Iubitorii filmului european așteaptă în fiecare an unul dintre evenimentele care le asigură accesul la noutatăți în domeniu, Festivalul Filmului Francez. În ultima decadă a lunii martie, cinefilii din București și alte 11 orașe din țară au putut descoperi cele mai noi titluri din cinematografia franceză în programul celei de-a 29-a ediții a Festivalului Filmului Francez, având supratitlul Échos. Filme selecționate și premiate la Cannes, Veneția, Toronto, Annecy, Valladolid, San Sebastián sau Berlin au alcătuit programul festivalului, unele dintre ele fiind deja incluse în distribuţia obişnuită, în cinematografe și spații culturale alternative din București, Arad, Brașov, Brăila, Cluj-Napoca, Constanța, Iași, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș sau Timișoara.
Unul dintre aceste titluri este cel prezentat în gala de deschidere, Monsieur Aznavour | Dl Aznavour (regia Mehdi Idir și Grand Corps Malade), distribuit în România de Independenţa Film. După ce Emilia Pérez a câştigat acum o lună cam toate Premiile César importante, opţiunea pentru un film muzical nu ne miră. Alegerea nu surprinde şi dacă ne gândim că Aznavour a fost mai mult decât un cântăreţ de succes şi a devenit, la un moment dat, un brand de ţară. Sau un simbol al francofoniei, cum se insistă pe un site care urmăreşte mai ales averea fabuloasă acumulată de solistul dorit pe toate scenele lumii şi instalat, cu familia numeroasă în Elveţia, din raţiuni practice (impozite mai mici aplicate giganticelor sale câştiguri). Un mare succes de public în Franţa, filmul este un biopic nu din cale afară de imaginativ, dar grijuliu să ilustreze cinstit parcursul cântăreţului provenit dintr-o familie armeană săracă, dar foarte unită şi iubitoare de muzică. Aznavour a avut de luptat cu nişte limite care nu-l recomandau neapărat statutului de star (talia cam scundă, vocea nu prea puternică, dar vibrantă şi bună conducătoare de emoţie). În plus, Aznavour nu era o frumuseţe, aşa cum îl aduce brusc la realitate o organizatoare de spectacole şi deci nu ar fi interpretul ideal al cântecelor de dragoste. Dar tocmai aici şi-a jucat el cartea cu brio, devenind solistul unor cântece de amor de neuitat precum La Boème, cântat în mai multe limbi străine şi, desigur, în mai multe ţări. Cu peste 1200 de melodii cântate în toată lumea, el şi-a clădit un statut impresionant şi probabil că iubirea publicului l-a ajutat să ajungă la o vârstă impresionanată (avea 94 de ani când a ieşit definitiv din scenă). Asta nu înseamnă că el nu a fost scutit de momente biografice dramatice, vezi mai ales pierderea fiului care s-a sinucis la 25 de ani. Dar mesajul major este unul optimist, filmul ilustrând conştiincios parcursul de la copilăria modestă până la ascensiunea spre celebritate, o adevărată poveste atemporală despre visuri, sacrificii și uriaş succes.
Şi interpretul principal al filmului, Tahar Rahim, se trage dintr-o familie naturalizată franceză, algerieni sută la sută francofoni. Interpretul lui Aznavour este unul dintre cei mai bine cotaţi actori francezi în acest moment, având deja o carieră internaţională garantată de nominalizări prestigioase, precum cea de la Golden Globes (Mauritanul/The Mauritanian de Kevin Macdonald, 2021), ori César (Un profet de Jacques Audiard, 2009).
Mizând mai mult pe prezenţa tinerilor cineaşti ca în alţi ani, şi la ediţia 2025, unii dintre autorii lungmetrajelor selectate prezenţi la Bucureşti au fost foarte juni, precum frații Ludovic și Zoran Boukherma – regizorii filmelor Leurs enfants après eux/ Și copiii copiilor lor și Teddy, Clara-Maria Laredo și Marc-Antoniu Mozziconacci – protagoniștii filmului À son image/ În obiectiv de Thierry de Peretti, precum și Mareike Engelhardt – regizoarea filmului Rabia.
Monsieur Aznavour a făcut parte din secțiunea Panorama filmelor anului, care a reunit unele dintre cele mai importante producții franceze recente, apreciate de critici și de public, fiecare cu un parcurs festivalier notabil. Printre ele se numără și À son image / În obiectiv de Thierry de Peretti, un film considerat de „Le Monde“ drept „un portret intim al insulei Corsica, plin de poezie vizuală“, ori Jouer avec le feu / Fiul tăcut, o „cronică intimă și puternică a unei familii în pragul dislocării în fața extremismului “, reprezentată de alegerea fiului cel mare să intre în rândurile unei grupări rasiste, drama punând în lumină talentul lui Vincent Lindon (în rolul tatălui), premiat pentru interpretarea sa cu Premiul Cupa Volpi la Veneţia (în 2024). Lor li s-au adăugat Leurs enfants après eux / Și copiii copiilor lor, lăudat de „The Guardian“ ca „un film emoționant și captivant“, în care „tensiuni de clasă și rasă dau în clocot…, o dramă despre starea națiunii ambalată ca o poveste despre maturizare“, precum și Trois amies/Trei prietene de Emmanuel Maret, o poveste despre atracţia erotică, sau Madame Hofmann | Doamna Hofmann, portretul unei femei care s-a dedicat spitalelor publice din Marsilia. Une famille/ În familie de Christine Angot prezentat în Secțiunea Encounters la Berlin 2024, este un film documentar cu adevărat șocant despre un caz real de incest, în timp ce autoreflexivul Making of îi dă ocazia autorului, Cédric Kahn, să-şi pună întrebări despre industria de film. Regizorul este rânduit printre cineaştii care şi-au pus întrebări similare în filmele lor, după cei de la „The Hollywood Reporter“ care consideră că: „Asemenea scriitorilor care își scriu memoriile… şi Kahn trece printr-un ritual prin care au trecut mulți regizori“, precum Fellini, Godard, Spielberg, Hazanavicius, Chazelle, Truffaut, Tarantino ș.a.
Impresionante au fost, în secţiunea Panorama, şi lungmetrajele L’Histoire de Souleyman/Povestea lui Suleyman de Boris Lojkine (patru Premii César obţinute în 2025), un film de un realism radical despre viaţa dură a livratorilor de origine africană, „ noii proletari“, după părerea regizorului, sau Diamant brut de Agathe Riedinger, o reflecţie neliniştitoare asupra sacrificiilor de care se arată dispuse tinerele de azi pentru a dobândi poziţia de influencer.
În Competiția Tinerelor Talente – Lungmetraj s-au putut vedea filme de debut remarcabile, printre care Vingt dieux/ Sfinte cașcaval!regizat de Louise Courvoisier, prezentat în 2024 la Cannes în Un Certain Regard, un lungmetraj puternic și visceral despre loialitate și dinamici familiale într-un sat izolat din munții Jura. Interesant este şi Rabia, de Mareike Engelhardt, un portret captivant al radicalizării unei tinere franceze (jucată de Megan Northam, nominalizată la premiile César) care se alătură teroriştilor în Siria. Mon inséparable / Tot ce am mai de preț, de Anne-Sophie Bailly (premiat anul trecut la Veneția), este povestea unei mame care își crește singură copilul cu un handicap, iar Hiver à Sokcho/ Iarna la Sokcho de Koya Kamura e un film despre întâlnirea neașteptată dintre un francez și o tânără coreeană într-un orășel balnear la granița Coreei de Sud.
Secțiunea Jeune Public, adresată mai ales copiilor, a inclus Bambi, l’histoire d’une vie dans les bois / Bambi: O poveste din pădure de Michel Fessler aducînd pe marele ecran o reinterpretare spectaculoasă a celebrului roman scris de Felix Salten, Sauvages / Sălbatici de Claude Barras, prezentat la Festivalul de la Annecy, o animație emoționantă despre libertate și relația om-natură semnată de regizorul premiatului Ma vie de Courgette, dar şi Les trois fantastiques | Cei trei fantastici de Michael Dichter, film de aventuri destinat adolescenților, ce aduce în prim-plan peripeţiile a trei prieteni inseparabili dintr-o vară în care trebuie să facă față unor provocări, nelipsind observaţiile sociale despre un mic oraș industrial aflat în declin.
Cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la dispariția cineastului Louis Malle, festivalul l-a omagiat prin proiectarea a patru filme esențiale din filmografia sa: Zazie dans le métro/ Zazie în metrou, Au revoir les enfants/La revedere, copii, Ascenseur pour l’échafaud/Ascensor spre eşafod și Le Feu follet/Foc nestins. Autor al unei opere cinematografice diverse și inovatoare, Malle a abordat, cu sensibilitate curaj şi inventivitate, teme precum copilăria, memoria și criza identitară, impunându-se ca una dintre cele mai complexe voci ale cinemaului francez. Revăzând filmele sale, înţelegem de ce afirma că, odată cu trecerea timpului, „are din ce în ce mai puțină încredere în idei și din ce în ce mai multă în emoție“.