Pasiunea lui Ioan T. Morar pentru „istorii“, pentru reîntoarceri într-un trecut care a lăsat urme, este o constantă în aproape tot ceea ce scrie; fie că vorbim despre romanele sale, prin care nu refuză o problematică sensibilă (Lindenfeld, Negru și Roșu, Sărbătoarea corturilor), fie că ne referim la publicistica sa, în care informația primește o binefăcătoare infuzie de umor (Fake-News în Epoca de Aur, cărțile despre Provence, însemările din rubrica Divagații din „România literară“), sau că avem în vedere versurile-parabole din cel mai recent volum, Toba de piatră (Editura Baroque Books & Arts, 2024).
Dacă în romanele sale istoria are acea necesară concretețe, așezată în timp și în spațiu, precum în Lindenfeld, localitatea fantomă din Munții Banatului, cu „istoria sa mică și zbuciumată“, sau în Negru și Roșu, cu drama și rănile încă nevindecate ale ororilor petrecute la Odessa și în Transnistria, în poezie, scufundarea în trecut îmbracă straiele atemporalității, pe care o imaginație fabuloasă le schimbă de la o pagină la cea laltă, de la un vers la altul. Avem, așadar, pe de o parte, o istorie filtrată printr-o evocare cât mai nuanțată, mai onestă și argumentată a evenimen telor, iar pe de alta, o revărsare de pilde lirice, încărcate de multiple sensuri și, deopotrivă, de aburii unor mistere bine întreținute.
Vorbim, totodată, și de mizele diferite, pe care cele două genuri literare practicate de Ioan T. Morar, le pun, cu mijloacele lor specifice, în fața cititorului. Dacă romanele precizate au o încărcătură narativă complexă, o arhitec tură textuală precis elaborată, în care totul este dus până la capăt, până la, să spunem, ultima consecință care încheie trama, în versurile din Toba de piatră, poetul practică, așa cum preciza regretatul Ale xandru Vlad în textul său din culegerea Cum se scrie un roman, acea „omisiune elocventă“, lăsând cititorului șansa de a nuanța înțelesurile sau de a decripta mesajul. Amestecu lui, bine dozat, de ficțiune și realitate din cele trei romane, cu personaje puternic in di vizualizate, unele având acea „structură bipolară“ – precum Georgian Nicolau și Mareșalul, în Negru și Roșu –, altele aflate la limita verosimilului – precum Petrică Florescu și Otto von Romanoff, în Lindenfeld, sau Jac, Corneliu și Beni, în Sărbă toarea corturilor –, i se contra pune, prin Toba de piatră, o imaginație deplin-stăpâ ni toare, a cărei miză nu este privilegierea prezenței unor personaje, cu faptele lor mai bune sau mai rele, ci istoria destinului uman.
Având subiecte diferite, de la coborârea, pe treptele sale atât de periculoase, în subteranele holocaustului românesc (Negru și Roșu), la amar – pitoreasca evocare, cu iz de potemkiniadă, a vrăjmășiei timpului ce trece peste toți și toate (Lindenfeld), până la un vertitabil periplu prin istoria religiilor, ca un omagiu adus libertății de cult și conștiință (Sărbătoarea corturilor), aceste romane au și o stilistică a construcției diferită, de la narativul amplu la detaliul revelator, de la lirismul mângâietor la realismul crunt.
aceeași paletă amplă de expresie o regăsim și în publicistica lui Ioan T. Morar, în însemnările sale din Divagații, în care autorul, călătorind prin lumea largă, prin istoria îndepărtată sau stricta actualitate, ne spune povești adevărate, cu oameni celebri sau anonimi, cu popoare mari sau mici, cu întâmplări obișnuite sau ieșite din comun, în binecunoscutul său stil hazos, dar și în chipul cel mai serios cu putință. Citindu-l, nu poți adăuga decât că lumea, planeta întreagă, istoria mai mare sau mai mică și-au găsit cronicarul care să le scoată din plictiseala obișnuinței și a banalității.
Dar cum despre romanele și publicistica lui Ioan T.Morar s-a scris, pe bună dreptate (și de persoane avizate), atât de bine, vom consacra un spațiu mai amplu, în aceste însemări, recentului volum de versuri, înscris, și el, pe aceeași linie a excelenței.
Structurat în patru secțiuni – Memoria, Peștera, Templul și Îndoiala –, volumul Toba de piatră are o indestructibilă unitate tematică; acea, cum am mai spus, călătorie prin istoria lumii, având ca liant în trecerea sa prin secole, prezența omului, atât cel din „peșteră“, ca și cel din „templu“, cu „memoria“ și „îndoielile sale“, ceea ce, în fond, compune istoria fiecărui dintre noi.
Desigur, istoria înseamnă, în primul rând, memorie, fie personală, „ca o fereastră care se deschide în copilărie“, cum spune poetul, fie colectivă, care, din păcate, de multe ori este supusă abandonului, ca „un munte de care nu ne mai amintim“, ca „un bagaj al nimănui“. Fără memorie, în lumea noastră interioară, nu suntem decât „un creier conectat la aparate/ o grupă sanguină care a plâns“, iar în lumea cea mare, de „poala căreia stăm agățați“, memoria se definește asemenea unei călătorii, pornită din peștera „de unde fugim zilnic“, ca să ajungem la „templul“ sau în „catedrala“ în care ne adăpostim frica. O călătorie presupune, desigur, așa cum spune poetul, și trecerea prin nenumăratele gări ale vieții, din care plecăm sau în care ne întoarcem, toate doar niște puncte de tranzit spre niciunde, pentru că: „Nimic din ceea ce am fost/ nu se mai aprinde în urma noastră“.
Tot puncte de tranzit ne sunt și cerul și pământul, între care viața noastră arde, pâlpâie, se stinge, până când: „Un coș de fum ne va duce spre ceruri/ Vom pluti zile în șir: un stol nehotărât / apoi ploaia ne va duce înapoi / ca pe o funingine învinsă/ care nu-și mai aduce aminte/ că s-a hrănit cu lapte.“
Poetul nu obosește( și nu uită) să ne reamintească vorba lui Caragiale, că „suntem vechi“, iar, în final, chiar cenușă, dar „singura cenușă care-și amintește“. Dar până la cenușă, oamenii sunt „polenul“ care împinge viața înainte, care mișcă istoria, chiar dacă, precum fructele, „trăim o singură dată“: „Am dus pe sandale/ Praful altor imperii/ Și în desagă câte o piatră/ Din cetățile care nu mai sunt/ Am obosit pe dumuri prea drepte/ Am crezut în zeii/ Care au venit cu noi/ Și n-au mai plecat.“
În memoria lui Ioan T. Morar, în evocările sale, oamenii și zeii ocupă același spațiu, pentru că, în lumea în care „minciuna e celălalt adevăr“, iar „lumea pe care o știm e cealaltă lume“, și unii, și ceilalți, decad, devin „falși“, își pierd, unii – aura, ceilalți – menirea. Singurul zeu care vizitează „tribul“, are obiceiuri umane, umblă prin piețe, intră în cârciumi, „dă de băut“, „se uită îndelung/ la femeile frumoase“, apoi, „Cînd tribul obosit/ se ascunde în întu nericul necredinței“, „Zeul se-nalță/ și rîde, și rîde, și rîde// Tribul care nu crede/ E singura lui distracție.“
Spre deosebire de această lume căzută, poetul „s-a născut ca să creadă“ – în oameni, în zei, în memorie –, iar „îndoiala“ este însăși izvorul credinței sale.
capacitatea poe tului de a fic ționa, de a aduce în poe mele sale o lume atât de diversă și, totuși, unitară prin istoricitatea ei, este remarcabilă. Ficțiune și mărturisire, ar putea fi una din „emblemele „ acestui volum de versuri care celebrează, înainte de toate, memoria omului și faptele sale.
Când se reîntoarece în zilele de astăzi, poetul constată că urmelor noastre, de la „desenele din peșteri“ până la „colinele pe care am urcat tineri“, începem să le uităm cifrul, să le pierdem identitatea. Chiar popasurile pe care le facem la marile însemne ale omenirii, se transformă, în această excursie de plăcere, într-un lejer prilej de a ne fotografia prezența, de-a bifa încă un „obiectiv“. Pentru că, „Măreția cu care îmbrăcam zeii/ s-a stins de secole“, iar „Muntele Măslinilor e un deal/ Marea Galileii, un lac/ Lîngă care îți poți pune cortul/ În Ierusalim te poți plimba cu tramvaiul/ Lîngă tempelel indiene/ maimuța-ți fură/ geanta și banii/ statuetele cu Buddha cel gras / intră în costul vizitei/ Hare Krishna e un șlagăr/ cîntat pe stadioane/ Nimic din ce am fi putut crede/ Nu ne mai tulbură.“
Totuși, concluzia poetului lasă o urmă de speranță. „Venind de departe“, omul de astăzi se regăsește în „vechile versuri“, prin care, cu mari sacrificii („ne-am pierdut aripile/ ca să putem scrie“), și-a creat o lume a lui. Căci trecerea lui prin istorie este, de fapt, o trecere printr-o identitate care nu se schimbă: „O inimă poate trăi/ și în alt trup/ decît cel/ în care s-a născut.“ Unicitatea noastră e croită de la naștere („Momentul în care/ despărțindu-ne de mamă/ ne umplem de noi înșine“), iar, apoi, peste timp, odată cu trecerea anilor, ea primește confirmarea definitivă: „În laboratoarele luminate pînă tîrziu/ ne-au descifrat ADN-ul: nu putem fi alții.“
Ceea ce ne leagă, așadar, pe noi, cei de azi, cu cei de ieri, sunt poveștile; de la cele desenate pe pereții peșterilor sau cele consemnate de istoria pe care, ca pe o iarbă, de mii de ani călcăm, până la electrocardiogramele cu care „Doctorii ne vor ține în viață/ Pînă cînd nu vom mai avea ce povesti“.