La vremea respectivă, spre mijlocul lui 2016, m-a mirat că nimeni nu a observat faptul că – pentru noi, aici, în România – istoria contemporană devenea mai lungă decât cea modernă. Bineînțeles, se poate imediat obiecta că orice decupaj cronologic de felul acesta e, într-o anumită măsură, convențional și că – în realitate – epocile istorice se suprapun pe perioade mai scurte sau mai lungi. Ori că noi am intrat în Modernitate mai târziu, în vreme ce pentru alții – în lumea dezvoltată – ea e fundamentul larg și adânc pe care se construiește istoria recentă. Numai că timpul trece și acolo și lasă în urmă o istorie care nu doar ne îndepărtează mereu de ceea ce considerăm a fi începuturile lumii noastre, dar ne și face tot mai puțin inteligibile aceste origini. Ceea ce la noi era manifest în evidența periodizării istorice e la fel de clar pretutindeni: contemporaneitatea tinde să devină istoria prin excelență, care anexează Modernitatea ca pe un timp inaugural, în care se pun bazele a ceea ce acum e, pur și simplu, lumea în care trăim. Noi nu doar privim istoria dinspre prezent, ci o și ordonăm potrivit criteriilor prezentului și, în măsura în care o (mai) interogăm, o solicităm să lumineze problemele prezentului. În acest sens, orice istorie e – în fapt – istorie contemporană. Încă percepem Modernitatea ca fiind epoca în care s-au formulat principiile care au generat lumea Con temporană și, chiar mai mult, putem urmări ge nealogia acestor principii într-un trecut și mai în depărtat, aproape fără nicio măsură cu noi. S-ar putea însă, foarte bine, ca mâine să fim împinși înainte de așa manieră încât nu doar vremurile vechi să scape înțelegerii noastre, ci și bună parte a ceea ce considerăm istoria noastră nouă. Căci, în fond, istoria e timpul pe care-l putem înțe lege; dincolo de ea se întinde preistoria, spațiul semnelor pe care abia le descifrăm. O știm, tradi țional, granița dintre cele două „regnuri“ istorice o marchează scrierea, cea care ne oferă acces la felul în care trăiau, simțeau și gândeau oamenii altui timp. Dacă mai avem curiozitatea de-a ne opri asupra lor – re luând câteva din textele care au traversat timpul – s-ar putea să ne surprindă cât de contem porani par acești strămoși în depărtați. Ghilgameș, profeții biblici sau tragicii greci nu doar ne vorbesc, ci dau glas gândului nostru. Sau, poate invers, gândul nostru se insinuează și umple cuvintele lor. Ne leagă vocea ce strigă sau murmură, ne leagă tăcerea în care vibrează dialoguri posibile, chiar dacă limbile ne-au devenit ininteligibile și chiar dacă lumea pe care o numeau ele ne e cu desăvârșire străină. Nu e vorba de lumea unei anumite geografii sau a unei anumite perioade istorice, ci de lumea familiară a acelor oameni, de gesturile lor cotidiene, de credințele, de speranțele și de spaimele lor. Toate acestea ne scapă. Le putem reconstrui (colaționând texte și refăcând ansambluri arheologice) sau ni le putem imagina (în literatură sau în artă), dar aici se oprește înțelegerea noastră. Oamenii acelor vremuri ne sunt străini, așa cum străini sunt – din ce în ce mai mult – părinții alături de care trăim și cum ne devenim noi înșine, atunci când alunecăm de partea cealaltă a oglinzii care nu doar ne oferă imaginea noastră acum, ci ne înglobează în acum-ul ei etern.
Lumea tradițională
Timpul căruia noi îi aparținem, contemporaneitatea, s-a născut în focul unei catastrofe planetare: Primul Război Mondial. Ceea ce am văzut atunci a fost dezlănțuirea puterii tehnologiei, care a transformat câmpul de luptă în abator (anulând virtuțile războinice ale tradiției) și a pus capăt speranțelor pe care veacul al XIX-lea le investise în știință. Dar acest masacru, fără măsură comună cu ceea ce reținuse istoria, n-ar fi fost cu putință dacă în centrul său nu s-ar fi aflat masele enorme pe care le putea disloca statul modern ajuns la apogeu. Cine sunt ei, milioanele de soldați care putrezesc în tranșeele frontului de Vest și care care cedează, rezistă și apoi iarăși cedează pe cel de Est? Cine sunt cei care, în anii premergători conflagrației, au pus pe picioare industriile de armament, iar după încheierea ostilităților vor avea de reconstruit economiile distruse de război? Călare pe două epoci, în Apus sunt dezrădăcinații finelor Modernității, iar în Răsărit vor fi cei ai contemporaneității triumfătoare. Când Marele Război începe, Occidentul are deja în urmă o jumătate de veac (iar în Anglia, aproape un secol) de industrializare. O știm, e un loc comun, Revoluția Industrială a schimbat – în chip definitoriu – fața unei lumi care, până atunci, părea a se mișca în cadrele stabile ale tradiției. În chip funciar, industria e legată de orașe. Nu doar pentru că primele fabrici sunt în proximitatea zonelor urbane, ci și pentru că procesul industrializării creează orașe. Și aceasta, deoarece industria și orașul funcționează la fel, pe de-o parte, concentrând energiile (materiale și umane), pe de alta, accentuând mereu specializarea. Ceea ce deosebește satul de oraș nu e numărul de locuitori – acesta fiind relativ, în funcție de zonă –, ci faptul că în cel dintâi aveam de-a face, în mare, cu același tip de activități, în vreme ce orașul permite (și încurajează) diversificarea permanentă a creării de bunuri. Să mai adăugăm un lucru: munca, în comunitățile rurale, nu e monetizată și nici nu e măsurată după ceas, ci rămâne legată satisfacerea nevoilor familiei și de ciclurile naturale și sezoniere. Gospodăria țărănească, în lumea sa tului, e (aproape) o mo nadă desăvârșită, căci idealul ei îl reprezintă autosuficiența. E adevărat, cu instrumentarul pre modern și în condițiile feudalității, aceasta e greu de atins, astfel că viața oamenilor pământului se desfășoară, vreme de milenii, la limita supra viețuirii. Până la o dată foarte recentă, comunită țile rurale sunt foarte mici, alcătuite din 30 – 100 de case în care, e drept, locuiesc mai multe generații. Fiecare sat e, în fapt, o federație de triburi, iar acestea, familiile lărgite, sunt legate între ele prin rudenie și printr-un strămoș comun, a cărei amintire persistă în imaginarul locului (o remanență a ei este porecla). Între aceste triburi se stabilesc legături prin intermediul relațiilor familiale (în particular al căsătoriilor și al nășitului). Pe lângă rudenie, viața oamenilor din rural mai e legată și de solidaritatea în cadrul muncilor pe care le efectuează, de alternanța anumitor sarcini comunitare, de răspunderea comună pe care o au în fața seniorului feudal. Retrospectiv, s-a construit o imagine edulcorată a acelei lumi, ca fiind marcată – în chip profund – de credință și de o moralitate a „bunei cuviințe“. În realitate, lucrurile acestea sunt destul de relative: credința (deprinsă cel mai adesea informal, în familie, sau – cel mult – la nivelul unei cateheze elementare) e colorată cu toate credințele arhaice și toate anamorfozele știrilor mai noi (care se aculturează în cadrele mito-poetice ale imaginarului local). Cât despre moralitate, aceasta se raportează mai puțin la un sistem etic fundamentat religios, cât e o funcție de supraviețuire într-o societate săracă. În lumea satului, toți îi cunosc pe toți și existența tuturor e sub ochii tuturor. „Gura satului“ – ca instituție – e o formă de legitimare a genealogiilor de succes într-o societate egalitară. Trăsăturile strămoșilor și ale părinților sunt creditate a se transmite și urmașilor și, ca atare, un părinte harnic și econom e o garanție că și copilul său va fi la fel, ceea ce reprezintă un avantaj deloc neglijabil pentru familia potențialului soț (sau soție) în perspectiva unei căsătorii. Moralitatea e definită mai curând de această supraveghere reciprocă care, cu timpul, devine autosupraveghere și comportament asumat. Momentul în care ea întâlnește comandamentul religios (eventual în contact cu un preot cu studii, care este preocupat de intensiunea catehezei) e, mai curând, unul care amorsează un tip de reflecție individuală asupra rosturilor vieții, care – deja – ține de transformarea ruralului. În ceea ce numim „lumea tradițională“, legăturile dintre oameni erau tari și stabile, chiar dacă greu de precizat pentru un ochi exterior.
Orașul
Lumea orașului e cu totul deosebită. În primul rând, datorită faptului că, în vreme ce toate satele seamănă între ele, există mai multe tipuri de oraș. Nu ne vom opri asupra orașului – stat al Antichității, nici asupra burgului medieval, căci – în felul lor – și ele țin de aceeași ordine a lumii, cu ierarhiile și cu riturile ei, ca spațiul rural dinainte de Modernitate. Abia odată cu aceasta și – în particular – cu Revoluția Industrială, ceva fundamental se schimbă în viața oamenilor și în raporturile dintre ei. Când ne gândim la finele secolului XVIII și începutul secolului XIX, ne vin în minte mașina cu aburi, locomotiva lui Stephenson, primele fabrici de textile, adică lucruri care țin de industrie. Dar secolul Iluminismului s-a manifestat plenar mai ales în agricultură: folosirea mai bună a pământului, descoperirea alternanței culturilor, practica îngrășămintelor de import (și, mai apoi, sintetice), selecția soiurilor vegetale și a raselor animale (care va intra în istorie cu Darwin și cu Mendel) fac ca populația rurală – din Anglia mai întâi, apoi, pe măsura răspândirii cunoștințelor, din toată Europa de Vest – să scape, măcar în parte, de ciclurile de foamete care funcționau ca un reglator natural al oamenilor de pe un anumit teritoriu. Și, evident, curba demografică urcă, într-un mod în care n-o mai făcuse niciodată în istorie. Numai că – o știm de la un contemporan, Thomas Malthus – resursele necesare supra vie țuirii produse de agricultură nu țin pasul cu creșterea populației. Așa că, mai ales după comasarea terenurilor în vederea pășunatului (menit a crește șeptelul de oi și cantitatea de lână ce constituie materia primă a industriei textile), din ce în ce mai mulți oameni ai pământului părăsesc satele și se așează în periferiile orașelor, unde noile industrii – și munca salarială pe care ele o introduc – le oferă o șansă de supraviețuire. Dezvoltarea orașelor și a industriilor, pe de o parte, și feed-back-ul acestei dezvoltări, în speță mașinizarea agriculturii care permite sporirea recoltelor în ciuda scăderii numărului de lucrători, pe de alta, au ca efect creșterea continuă a populației urbane și – după șocul inflaționar al noilor veniți – diversificarea ocupațiilor și apariția (urmată de explozia) sectorului serviciilor. Nevoită să se bazeze doar pe ea însăși în timpul războaielor napoleoniene, dar – mai apoi – stăpână a mărilor, și principală putere colonială a secolului XIX, Anglia e cea dintâi țară care pășește în Modernitatea industrială. Deja la 1848 mai mult de jumătate din populația engleză locuiește în orașe. Cum era viața acelor oameni? Merită să revenim asupra romanelor lui Dickens, care îi vede deopotrivă lucid și empatic. Cu ritmuri diferite, celelalte țări europene o vor urma. Și, dintre acestea, cazul cel mai interesant este cel al Germaniei. Ultima putere vestică intrată în procesul industrializării, Imperiul german trece într-un timp foarte scurt – între 1870 și 1914 – de la o țară agrară (cu structuri feudale, mai ales în Prusia) la statutul de cea mai dinamică economie industrială a Europei. Dislocările de populație sunt cele mai masive la finele secolului XIX, iar trecerea de la viața rurală la cea urbană a fost cea mai rapidă din toate țările industrializate. Dacă le adăugăm și controlul pe care-l exercită o castă militară organizată după criterii (aproape) medievale, putem înțelege de ce Germania e țara cu cele mai mari probleme sociale atât înainte de 1914, cât și în interbelic și – implicit – de ce a cunoscut ispita soluțiilor radicale, în speță a colonialismului continental, care o va duce (și încă de două ori) la catastrofă. O știm bine, pe acest teren s-a întâlnit – în particular în al Doilea Război Mondial – cu Rusia Sovietică, care a refăcut același traseu al modernizării industriale, chiar mai accelerat și cu mai multă centralizare începând cu 1928. La scară mondială, la începutul secolului XX, un om din zece locuia la oraș; astăzi trăiește într-un habitat urban unul din doi locuitori ai planetei. La 1900 lumea avea 11 orașe de peste un milion de locuitori, în strivitoarea lor majoritate în Nordul dezvoltat. Se estimează că la ora actuală sunt peste 500, dintre care aproximativ 40 de megalopole (cu peste 10 milioane de locuitori), cele mai multe în zona Asia – Pacific. Într-un viitor proxim, Los Angeles și San Francisco sau Shenzhen, Hong Kong și Macao vor crea conurbații de peste 40 de milioane de locuitori, adăugându-se zonei metropolitane Tokyo (și, poate, celei din Mexico City) ca fiind ariile cele mai populate ale lumii.
Dincolo de istorie și de cifre, sunt câteva lucruri în acest proces – care continuă – ce ne interpelează. Faptul că omul a trăit vreme de milenii în comunități rurale (sau în mici orașe în care o bună parte din locuitori se ocupau cu agricultura) nu privea doar supraviețuirea lui elementară într-o lume săracă, ci era legat de toată viața lui, care se articula înlăuntrul întregului cosmos. Cuvântul – cosmos – le aparține vechilor greci și trimite la un ansambu ordonat, în care părțile sunt în relații reciproce unele cu altele și, împreună, alcătuiesc un întreg în care omul, fiecare om, își are un rost. Cosmosul se opune haosului, ce nu are nicio ordine, e opac și în care deopotrivă prezența și acțiunea omului e zadarnică. Indiferent dacă vorbim de populații sedentare sau nomade, de vânători – culegători sau de agricultori, de meșteșugari sau de războinici, oamenii lumii premoderne trăiesc potrivit ordinii universale ce se proiectează în satul lor. Ancora acestei ordini e mitul. Acesta e o explicație a originilor lumii, a componentelor ei și a relației dintre ele. Mitul, care cel mai adesea se exprimă poetic, captează stranietatea lumii în ordinea discursului. Cuvântul recitat de aed sau de bard, de șaman sau de preot, prinde elementele lumii comune într-o structură articulată și le integrează într-o ordine a sensului. Ceea ce spune mitul, în ultimă instanță, e faptul că alcătuirea lumii e articulată de un sens care se manifestă în toate componentele ei, deși nu e de ordinul niciunuia dintre ele. Orice comunitate pe care noi – oameni ai Modernității triumfătoare – o numim „primitivă“, „arhaică“ sau „tradițională“ are, foarte clară, această perspectivă a unui sens spiritual care adună și dă rost la tot ceea ce există și, în primul rând, vieții, deopotrivă individuale și colective. Omul premodern participă la această semnificare a lumii și a vieții prin intermediul ritualului. Menirea acestuia e aceea de-a actualiza sensul funciar al existenței în fiecare dintre momentele ei. De aceea, pentru omul arhaic fiecare activitate a zilei e ritualică și, implicit, încărcată de spiritualitate. Nouă, în prezentul ce descinde din separarea activităților fizice de cele intelectuale (și chiar a acestora din urmă de componenta lor spirituală) ne e greu să realizăm acest lucru. Dar pentru lungul lanț al celor care ne-au precedat, el era o evidență. Toate muncile se făceau „la timpul lor“, fiecare dintre ele – în ciuda dificultăților incomparabile cu cele de azi – se petrecea ca o ceremonie în care sufletul ghida mintea, iar aceasta mâna, pentru ca gestul să împlinească cu conținut ritualul ce actualiza, secvență cu secvență, mitul. Prezentate în felul acesta (și faptul de-a o face e apanajul istoriei religiilor) lucrurile pot părea că țin de un fel de raționalitate care le dispune într-o logică ce împarte și adună diverse momente ale felului în care predecesorii noștri își trăiau raportul cu lumea, cu zeii, cu semenii și cu ei înșiși. Numai că ei nu gândeau ca noi, dacă mă pot exprima astfel, „din afară“ aceste realități. Dimpotrivă, le asumau „din lăuntru“, ca pe un întreg ce se rostea, iarăși și iarăși, în viața comunității, în cea a fiecărei persoane, în calendarul ce dădea formă anului și în toate momentele vieții, în care efortul se focaliza în perspectiva sensului și acesta din urmă investea spiritual munca zilnică. Atunci când omul arhaic iese pe câmp cu „hainele de lucru“ sau cântă în vreme ce lucrează, el nu acționează nici din perspectiva eficienței, nici din cea a amuzamentului, ci pentru că ordinea a ceea ce face – ordine ce adună împreună cerul și pământul, viața și moartea, vii și dispăruții, gestul și cuvântul – îi prescrie acest comportament. Așa se explică faptul că atitudinile – nu doar credințele – omului tradițional au fost stabile vreme de milenii.
Ruptura
Pentru ca apoi totul să se rupă, dintr-o dată. Și aceasta se întâmplă tocmai în momentul urbanizării, pe care l-am evocat mai devreme. Căci el presupune câteva lucruri asupra cărora merită să ne oprim. Mai înainte de toate e vorba, la modul cel mai concret, de separarea de comunitatea și de locul în care oamenii s-au format. Să nu uităm: această comunitate, cu legături tari, era mediul în care fiecare persoană era recunoscută, aparținea unei texturi umane și era traversată de firele relațiilor de tot soiul (de rudenie, de muncă, de obligații) ce articulau structura umană a satului. Locul nu era un simplu reper spațial pe o hartă (pe care, de altminteri, nimeni nu o avea), ci era perimetrul existenței, deschiderea – cu articol hotărât – în care viața și munca oamenilor se împlineau pe verticala credinței și în care spiritualitatea ce impregna comunitatea definea un relief subtil, dar mai pregnant decât cel vizibil. Firește, era vorba și de toate ritualurile care dădeau sens vieții și care depindeau deopotrivă de loc, de natura muncii și de participarea celorlalți. Iar atunci când vorbim de aceștia, nu ne gândim doar la contemporanii omului în cauză, ci – în egală măsură – la morții care asigurau, tutelar, stabilitatea legăturilor de sânge și la copiii nenăscuți pentru care se împlinea deopotrivă efortul muncii în familie și datoria păstrării tradiției. O veche vorbă a oamenilor pământului spune că „atunci când nu mai vezi clopotnița bisericii din sat, te-ai rătăcit“. Clopotnița aceasta nu e „un element de arhitectură“, ce poate fi luat ca reper de la o anumită distanță, ci e acel axis mundi ce leagă cerul, pământul și lumea de sub el, Creatorul și muritorii; care centrează întreaga structură a așezării, de la care pornește și la care se-ntoarce (prin ritualurile consacrării) fiecare viață. Smuls din acel spațiu și aruncat într-o altă lume, care nu e a lui, în care e străin, pus să facă lucruri care sunt lipsite de dimensiunea spirituală a celor cu care e obișnuit, omul e dezrădăcinat. Sigur, în varii forme, asemenea desprinderi de mediul formării s-au petrecut mereu: invaziile, războaiele, sclavia, comerțul sau explorarea le-au presupus în toate ariile civilizaționale. Numai că, și în cazul lor, rămânea o ultimă legătură cu solul originar: omul desprins din mediul lui „traducea“ în cadrele înțelegerii lui semnificațiile lumii în care ajungea, pentru ca – mai apoi – să se asume pe sine la nivelul a ceea ce-i oferea aceasta din urmă și să încerce să intre în logica ritualurilor ei. Procesul, după cum se știe, poartă numele de aculturare. Aceasta era posibilă, deoarece noii veniți nu erau atât de mulți dintr-o dată încât să disloce tiparele societății care-i prelua, ci – dimpotrivă – se integrau, încet, în structura ei. Să nu uităm, încă odată, că lumea premodernă e una structurată ierahic și, în arhitectura ei e loc și pentru sclavi, și pentru servitori, și chiar pentru marginali. Și asta deoarece fiecare dintre aceștia are o funcție proprie, care-i definește statutul și poziția în ierarhia lumii.
Mutația care se petrece odată cu Revoluția Industrială e de un alt ordin. Mai înainte de toate, nu e episodică, ci inaugurează un proces continuu, în siajul căruia ne aflăm și noi, astăzi și care – inevitabil – va continua și în timpul ce vine. În esența ei, industria e un mediu de concentrare: a materiei prime, a forței multiplicată de mașini, a succesiunii de operațiuni prin care se ajunge la produsul dorit și a mâinii de lucru. Prin aceasta se deosebește de atelierul tradițional al manufacturierului, care lucrează singur sau împreună cu ucenicii, folosește (în general) materie primă locală, în cantitate mică și lucrează potrivit unor standarde codificate de breaslă. Primele fabrici par a veni pe același model, însă expansiunea producției duce mai întâi la asocierea proprietarilor și, apoi, la societățile bazate pe capital. La vârful acestora avem o conducere duală: pe de o parte, cea care stabilește obiectivele fabricii (patronul sau adunarea investitorilor), pe de alta, cea care se ocupă de realizarea concretă a acestora (tehnicienii din fabrică, ei înșiși organizați ierarhic). În felul acesta se mai naște o formă de centralizare: cea a deciziei, care e menită a fixa scopurile și etapele de atingere a lor pentru fiecare întreprindere. Funcționalitatea acestui mecanism, călit în concurență, pe cât de stabil, pe atât de adaptabil, capabil să răspundă nevoilor elementare ale populației dislocate din rural pe care-o folosește ca mână de lucru, școală a disciplinei și a promovării, creier al expansiunii economice și militare (să ne gândim doar la faimoasa Companie a Indiilor); toate acestea contaminează vechiul stat – încă cu habitudini medievale – și îl transformă în putere modernă. În locul unor ritualuri impregnate de spiritualitate, omului care-a lăsat în urmă satul i se oferă o corvoadă brută și alienantă (dat fiind că nu are niciun control asupra finalității ei, asupra ritmului la care e supus și nici asupra condițiilor de muncă), dar care îl supune unei rigori la fel de stricte ca cea militară și are ca efect transformarea lui din locuitor al satului în cetățean al statului. Evident că această pseudomorfoză nu s-ar putea realiza dacă nu ar exista și o răsplată: aceasta e salariul menit a-i permite să achiziționeze produsele de strictă necesitate (în primul rând alimentele) pe care nu le poate cultiva sau fabrica din lipsă de timp. Una din cheile reușitei Modernității industriale o reprezintă tocmai capacitatea de disciplinare – poate, în termenii epocii noastre, ar fi mai corect să spunem: de formatare – a masei de oameni care vine dinspre rural, atrasă de mirajul oportunităților pe care le oferă orașele în expansiune. Cu cât procesul e mai rapid – a se vedea Germania, dar mai ales Rusia (și, apoi, celelalte țări comuniste) – această disciplinare beneficiază și de forța coercitivă a statului.
A doua calitate a procesului modernizării o constituie puterea de raționalizare. O știm bine, începuturile Revoluției Industriale sunt sincrone cu Iluminismul, care afirmă, pe de-o parte, funciara inteligibilitate a lumii, pe de alta, capacitatea minții omenești de-a descompune procesele naturale în constituenții lor elementari (analiza predicată de Descartes la începutul Discursului despre metodă) și, apoi, de-a le recompune într-o mecanică funcțională (ce însoțește descoperirile științifice ale Marelui Secol și prefigurează industriile veacului următor). Omului premodern lumea i se înfățișa ca un întreg între ale cărui părți, într-un moment sau altul, se deplasau accente ce nu puteau fi înțelese decât dintr-o perspectivă de sens unificatoare. Cunoașterea modernă abolește, de la bun început, orice intervenție transcendentă în istorie. Principiul rațiunii suficiente în logică și cel al inerției în fizică spun, în ultimă instanță, același lucru: că totul se petrece aici și toate faptele și evenimentele lumii pot fi înțelese într-o logică a cauzelor ce trimit, de asemenea, la alte fapte și evenimente. Sensul nu mai ține de relația cu ceva cu totul altfel, exterior lumii noastre, nu mai e opera unui zeu sau a unor zei, nu mai e un act inaugural ce pune în mișcare lumea, nu mai trebuie reiterat ritualic, nu mai presupune participarea plenară a omului și nu mai trimite către o împlinire ultimă. Sensul – dacă mai putem folosi acest cuvânt – ține, de acum înainte, de inteligibilitatea lumii. De vreme ce totul se petrece înlăuntrul lumii, totul e sub ochii noștri de subiecți cunoscători, care „anatomizează“ și pătrund secretele „fiziologiei“ a tot ceea ce ne e accesibil. Aici sunt două lucruri care merită a fi observate. Mai înainte de toate, e vorba de secularizare, adică de trecerea de la o ordine heteronomă (în care legea lumii și a vieții vine din afară, de la un Altul) la autonomie (adică la capacitatea omului de a-și fi singur sieși măsură). Secularizarea nu e un eveniment unic, ci un proces ale cărui consecințe le trăim acum și al cărui apogeu l-a marcat darwinismul (în speță ideea că devenirea naturii nu are o finalitate și nu tinde spre un bine moral). În al doilea rând, e vorba de o nouă perspectivă asupra demnității umane: aceasta nu mai e legată de ascultarea prescripțiilor religioase și de respectarea ritualurilor, ci de capacitatea omului – a fiecărui om – de a înțelege alcătuirea și funcționarea lumii. Și, implicit, de a-și găsi un rost în această arhitectură pe care e chemat deopotrivă să o cunoască și să o îmbogățească. Când Descartes decretează că „bunul simț – în speță capacitatea de cunoaștere – e lucrul cel mai bine împărțit în natură“, adică e distribuit egal tuturor oamenilor, el postulează egalitatea universală. De aceea, un veac și jumătate mai târziu, Tocqueville va spune despre revoluționarii francezi că sunt „cartezieni ieșiți în stradă“ pentru a-și afirma libertatea, egalitatea și fraternitatea și a construi – pornind de la ele – „contractul social“ al modernității.
Puterea de raționalizare
Numai că omul, spre deosebire de restul făpturilor, devine ceea ce este și împlinirea lui presupune un parcurs pe care fiecare e chemat să-l asume într-o ordine socială și, pe măsura dezvoltării societății moderne, într-un context instituțional. Omul își actualizează umanul din el supunându-se disciplinei școlii care îl însoțește în creștere, îi oferă panorama realizărilor trecutului din toate domeniile (care devin, astfel, posibilități ale realizării de sine) și îl încurajează să recupereze, în dezvoltarea proprie, principalele etape ale istoriei umanității. Tot așa cum Haeckel va spune că „ontogenia reproduce filogenia“, formarea fiecărui individ al națiunii moderne se cuvine să reia, într-o formă concentrată, parcursul istoric al întregii umanități și, mai ales, pe cel al nației sale. Școala – cu vectorul ei, cartea – e o formă de inițiere laică, adică explicită, fără elemente mistagogice, în umanitatea noastră comună și, în același timp, în memoria și în ordinea statului. Timp de milenii, lumea satului nu cunoscuse școlarizarea și aceasta nu doar datorită faptului că ocupațiile agricole în societățile premoderne erau mult mai simple, ci și pentru că memoria comunitară era vie în cadrul familiei. În civilizația urbană, apartenența nu mai e locală, ci națională, și ea se deprinde (pe) „din afară“, de-a lungul anilor de școală. Și, după cum bine o știm, se declină în două feluri: ca istorie comună (cu faimoșii „nos ancêtres les Gaulois“ sau daci, sau huni, sau vechi germani, care reiau mitul strămoșului totemic, agrementat cu descoperiri arheologice și citate din autorii clasici), și ca limbă comună (care e prima treaptă a înțelegerii dintre cetățeni). Dar, oarecum pe model militar, școala e și o instituție de disciplinare în masă, mai ales a acestor rebeli de vocație care sunt adolescenții și tinerii. Mai mult decât spitalul și închisoarea, școala – cu repetițiile, temele, tezele, examenele și clasamentele ei – e mediul prin excelență al omogenizării și al disciplinării sociale. Făcută serios, ea-i oferă tânărului o poveste inteligibilă a lumii (ce înglobează cosmologia, evoluția vieții și istoria), una a originilor lui și a lumii în care trăiește (din nou istoria, dar și filosofia, sociologia sau cunoștințele civice) și, în egală măsură, îi deschide posibilitatea alegerii unei specializări în multitudinea de domenii în care se împarte cunoașterea (și, prin ea, acțiunea) omului contemporan. „Conceptele clare și distincte“ ale științei tind, destul de repede, spre limbajul universal, univoc și perfect transparent al matematicii. Cea din urmă articulează gândirea ca pe o suită de operații, deductibile unele din altele, care au la bază un set minimal de afirmații postulate (axiomele) sau dovedite (teoremele). Această articulare coerentă a unor secvențe clare corespunde imbricării pieselor mecanice în ansamblul mașinii. În felul acesta, o gândire care descrie structuri și procese ideale poate crea realități în lumea sensibilă. În ziua de azi numim acest tip de gândire algoritmică, atâta doar că – în știință – algoritmii sunt peste tot în succesiunile de operații și în parcursurile logice de rezolvare a problemelor. La fel cum întreaga tehnologie și toate componentele ei nu sunt altceava decât algoritmi funcționali în real. Iar acțiunea lor are ca efect algoritmizarea realului. Nu e vorba doar de o mașină oarecare (electrică sau automobil), ci de lucruri mult mai mari: de pildă un aeroport, un supermarket, din ce în ce mai mult chiar și drumurile, cel puțin în marile orașe. Am început prin a învăța algoritmi, i-am pus în practică în uzină, am fabricat tot mai multe componente ale realului în logica lor și am ajuns să ne mișcăm în interiorul algoritmilor. Spre deosebire de tehnologia clasică, care lăsa să se întrevadă dimensiunea de produs industrial a lucrurilor fabricate de ea (cum ar fi, de pildă, motorul unei mașini), „noile tehnologii“ – cu microchip-urile și programele lor – escamotează partea tehnică și ne oferă direct un „conținut“ ce ne captează atenția și ne face să uităm că, de fapt, trăim în lumea algoritmilor.
Și totuși, cum bine o știm, școala nu e decât un prealabil și, de prea multe ori, dacă nu eșuează, se poticnește pe drum. Ucenicia gândirii bazate pe operații simple și pe legături cauzale și-a făcut, în mare, efectul, însă – în realitate – așa cum am văzut-o în toate momentele de cotitură ale secolului XX și cum o vedem și azi, cealaltă componentă a ei, istoria care substituie (sau reface) vechile mituri și literatura care se împlinește într-un canon (și într-un Panteon), mai curând invocat decât citit, e cea care a amprentat cel mai puternic mințile oamenilor. Poate pentru că, așa cum bine știm, triumful raționalismului a fost însoțit, de fiecare dată, de momente de recul: romantismul (cu exaltarea naturii și a sentimentului), goticul (cu proiecția într-un trecut mitizat și obscur), cultele orientale (cu energiile lor eliberatoare), rebeliunea hippy, sincretismul New Age și – mai nou, în mod exploziv – teoria conspirației. În fond, toate sunt modalități de a bricola liber (fără rigoarea științei și lăsând loc subiectivității) reziduurile tradiției și elementele neconsumate ale modernității. Ele ne amintesc, pe de o parte, de procesul de fragmentare a lumii în segmente reductibile la o înțelegere simplă (propriu cunoașterii moderne), pe de alta, de faptul că tradiția a rămas în urma noastră și ne devine tot mai de nerecunoscut, astfel că ajunge un tărâm misterios, a cărui umbră pare a pune în discuție luminile prezentului. Căci calculul ce stă la baza tehnologiilor a cunoscut o expansiune universală și asta nu datorită școlii, ci datorită jocului cu cifrele la care se dedă zilnic fiecare om, atunci când are de-a face cu banii și e în situația de a-și judeca raportul dintre dorințe și posibilități. Banul este instrumentul de calcul ideal și expansiunea modernității e sinonimă cu aceea a cuantificării. Într-un sens, e normal să fie așa, dat fiind că dezvoltarea tehnologiilor e corelată cu comerțul. Logica industriilor e aceea de-a produce mai mult, nu doar mai mult decât necesarul familiei sau decât cel al orașului, ci mai mult decât cel al țării. Și, atunci, excesul de producție, la toate nivelurile, intră pe piață, se vinde și aduce înapoi, în industrie, capital (și profit investitorilor). În varianta brutală, avem de-a face cu mercantilismul (care, de câteva luni, pare a reveni în actualitate în centrul lumii), în cea soft, cu liberalismul, mai vechi sau mai nou. Un lucru e cert, măsura acestui circuit este banul, iar banul e un incredibil de eficient factor de raționalizare. Industriile au atras după ele comerțul la scară mare, iar acesta – adresându-se tuturor – ne-a introdus pe toți în lumea calculului. Calculul – se spune – aplatizează relieful calitativ al lumii reducându-l la cifre și la raporturile dintre ele. Numai că nu e chiar așa, lumea numărătorii are, cu ghilimelele de rigoare, un „suflet“, și acesta e eficiența. Eficiența e un raport cost – beneficiu și vizează maximizarea beneficiilor și minimizarea costurilor (sau, ceea ce e același lucru: a produce mai mult, consumând mai puțin). Cum e cu putință acest lucru? Raționalizând munca: adică organizând-o de așa manieră încât omul să fie adaptat la mașină, reducând timpii morți, creând tehnologii inovative, mizând mai mult pe piață, mai nou robotizând și cuplând robotica cu inteligența artificială. E interesant faptul că termenul de „raționalizare“ nu mai trimite la rațiunea menită a trata o problemă, ci la restricții, la tăieri și la disponibilizări. Și, de asemenea, e interesant că în lumea eficienței „mai binele“ înseamnă un singur lucru: „mai mult“. Și, pentru noi toți, mai binele ține de creșterea veniturilor individuale, a PIB-ului, a productivității industriale, a multitudinii și accesibilității obiectelor disponibile pe piață și a timpului petrecut pe rețelele sociale. Un altfel de bine decât cel la modul lui mai mult aproape că nu ne putem imagina; eventual ar putea fi sănătatea. Dar și pe aceasta o înțelegem, cel mai adesea, tot la modul mecanic, ca pe funcționalitatea organismului și ne ducem la doctor ca la service, pentru a ne repara o componentă sau alta ce asigură funcționarea constantă și eficientă a întregului care suntem.
Dezrădăcinarea 2.0
Dezrădăcinați din lumea noastră naturală, am ajunși dezrădăcinați și din gândirea noastră firească. În vreme ce lumea în care trăim s-a artificializat tot mai mult (de așa manieră încât – într-o anumită măsură – nu mai umblăm printre realități date, ci printre obiectivări ale minții noastre), gândirea noastră s-a formalizat tot mai accentuat. Aglomerarea oamenilor și multiplicarea obiectelor, care evoluează exponențial (sau poate infinit, odată cu deschiderea porților imaginalului odată cu internetul) ne impune o creștere continuă a nivelurilor de organizare și de structurare a acestor multiplicități. Din ce în ce mai mult nu ne mai raportăm la persoane concrete, ci la moduri de a fi sau la atitudini generice, pe care cineva le întrupează la un moment dat și nu mai avem de-a face cu obiecte uzuale, ci cu mulțimi de lucruri interșanjabile, care apar și dispar. Toate acestea stau sub semnul sporirii continue a tot: a numărului de prieteni, a peisajelor care sunt – din ce în ce mai mult – doar fundalul selfie-urilor, a cărților adunate, a filmelor stocate, a abundenței de hrană (care, în bună măsură, ajunge la tomberon, atunci când nu ne îmbolnăvește), a ustensilelor de tot soiul, a conturilor din bancă și prezenței pe rețelele sociale. Totul a ajuns să semene a fugă permanentă, în care – mereu – „viața e în altă parte“. Lumea în care trăim nu mai e aceea premodernă, în care trebuia să ne dobândim puținul necesar traiului și, adesea, războaie sau molimi ne luau totul. Lumea noastră e o lume a „șanselor“ și a „oportunităților“, în care ni se oferă și chiar ni se dau o mulțime de lucruri. Numai că, pentru a ajunge la ele, trebuie să facem mereu ceva: să completăm formulare, să redactăm CV-uri, să prezentăm proiecte etc. Toate acestea sunt la un nivel meta în raport cu experiența noastră cotidiană. Și toate vin ca niște cadre care dau o formă acestei experiențe. Întrebarea e dacă dincolo de aceste decupaje ale unei ordini abstracte, viața noastră mai are o formă. Sau devine ea însăși un „proiect“ administrat de un soi de ego transcendental (de o voință pură), care o supune unui parcurs al „dezvoltării“ la capătul căreia i se oferă beatitudinea top-ului, deopotrivă ca loc și ca formă. Lumea în care trăim ne pune la dispoziție tot mai multe mijloace, însă nu ne mai prescrie niciun scop. Iar ceea ce câștigăm în eficiență, pierdem ca bogăție de sensuri. Logica eficienței e aceea a unui proces al concurenței și al adaptării permanente. La jumătatea secolului XIX, Darwin a arătat faptul că o natură organizată după asemenea principii nu are nicio finalitate. Procesul adaptativ nu e reglat de un reper absolut și evoluția nu tinde spre niciun fel de împlinire (cum ar fi, de pildă, omul ca ființă morală și creator de civilizație). Adaptarea ține, mai curând, de o mecanică a reacției care oferă avantaje concurențiale. În mod straniu – deși mai persistă, la baza societății, criza care a însoțit emergența darwinismului – acest mod de a gândi s-a generalizat mai curând în economia contemporană. Aceasta se înfățișează sub specia unei dinamici concurențiale, fără o finalitate limpede (eradicarea sărăciei, prosperitatea extinsă etc.). Acestea din urmă sunt, toate, efecte constatabile ale unei dezvoltări continue a tehnologiilor de producție, a cantităților produse și a integrării permanente a oamenilor în contemporaneitate, deopotrivă ca producători și consumatori. Dar, încă o dată, nu sunt obiectivele economiei. Dacă aceasta are un obiectiv – cel puțin la nivel local – acesta ar fi creșterea PIB-ului. Toate celelalte îi sunt subordonate și derivă din el. Însă această creștere e încă una din genericitățile pe care abia le înțelegem, însă care ne determină, din ce în ce mai mult, viețile.
Cu doi ani în urmă, audiat de Congresul american, Sam Altman – patronul Open IA-ului – declara, puțin perplex, la întrebarea ce-i fusese pusă, că nu știe cum va evolua Inteligența Artificială și că aceasta nu a fost lansată cu un scop, ci, pur și simplu, e un experiment reușit. Știința clasică încă mai avea un obiectiv: cel al eliberării omului de servituțile unei munci abrutizante. Tehnologiile actuale nu mai au niciunul; ele sunt – mai mult sau mai puțin – niște cadre formale (chiar dacă cu interfețe grafice „prietenoase“) pe care consumatorii le umplu cu conținut. Ajunge să ne gândim la rețelele sociale și la felul în care – într-un timp extrem de scurt – ele ne-au schimbat percepția lumii. Cu câteva decenii în urmă, pe vremea când am crescut cei mai mulți dintre noi, un copil de școală primară cunoștea maximum 100 de alți copii. Dintre aceștia, avea relații mai apropiate cu 10 – 20, în diverse formate: la școală, în fața blocului, la țară sau în tabere. Astăzi, un copil de aceeași vârstă, în primele zile după ce-și deschide un cont pe o rețea socială, are câteva mii de follower-și. În trecut, universul unui copil era dat de mediul familial, de poveștile pe care le auzea și de lucrurile pe care le învăța – alături de alți copii pe care-i cunoștea – la școală. Astăzi, ține de toată extensia internetului, care-i aruncă în față (sub forma reel-urilor și a site urilor selectate de algoritmi) lucruri fără nicio măsură comună cu înțelegerea lui. Mediul virtual multiplică exponențial imaginile și comentariile din marginea lor, de așa manieră încât e foarte greu de precizat ce anume ține de fapte și ce de haloul de interpretare a lor; care fapte sunt semnificative, și ce comentarii sunt formatoare pentru cel care e expus la ele. În sat, eram în contact cu o niște oameni pe care-i cunoșteam și care ne cunoșteau; în oraș am crescut într-un mediu relativ restrâns în care, de asemenea, legăturile cu cei care contau pentru noi erau tari. Avantajul acestor lucruri e aceea că ne-am putut forma în interiorul acestor relații: certându-ne și împăcându-ne, negociind, învățând unii de la alții, sporindu-ne deschiderile și admirând. Toate acestea ne-au stabilizat lăuntric și ne-au dat structura de rezistență pe care, ulterior, a desăvârșit-o studiul și munca. Mediul virtual care-i înconjoară pe tinerii prezentului îi pune, dintru început, în contact cu un număr mult mai mare de persoane, cu care – în cvasi-totalitatea cazurilor – au relații fragile. Mai înainte de toate, datorită faptului că așa-numita „comunicare“ se reduce la mesaje scurte, dacă nu de-a dreptul la emoji-uri și la emoticoane. Această reducere drastică a discursului atrofiază semnificativ una din funcțiile dialogului: aceea de a dezbate și de-a formula, împreună, problemele comune și căile de rezolvare a lor. În al doilea rând, virtualul consumă realul: tinerii care „comunică“ pe rețele sunt foarte stingheri atunci când se află față în față. Și mai complicate sunt lucrurile atunci când ne referim la cunoașterea pe care un tânăr o dobândește în mediul virtual. Firește, avem, dintru început, observația că acolo e totul. Numai că tocmai aceasta e marea problemă. Să ne întoarcem în timp și să ne gândim: experiența celorlalți e un factor de multiplicare al înțelegerii noastre. Într-o familie (extinsă, cu mai multe generații și cu rude colaterale), ne puteam raporta cam la 10 persoane și, ca atare, experiența și imaginarul nostru sporeau cu acest factor. Într-un sat sau în cartierul unui oraș, mergeam – probabil – până la 100 de influențe într-o anumită etapă a vieții. Școala (de toate nivelele), cu clasicii ei și cu lecturile obligatorii ne permitea să ne ridicăm la câteva sute. Facultatea, pentru cei ce-o urmau și, mai apoi, specializarea (pentru puțini) ridica factorul de multiplicare al cunoștințelor la câteva mii. Ceea ce trebuie spus e faptul că lucrurile care ne veneau pe aceste canale – oameni concreți, cărți, filme, muzică – nu erau simple „informații“, ci date funciare ale formării, care erau metabolizate și transformate în repere ale gândirii și fundamente ale acțiunii proprii. Dar ce putem spune la ora actuală despre internet sau despre roboții conversaționali? Cunoașterea pe care ei ne-o oferă (gândiți-vă doar la un ChatGPT conectat la Biblioteca Congresului american) e de ordinul trilioanelor. Ce e un trilion? Cum spunea un gânditor: e un concept fără reprezentare. Oarecum simplificator, dar nu incorect, am putea spune că e totul. Totul e la dispoziția noastră, dar e prea mult pentru a-l putea procesa sau folosi. De aceea, acest tot „e acolo“, inert, ca o genericitate pe care o invocăm ocazional. Paradoxul e acela că, deși avem acces la toată cunoașterea lumii, ne folosim de ea din ce în ce mai puțin. Iar cunoașterea noastră, de tineri utilizatori ai internetului, de oameni de afaceri ce se descurcă în jungla economică, de cercetători care baleiază (pentru citatele obligatorii) ultimele articole și – mai nou – chiar de oameni politici convinși că lumea începe cu ei devine, tot mai mult, o cunoaștere fără memorie. Și, încă un paradox: în momentul în care aproape tot ce ține de lumea noastră cotidiană e un produs tehnologic, obiectele dar și informațiile se naturalizează, în sensul că „le culegem“ ca și cum ar fi crescut, în chip firesc, pe drumul nostru. Pe vremuri, relațiile dintre oameni și învățarea care ducea la cunoaștere presupuneau un parcurs, asumat sub semnul responsabilității și al disciplinei. Astăzi ele se consumă instantaneu, cu un singur click și se consumă inclusiv în sensul că, odată „accesate“, dispar fără urmă în abisul algoritmilor.
Real. Virtual
Dar lucrul cel mai grav dintre toate e acela că dezrădăcinarea din real și trecerea la virtual ne pune în contact nemijlocit cu cele mai groaznice stihii, cele care ne pot distruge: dorințele și spaimele noastre. Dintotdeauna raportul omului la ele a fost mediat: de religie, de filosofie, de artă, de literatură și chiar de știință. Am știut mereu că stăm, în adâncul nostru, sub amenințarea a ceva ce ne covârșește și, pentru a-i face față, avem nevoie de o desituare (pe care o permitea un sens transcendent și/sau o ordine a lumii), de o serie de ritualuri (care să ne permită să putem asuma, pas cu pas, schimbându-ne pe măsura lor, apropierea de aceste misterii), de solidaritatea comunitară (în care ne regăseam mai stabili decât individual) și de ficțiune (care să dezvăluie ascunzând și să ascundă dezvăluind o parte din ceea ce nu poate fi privit direct, în față). Omul zilei de azi pierde, aproape simultan, toate aceste „sisteme de apărare“ care-i permiteau să se raporteze „cu groază și cu milă“ la ceea ce constituie temeiul – sau lipsa de temei – a umanității sale. Omul zilei de mâine va trebui să le înfrunte de unul singur și, ca să zic așa, cu mâinile goale. Copilul care se uită, fascinat, la vedetele momentului nu cunoaște puterea dorinței mimetice și – tocmai de aceea – devine cu ușurință victima ei. Tânărul care traversează crizele adolescenței și care nu știe – lipsit de educație literară – că de mii de ani oamenii s-au confruntat cu aceleași probleme, riscă să ajungă nu un om împlinit, ci un ecorșeu cicatrizat. Fiecare dintre ei e singur, imobilizat de o pulsiune absolută, pe care – în absența comunității și a tradiției – nu o poate disipa și cu care trebuie să lupte. Anxietatea, depresia, dependențele, singurătatea, narcisismul, și multe alte suferințe care nu au nume desemnează bătăliile pierdute ale insului căruia ecranele îi reflectă, la nesfârșit, o umbră ce nu se poate întrupa. Captivat de oferta infinită ce i se aruncă în față, omul fuge în toate direcțiile după miraje ce se îndepărtează mereu, fără a realiza momentul când trece de la „ar putea să fie“ la „ar fi putut să fie“, de la posibilitatea realizării la certitudinea eșecului.
Trecerea de la sat la oraș ne-a deschis calea modernizării, oferindu-ne incomparabil mai mult lumea mică pe care o părăseam. Gândirea organizată și ordonatoare ne-a permis să luăm în stăpânire lumea și s-o transformăm, actualizând potențialul resurselor ei în folosul nevoilor noastre. În fine, tehnologiile digitale ne pun la dispoziție, instantaneu, toată informația stocată pe orizontala spațiului și pe verticala istoriei și ne fac să vedem, cu ochii fizici, ceea oamenii trecutului nu-și imaginau nici cu ochii minții. Dar „ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?“ Ceva din noi aleargă după toate aceste cuceriri ale civilizației, care se traduc în confort și prosperitate, în vreme ce altceva din noi s-a desprins și rătăcește pe drumurile pline de migrați ce poartă în ei amintirea locurilor pe care le-au părăsit; caută – cu înfrigurare – o imagine vie, care l-a marcat, dincolo de toate calculele și socotelile zilei și, mai ales, strigă și nu e auzit de nimeni în lumea ecranelor ce-i restituie ecoul. Și fiecare jumătate o caută pe cealaltă, într-o lume prea mare pentru ca întâlnirea să mai fie posibilă.