru această instituție decisivă pentru o țară! Sînt mută și neputincioasă. Din nou. Și din nou.
Citesc că ministrul Culturii, o doamnă din PSD despre care nu știu să aibă vreun contact cu domeniul pe care a acceptat să-l conducă, fiindcă, nu-i așa, nu se vîră careva în față ca să ocupe postul acesta neinteresant, a delegat un secretar de stat care să se ocupe de caz pe care îl numește „un nefericit incident”. Am recitit. De nu știu cîte ori. M-am uitat în notițele din dosarul Revizorul. Identic. Ce rușine! Numai că secolul este 21, anul 2025. În paranteză fiind spus, secretarul de stat este actorul Demeter Andras. Oare chiar a acceptat să pună în fapt această porcărie? Și cum? Ce să facă anume? Să interzică spectacolul? Să dea indicații ca artiștii să iasă și să-și pună cenușă în cap, sau cum? Un nefericit fost ministru al Culturii, tot de la PSD, Breaz, l-a sunat pe Ion Caramitru că să scoată din spectacolul Pădurea spînzuraților regizat de Radu Afrim proiecțiile cu imagini de la mitingul din Piața Victoriei. Deranjau partidul, puterea. Caramitru a protestat pe loc, ferm, sec, lezat.Arta este liberă. LIBERĂ. Criticii o analizează cu responsabilitate, estetic, etic și moral. Poate că este interesant, uneori, să consultăm și ce s-a consemnat, după cîte o vizionare, în urma părerilor consiliul artistic. Spectatorii nu-și cumpără bilet dacă li se pare că ceva ar putea să nu-i intereseze. Spectacolele proaste mor de la sine. Nu comentez un spectacol pe care nu l-am văzut. Ci un principiu. Pe care îl apăr cu toată ființa mea: LIBERTATEA DE EXPRESIE ȘI DE CREAȚIE!
Jos labele de pe cultură!