„Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele“, menționează editorii celei mai recente cărți publicate de reputatul antropolog român: Între două lumi. Monahismul ortodox și modernitatea (Editura Polirom). De la acest amplu studiu pleacă, de altfel, și conversația de față.
Cristian Pătrășconiu: Monahismul ortodox românesc, Mirel Bănică, e o temă complicată, nu?
Mirel Bănică: Da, e o temă foarte complicată. Pentru că e o lume închisă, e normal, e o lume care trăiește sub zodia secretului și e normal să fie așa. E o lume care trăiește între ziduri, cu ziduri. Asta e o parte a complicației. Elvețienii au o expresie: „ceas cu complicație“. Cu cât are mai multe complicații, cu atâta e mai scump. Deci, și mai greu de dobândit. Așa a fost și subiectul ăsta, știi? Cu cât apar mai multe complicații, cu atât e mai greu de dobândit. Pe de-o parte. O altă parte a dificultății subiectului – și spun asta nu pentru că oricărui cercetător în lumea asta îi place să se împăuneze: „Băi, ce greu a fost, ce dificultăți am avut!“, chiar e un subiect greu! – este numărul mare de mănăstiri și de schituri din țara asta. Sunt peste 800 de mănăstiri și schituri. E un număr mare și când ai un număr atât de mare, cum faci să alegi un eșantion reprezentativ? De ce să merg la Mănăstirea Cernica și nu la Mănăstirea Dintr-un Lemn? De ce la Mănăstirea din Tismana și nu la Mănăstirea Bistrița? ș.a.m.d. Și trei, am tot spus asta, nu poți să faci etnologie, etnografie, antropologie fără bani, fără teren. Nu poți să o faci din bibliotecă. Poți să scrii despre istoria acestor mănăstiri, despre felul în care ele au evoluat din diferite surse, dar trebuie să te duci acolo. Iar banii de cercetare nu există. Doar dacă te bagi în proiecte europene care, pentru mine cel puțin, sunt fără cap și fără coadă, sunt mari consumatoare de timp și de energie și mai mult decât atât, sunt teme care nu obțin finanțare. Proiectele europene trăiesc în aerul timpului, sunt marcate de ștampila timpului nostru. Cred că subiecte inactuale de genul ăsta, dar care mie mi se par foarte importante – și o să explicăm de ce mai departe, n-ar fi obținut finanțare. Deci, de aici dificultatea. Subiectul e închis, deci e un mediu închis, care este natural suspicios și natural temător de ceea ce vine din exterior și atenție, nu e doar cazul monahismului românesc, suntem bineînțeleși, așa e monahismul universal.
844 de mănăstiri și schituri. Acesta este numărul!
Exact. Da, da, dar atenție, populația lor e foarte variabilă, sunt schituri și mănăstiri cu unul sau doi călugări și altele care au, cred că cea mai numeroasă e Agapia sau Văratec cu peste 400 de viețuitoare, cum spuneai. Deci: mediul, numărul mare, alegerea și finanțarea. Astea mi s-au părut piedicile majore. Și peste tot, dar ăsta a fost și un dezavantaj de care m-am folosit, pentru că am avut timp să citesc, am citit foarte mult literatură de specialitate, a venit COVID-ul, fix când am început eu subiectul ăsta.
Următorul pas: de ce mănăstirea și microclima tul de acolo dau seama poate mai bine decât biserica și microclimatul unei biserici de ceea ce tu numești tensiunea dintre religie și modernitate?
Nu am folosit expresia „microclimat“ dar îmi place cum sună. Mănăstirile, la modul ideal, …mănăstirile sunt un proiect utopic. Am explicat în carte ce înseamnă asta. Unii dintre cititori și mai ales când am prezentat în public acest proiect, n-au înțeles ce am vrut să spun prin „proiect utopic“, dar o să revenim. Proiect utopic nu înseamnă proiect care nu se poate realiza, ci proiect utopic în acest caz înseamnă o ieșire din realitate, construirea unui ideal, iar mănăstirile sunt unele din puținele proiecte utopice care s-au menținut – timp de aproape 2000 de ani, iată!, și care s-au și realizat, s-au pus în practică. De ce mănăstirile sunt un barometru, aș spune eu, al lumii contemporane? Dintr-un motiv foarte simplu, pentru că ele sunt și nu sunt în lume. Întotdeauna mănăstirile au fost ca o hârtie de turnesol a schimbărilor din lumea noastră. În mănăstiri poți să vezi foarte mulți oameni obosiți de societatea în care trăim. Deci nu e nimic teologic aici. Sunt oameni care nu-și mai găsesc locul în lumea asta, care sunt obosiți de lumea în care trăim.
Uite: tu, dacă i-ai spune unui tip „ia, ajuta-mă și pe mine să curăț grădina blocului și să facem și noi asta“. N-ar face-o nimeni. Nu, nu există. Dar când se duc într-o mănăstire, muncesc. Fac muncă voluntară, care se numește ascultare. Oare de ce? Sunt oameni care se duc în mănăstire – și-am cules mărturii de genul ăsta – „să-mi încarc bateriile“. Am întâlnit într-o mănăstire, veți afla în carte, dar nu-i dau numele acolo, un domn de o anumită vârstă, care era proprietarul unuia dintre cele mai mari și mai în vogă restaurante – nu-mi place cuvântul, dar sună bine, totuși – „de fițe“ din Cluj. Și era foarte discret, foarte retras. Mi-am dat seama că nu-i din filmul ăla, omul mătura frunze în curtea unei mănăstiri și când am stat la masă, masa de obște, mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu el când a gustat vinul și a zis: „bun, ăsta are ceva de vin georgian, foarte puternic“, și zic: „hopa, nu-i de aici!“. Și spuneam, „dar de unde ești?“ Și mi-a zis: „Sunt din Cluj, am un restaurant, poate-l știți“, întâmplător îl știam. Și a zis: „vin aici două săptămâni, zece zile, pentru că nu mai pot trăi în lumea asta.“
De ce sunt un barometru al lumii noastre? Pentru că prin ele se înțelege foarte bine și ceea ce numim generic simfonia ortodoxă, raporturile de colaborare între biserică și stat. Care întotdeauna în Ortodoxie – și în Ortodoxia Românească – au fost complicate, bizantine, pline de culori, pline de neprevăzut. E un mod de funcționare a două puteri, de fapt, biserica și statul. Felul în care ele se acomodează una cu alta. Dacă ai o mănăstire istorică, și sunt zeci în țara asta, poate chiar sute, nu poți renova, nu poți menține dacă nu beneficiezi de un sprijin minimal al autorităților locale. Dar aici este partea de sociologie politică a cărții mele, dar lumea se schimbă, tinerii se schimbă, curentele politice se schimbă, nu dau nume, dar înțelegi unde bat; iar această schimbare care se petrece sub ochii noștri nu mai este atât de sensibilă la elementul religios din care fac parte și mănăstirile. Mănăstirile sunt din ce în ce mai mult obligate să se finanțeze singure. Unele reușesc foarte bine, au pământuri, au turiști, au moaște renumite care aduc bani. Dintotdeauna, în istoria bisericii, relicvele moaștelor au adus bani, să fie foarte clar. Nu toate, cele ale sfinților sau ale sfintelor renumite. Dar o parte din ele au fost obligate – ca să meargă corabia mai departe, repet: o utopie are nevoie de mijloace pentru a se întreține, ca să meargă corabia mai departe – ele au fost obligate, iarăși cuvânt din vocabularul modernității, să se „autofinanțeze“, „să fie sustenabile“.
S-a dezvoltat o adevărată industrie bio-eco, „industrie“ cu ghilimele, în jurul mănăstirilor. Mănăstirile, cine s-ar fi gândit în urmă cu 20 de ani?, mănăstirile produc gemuri: gem de smochine, gem de zmeură, dulcețuri, siropuri, sirop de bujor de munte, care este ceva… ăsta ar trebui să fie brandul național gastronomic al României. Ai gustat vreodată?
Nu, nu…
Sirop de bujor de munte, vai de mine, e ceva care nu are asemănare pe acest pământ. Trecând peste faptul că bujorul de munte se pare că e protejat, dar asta nu se pune; și nici nu se face în toți anii. Așadar, mănăstirile au fost obligate să găsească surse alternative de venit. Au pus pe picioare această mică industrie de produse cosmetice. Sunt convins că o parte din cei care vor citi aceste rânduri au auzit de Nera, au auzit de Dragomirna, atelierele Dragomerna, au auzit de Paltin Petru Vodă, sunt mănăstiri care sunt foarte tari și foarte, foarte calitative; Techirghiol, cred că și Mănăstirea Techirghiol acum face produse cosmetice de foarte bună calitate. Ceea ce nu se știe, iarăși, e că ele exportă: exportă în Occident, unele exportă în Japonia, în Statele Unite.
Mănăstirile iarăși sunt un barometru al societății noastre pentru că există o criză a vocațiilor monahale. A fi monah e o existență grea! E o existență grea, trebuie, nu oricine poate deveni un monah adevărat. A, că sunt și multe vocații monahale neîmplinite și deci foarte ratate, ca peste tot în lume. Dar faptul că suntem din ce în ce mai puțini în țara asta se traduce că sunt din ce în ce mai puțini călugări și călugărițe? Și iarăși, un lucru pe care l-am surprins pe teren discutând cu călugări, cu starețe, cu tinerii și tinerele care intră în mănăstire sunt copiii tabletei și a telefonului. În mănăstire încă se muncește mult. Sunt faimoasele ascultări. O ascultare e o muncă care ți se dă, pe care trebuie să o duci la capăt. Iar acei tineri nu mai știu să lucreze, li se pune o sapă în mână – nu știu ce să facă cu ea. Vezi, în lumea laică ne salvăm: dar nu-mi place sapa sau nu-mi place să fac chestii. Mă gândesc: ce știu să fac? Sau la bucătărie li se spune: fă o supă, fă o ciorbă, fă ceva. Nu știu să facă nimic. Deci e pe undeva o oglindă fără fard și foarte realistă a schimbărilor din societatea noastră.
Încă un amănunt: dintre cele politice, chiar și cele geopolitice. Printre ultimele mănăstiri pe care le-am vizitat au fost Sihla și Sihăstria, Munții Neamțului. Și aveau un schimb foarte intens – cred că îl mai au și acum, dar în mai mică măsură – cu mănăstirile din Ucraina și din Rusia. Tămâie, miruri, aromate, cum spun francezii, diferite clopote, clopoțele, lumânări, plante medicinale. Cel mai bun ceai pe care l-am băut vreodată, cu niște pungi lungi, așa, cu motive populare ucrainene era adus din Ucraina. Făcut din măceșe, plante de pădure, ceva extraordinar. Pentru mine, terenul ăsta de cercetare a fost o perpetuă uimire și gas tronomică a simțurilor. Tot ceea ce noi am pierdut și nu mai știm că există, știi? Sau aduceau untură de bursuc din Rusia, care e un leac destul de cunoscut în medicina asta populară, tradiționalistă.
Pentru?
Pentru răceli, pentru reumatisme, pentru aprindere la plămâni, pentru mai multe. Am o fotografie de la o mănăstire, nu spun care, și scria mare pe ușă cum scria în comunism, „au sosit ouă“, știi? „A sosit untura de bursuc“. Ei bine: din cauza războiului nu mai pot face schimburile astea, știi?
Ce este „economia monahală“, cum îi zici tu? Cât e de competitivă aceasta și în ce fel de piață sau în ce fel de piețe evoluează această economie monahală?
Cărțile cele mai valabile, cele mai valoroase pe care le-am citit și le-am folosit la rândul meu ca sursă de documentare pentru cercetarea mea, vin din zona franceză, care mi-e și cea mai accesibilă. Sunt scrise de sociologi, de economiști, chiar și de specialiști în marketing și în publicitate. De ce? Pentru că s-a format, iarăși cuvânt la modă, un ecosistem foarte complex de produse. Care respectă sezonalitatea, respectă natura, sunt făcute în serie mică pe marginea aragazului sau a mașinii de gătit. În mănăstire, când intri într-o mănăstire, ai o lume foarte diversă. De la analfabeți, la doctori, ingineri și la foști șef de corporații. Așa a fost, așa va fi. Am observat că există în mănăstire o așa numită reciclare a vocației. Sunt absolut convins că tu dacă ai intra într-o mănăstire, nu cred că se va întâmpla lucrul ăsta, dar poți să scrii asta, după perioada de probă, de noviciat, vei fi pus să faci PR-ul mănăstirii. Da, există asta. Sau să fii ghid, sau să te ocupi de Facebook-ul mănăstirii etc. Sunt multe mănăstiri în care au intrat ingineri chimiști, biologi, medici, specialiști în PR și în marketing. Și oamenii ăștia și-au adus contribuția după aceea. Au marketizat produsele de mănăstire. Unele, să nu exagerăm, unele dintre ele sunt foarte simple, în continuare, e un borcan pe care scrie pe o etichetă gem de zmochine, cu Z. Deci există așa ceva. Dar sunt, am întâlnit asta, și unele care au o finețe a prezentării și a produsului și am întrebat, dar cine v-a învățat să faceți asta totuși? Că nu e așa ușor, alții fac cursuri, fac doctorate, fac MBA-uri și au zis: da, suntem și noi atenți la ce cere piața și avem niște credincioși care lucrează într-o firmă de publicitate la Piatra Neamț și ne-au făcut. Deci, încă o dată ajungem, cred, la prima întrebare. Aici se vede foarte clar cum lumea pătrunde în mănăstire și mănăstirea pătrunde în lume.
Sunt acestea afaceri pseudo-spirituale? Sau e prea dur să spunem așa?
Nu, stai puțin. Am o întreagă colecție de fotografii, de mărci, de etichete, vei fi uimit să vezi cum referențialul religios pe ele e foarte puțin prezent, de fapt. În afară de mențiunea uneori: „produs la sfânta mănăstire cutare“, n-ai să vezi icoane, cruci etc. Sunt drăgălașe, sunt făcute bine, dar se merge mult pe ideea de natură, de ecologie; nu am simțit cel puțin în rândul produselor mona hale, această idee de business spiritual. Nu. Nu mi s-a părut. Mi s-a părut doar că în unele locuri e recuperarea unei tradiții locale. Uite, Mănăstirea Dragomirna, atenție doamnelor, produce o fantas tică cremă de crin, cu crin. Apă de crin, un soi de apă de crin. Soția mea mă roagă mereu, nu am mai ajuns în zona aia: „Adu-ne apă de crin!“. Efectele sunt imediate și vizibile. Această apă de crin nu este altceva decât o rețetă veche – a țărăncilor din zonă – de frumusețe, un leac de frumusețe: puneau petale de crin, când se făceau crini, în alcool. Nu vreau să dau idei, nu vreau să provoc un nou caz Louis Vuitton, dar dacă o mare companie ar lua această fabuloasă apă de crin, cred că ar „sparge“ tot cu ea.
Care sunt cele mai uzuale afaceri sau linii de producție întâlnite acolo și cele mai neobișnuite? Care au fost, să zic așa, șocurile tale sau marile tale mirări? Asta cu untura de bursuc, cred că da, e una dintre ele.
A, da, untura de bursuci, dar nu e fabricată de ei, e adusă din Rusia, am înțeles că au o fermă de bursuci. Cel mai obișnuit produs de mănăstire pe care îl găsești și care cred că ține și de o meta foră a existenței monahale e mierea de albine. Fie mănăstirea cât de mică și de săracă, în general găsești miere de albine. După aceea găsești conserve de legume, diferite tipuri de zacuscă, de tocană de legume. Găsești gemuri, dulcețuri. Găsești siropuri de plante foarte multe. Găsești, asta e, se văd diferențele regionale: găsești șerbet, în Moldova găsești șerbet. Șerbet, vai, îmi salivează gura! Șerbet de fragi, de alune, de ce nu găsești!, de mure, de lămâie. Zici că ești în Ionel Teodoreanu, la Medeleni, știi? Așa. Aici o mică paranteză. Mănăstirile, dar o să revin, mănăstirile, cred că e și un cuvânt în economie pentru asta, servesc ca pol de atracție pentru oameni din localități sărace, care vin la rândul lor și-și vând produse la poarta mănăstirii, ce exemplu să-ți dau, lângă Mănăstirea Văratec sau Agapia, unde vin foarte mulți turiști și unde, hai să fim serioși, nu bubuie industria și economia, vin oameni care la rândul lor își vând mica lor zacuscă de ciuperci, am cumpărat o înghețată de casă demențială la 5 lei 2 cupe, pe Calea Victoriei ai fi dat 30 pe ce am dat eu… Revin. Gemuri, șerbeturi, ceaiuri, ceaiuri medicinale. Cu ceaiurile, aici este o altă problemă la (capitolul) religie și modernitate, știi? Le e foarte greu, pentru că ăsta e un paradox românesc, de altfel. Le e foarte greu, sunt semi-tolerate chestiile astea, știi?, să spună ce-i pentru diabet. Stai, o să… De ce? Pentru că noi avem o legislație încâlcită, am luat de aici, de colo. Pe când în Franța, de exemplu, am vizitat cel mai mare magazin de produse monahale din Paris, un soi de integrator a ceea ce se face în toată Franța, produse monahale. Ei, în numele prezervării tradiției și al patrimoniului, sunt mult mai permisivi cu mănăstirile, știi? Există chiar o anumită marcă numită Monastique, care îi lasă mai ușor cu ambalajele, cu normele astea europene. Normele europene sunt ucigătoare, doar 2 sau 3 mănăstiri pot exporta produsele lor, pentru că au trecut prin aceste norme europene care ne reglementează curbura morcovului și dulceața cepei, și culoarea sticlelor la ambalare.
Pe când am observat că în Franța, nu mă pricep, cred că există o derogare, știi? Dar mănăstirile mici și mijlocii au o problemă în a se adapta normelor europene de pe piață. Fără a mai vorbi de faptul că nu pot, sau poate că nu vreau, poate că nu-și doresc lucrul ăsta. Eu am și scris cred, în carte, un raion de produse mănăstirești într-un supermarket ar avea mare succes. Mare succes. Dar nu știu dacă ele pot menține fluxul de marfă pe care îl cere un supermarket și nu știu dacă pot răspunde la toate reglementările pe care supermarketurile le cer pentru astfel de produse.
Cele mai neobișnuite sunt specialitățile gen untură de bursuc, cum spunem, tot soiul de ceaiuri nemaivăzute și nemaiauzite dar foarte eficace, eu care dorm prost, mereu am suferit de insomnie, singurul ceai care m-a adormit a fost un ceai mănăstiresc. E un ceai care ar fi adormit și un elefant…
Dar ești sigur că a fost un ceai?
O fi fost ce o fi fost în el, dar m-a adormit. Sunt tot felul de ceaiuri speciale. Apoi: mănăstiri care vând tot soiul de clopoței, de clopoțele; mănăstiri în care vezi, asta e, munca manuală a călugărițelor, e kitschul care își depășește condiția și devine artă, știi? Nu sunt teoretician al kitschului, dar e cam cum e camionul din Pakistan. Ai văzut camioanele șoferilor din Pakistan? Sunt atât de împodobite și atât de kitsch încât sunt artistice la un moment dat – înțelegi ce vreau să spun. Sau tot soiul de sticluțe de aghiazmă, pernuțe, care erau atât de împodobite și de kitsch încât erau artistice de-a dreptul, îți furau privirea. Apoi, n-aș fi bănuit, există o întreagă paletă de aromate, de tămâie, cu miros de cocos, de smirnă, de ficus, cu miros de crin. Sunt oameni care trăiesc din asta. Investesc în asta. E viața lor în această lume a miresmelor și a aromatelor ortodoxe.
Alcoolurile, vinurile sunt obișnuite sau neobișnuite?
Nu sunt atât de neobișnuite. Nu avem bere, e clar. Sunt mănăstiri cu o mare tradiție în producția de vinuri și de alcool, dar ele produc mai degrabă pentru circuitul acesta ritual, vinurile de împărtășanie pe care le știm cu toții. Și mai este această lume închisă, internă a bisericii: pentru agape, botezuri, mese de protocol. La noi mănăstirile au produs dintotdeauna vinuri. Uite, sunt anumite toponime: gen Valea Călugărească.
România este și aici în privința mediilor mănăstirești altfel, ca să trimit la o carte faimoasă?
Da. Întrebarea ta are o nuanță comparativă puternică. Este clar că monahismul ortodox este diferit de monahismul catolic. E foarte clar. Apropo, eu am un plan, dar încă nu m-am decis, să continui această cercetare cu un al doilea volum teoretic în care să vorbesc despre aceste lucruri. De exemplu: diferențe între monahismul ortodox și catolic; autoritatea starețului: în lumea catolică, în lumea ortodoxă; turismul monahal: în Occident ideea de turism monahal este acceptată, se numește „retragere spirituală“ în Franța: „retraite spirituelle“/ în mănăstirile de la noi dacă spui că faci turism nu le convine nici călugărilor, nici stareților. Devenim pelerini, automat. Atât de mulți dintre cei care le calcă pragul sunt turiști. Deci, clar, există diferențe uriașe, istorice. Noi nu avem ordine monahală. Pe când catolicii au ordine monahală. Noi nu avem călugări complet claustrați. Catolicii au călugări claustrați care ies doar o dată pe săptămână, Benedictinii, cred, trebuie să verific aici, care ies doar o dată pe săptămână să se întâlnească la masa de duminică, în rest sunt închiși în celulele lor. Noi am avut întotdeauna această permeabilitate care pe călătorii străini din secolele XVII-XIX, dacă ne uităm pe seria „Călătorii străini în Țările Române“ a Academiei, ăștia rămân uimiți cum la noi, ca și acum, intră, ies în curtea mănăstirii, oamenii vin, vorbesc cu călugărițele, cu călugării, schimbă, iau apă, udă florile, ceea ce într-o mănăstire catolică nu se întâmplă. Nu se întâmplă. Mie personal îmi place foarte mult lucrul ăsta. Asta umanizează atmosfera.
Uite: am observat că mănăstirile simt că ceva se întâmplă. Au început să se facă muzee vivante în care se încearcă să se păstreze chilii și case mănăstirești așa cum erau odată. Dar dacă este un mediu care nu ar trebui să se schimbe, că teoretic monahismul e inoxidabil, nu s-a schimbat de la începuturi până acum, de ce simți nevoia de a le conserva așa cum se fac apartamente care îngheață comunismul sau reconstituie comunismul cum era odată, știi, anii ’80. Da? de ce simți nevoia să faci o chilie așa cum era odată, știi?
A intra într-o mănăstire ortodoxă e a intra în religie? Și formulez aici în contrast evident cu formula lui Marcel Gauchet, cu „ieșirea din religie“.
O! E o întrebare, poate cea mai dificilă întrebare pe care mi-ai adresat-o până acum, de ce? Toți cei care s-au ocupat de mănăstiri și de sociologia monastică, și nu sunt foarte mulți, dar cei care au făcut-o bine, toți spun un lucru: poți foarte bine să descrii… geografic o mănăstire, ca arhitectură, să-i faci sociologia, să scrii despre economia monastică etc. dar să scrii despre călugări e foarte greu, despre motivația lor. Pentru că mereu a fost o motivație radicală. Mereu a fost așa și așa va fi mereu – ceva radical – să intri într-o mănăstire. Pentru că e dur; te privezi de tot, inclusiv de se xualitate. Noi trăim într-o societate hipersexuali zată, nu-i nevoie să mai amintesc asta. Și foarte puțini sunt cei care ar mai accepta ideea asta, să intri într-o lume în care, cel puțin teoretic, sexualitatea este reprimată și inexistentă. Deci a intra în religie ține de opțiunea personală a fiecăruia. Mulți o fac ca alegere de viață. Am cunoscut călugărițe – cea mai numeroasă generație în mănăstire este gene rația anilor ’90, generația noastră. Pentru că și asta răspunde la climatul ăla frumos: conferințele ASCOR, Noica, chiar și Andrei Pleșu. Apropo, la Sihăstria era acolo un călugăr care stătea la muzeul mănăstirii și citea din Despre îngeri a lui Andrei Pleșu. Deci, climatul ăla a umplut mănăstirile. Și să revin, era o călugăriță, cam de vârsta mea, care mi-a spus: eu am dus-o și pe mama, era în vârstă. Deci, ea a intrat din convingere. Maică-sa a intrat ca soluție existențială. Nu știu dacă intrarea în monahism – ar trebui să se întâmple lucrul ăsta – așadar, dacă intrarea în monahism te aruncă automat în religie.
Ai fost în vreo 45 de mănăstiri și schituri, scrie în carte.
Da, pe acolo, 45- 50 de mănăstiri și de schituri – ceva de genul ăsta. Dar cred că mai multe, în realitate.
Dacă sunt peste 800, cam 1 la 20 e raportul, nu?
Da.
Ai fost în mai multe în zona de est, să zicem, decât în zona de vest a României?
M-a lovit foarte tare COVID-ul, repet. M-a lovit foarte tare COVID-ul și în perioada aia de limitare, m-am mulțumit cu mănăstirile din jurul Bucureștiului. Dar când zic din jurul Bucureștiu lui, am ajuns inclusiv la mănăstiri care sunt foarte cunoscute pentru activitatea lor, nu doar economică, ci și spirituală, cum este Turnul din Prahova. Dar am mers puțin și pe instinct și am mers puțin și nu am ascuns asta, că nu aveam cum altfel, am mers puțin și pe nostalgiile mele din anii 1990, pentru că eu sunt, repet, un produs, un copil, un adolescent al anilor 1990, am nu știu câți prieteni care s-au călugărit, foarte mulți, pe unii dintre ei i-am regăsit la…, nu spun unde, la o mănăstire din Moldova. Și m-am dus puțin și pe firul nostal giilor mele, pentru că eu cred că nostalgia e un motor foarte puternic al cunoașterii. Dacă știi s-o ții în frâu, te ajută să vezi lucrurile altfel, cu o anumită bunăvoință, cu o anumită îngă duință…
Dar, apropo de împărțirea asta Est-Vest, așa fie și ochiometric, unde sunt mai multe? La Est, nu?
Da, asta e o întrebare care ține de istoria și de geografia acestei țări. Da. E clar că sunt mult mai multe mănăstiri (la Est), cele mai multe sunt în Moldova – din motive istoricești. Mai e un grup, un roi de mănăstiri care îmi plac foarte mult: mănăstirile din zona Horezu, Vâlcea, Oltenia de sub munte: Horezu, Dintr-un Lemn, Surpatele, Govora… Sunt splendide. Apoi, mănăstirile siro pului de bujor de munte. Mi-au plăcut foarte mult, dar nu le-am vizitat așa cum mi-aș fi dorit. Mi-a plăcut zona asta a Banatului, Nera, Carașul, Orăștie, iarăși, dar nu sunt atât de multe mănăstiri. De asemenea, sunt mănăstiri în Dobrogea. Multe dintre ele, unele sunt istorice, sunt vechi, multe sunt nou înființate. Și e clar că în Dobrogea e un efort de construcție monastică.
Interesant.
Da, da. Sunt multe lucruri de spus aici. Și de întoarcere la origini, la un monahism primar al românilor, ca stupul din care a roit după aceea creștinismul românesc. Și aici au intervenit și factorii tehnici de finanțare a cercetării. Cele mai puține mănăstiri sunt în Ardeal în continuare. Cu toate că și acolo se construiesc mănăstiri. Mi-ar fi plăcut să văd mănăstirile din zona Vestului extrem, îmi scapă numele mănăstirii vechi, undeva la Arad. N-am văzut nici mănăstirile din Zalău, dar sunt unul singur, am o viață, și nu am avut finanțare pentru asta. Și știi de ce? Pentru a-mi da seama de spiritul locului, de a vedea puțin diferențele. Ce-i drept, m-au ajutat și cercetările anterioare pe care le-am făcut legate de pelerinaje, Nicula, care e mănăstire. Am cunoscut mănăstiri prin interme diul pelerinajelor, deci ceva, ceva știu cum arată lucrurile astea.
Întrebam având în minte și următoarea idee care nu ține exclusiv de mănăstirile din Est din România, dar nu numai acolo. Se simte că privesc spre Est? Sunt o problemă pentru noi în contextul războiului hibrid și al tot felul de „operațiuni speciale“?
A, înțeleg unde bați. Am o teză de geopolitica ortodoxiei. N-aș fi crezut niciodată că în contextul actual o să devină atât de… necesară. În ceea ce am făcut aici însă, n-am intrat în subtilități de acest gen, pentru că, repet, dialogurile mele cu călugării erau legate de stratul de flori, de gem, de dulceață, dacă mai vin oameni, dacă se mai intră în mănăstire. Dar este foarte clar că, în raport cu ceea ce se întâmplă în momentul de față în lume, mănăstirile vin cu o anumită idee de tradiție, și de mers al omenirii. Călugării sunt tradiționali prin definiție, nu-i așa? Și ei simt că un mers al lumii se schimbă, așezarea lumii e pusă la încercare în acest moment din cauza modernității ăsteia care vine peste noi și care ne cere să facem lucruri pe care ei nici nu le înțeleg și poate nici nu le mai acceptă. Vezi, dacă în urmă cu 4-5 ani puteam să vorbesc liber despre acest subiect, eu nu mai pot să vorbesc liber acum pentru că automat sunt taxat. De ce? Înțelegi ce vreau să spun?
Da, da, da.
Deci, ei – călugării – nu intră în chestii de geopolitică mare; dar este clar că e ceva și între tradiție și modernitate în ceea ce se întâmplă în lumea noastră. E ceva între o lume care se schimbă și o lume care vrea să reziste. E clar că mănăstirile și biserica în general, biserica ortodoxă română, mai ales prin amplasarea, structura, cum suntem noi latini între slavi, e clar că ea e prinsă într-un joc geopolitic de o mare subtilitate. Mare, mare subtilitate. Până acum, eu cred că au reușit destul de bine să navigheze în apele astea tulburi. Ce se va întâmpla de acum încolo, nu știu.
Ai fost primit bine, de regulă, la mănăstiri? Și b mic – în oglindă: unde a fost suspiciunea maximă ce te privește?
Aici e o întrebare super antropologică. S-au scris rafturi întregi de bibliotecă, oricum, despre ce trebuie să faci. După standardele actual acceptate, ar fi trebuit să spun: bună ziua, mă numesc Cutare și fac o cercetare despre… Și ar fi trebuit să-i pun, poate, și să se și semneze niște fișe: „sunt de acord cu prelucrarea datelor personale“…
E bună asta!
Ei, sunt puține mănăstiri în care am înnoptat, propriu-zis, dar asta ține și de o alegere personală. Și ține și de o alegere personală pe care poate trebuia să o detaliez în carte, n-am făcut-o, o fac acum în interviu. Deci, de ce? Eu sunt copil de țară, am plecat de acasă de la 13 ani. Am stat ani de zile în internate, gazde, cămine studențești. Ani de zile. Armată. Nu mai suport dormitoarele astea comune, cu zeci de oameni, nu mai pot. Nu știu dacă tu ai avut experiența asta.
Puțin, puțin, mult mai puțin decât tine în orice caz.
Nu mai pot, deci, sunt alergic la dormitoare, la băi comune… Am stat prea mult în ele, știi? Cei din generația mea știu cum era, în căminul studențesc încercam aici să dorm, celălalt gătea la capătul patului. Iar în continuare, multe din mănăstiri au dormitoare comune, au viața asta comunitară foarte puternică. Evident, știu că am pierdut lucruri, că am pierdut ceva. Bănuiesc că oamenii ăia or fi avut niște lucruri foarte interesante de spus noaptea și poveștile lor de viață etc. Apoi, atunci când te duci cu recomandare, oamenii au tendința să fie atenți cu tine, să fii protejat, nu zic să-ți ascundă adevărul, dar ești protejat și e ca și cum ești plătit să scrii un reportaj drăguț de Philip Morris, știi? Glumesc! Ai înțeles ideea.
Da, da, e corect ce spui.
Da, nu știu cum să prind asta exact în cuvinte. Am fost la una sau chiar la două mănăstiri și m-a așteptat acolo o călugăriță: uitați, asta e biserica nouă, biserica veche, aici facem produsele, aici e aleea, aici e furtunul cu care udăm, aici luăm masă, mai vreți să știți ceva? Mulțumim! Haideți la masă, că e diplomația asta gastronomică. Hm – destul de previzibil…
În marea majoritate a cazurilor am fost incognito. Ăsta e un avantaj al unei mănăstiri ortodoxe. Poți să intri într-o mănăstire cum vrei tu, nu-ți interzice nimeni. Și eu am intrat în mănăstire ca orice turist credincios. Unele m-au prins foarte tare spiritual, altele m-au prins din punctul de vedere al economiei, al organizării; nu seamănă două mănăstiri între ele. Se vede foarte tare amprenta starețului, adică: sunt mănăstiri care arată perfect, sunt perfecte, sunt minunate, totul e organizat. Și sunt mănăstiri care se vede că sunt, cum spun francezii, „mal ténues“ –, așa, ținute mai relativ. Tragic este că unele-s mănăstiri istorice, care au comori. Știi? Și cu toate astea nu le pasă. Nu le pasă.
Nu m-am simțit inconfortabil pe nicăieri. De ce? Pentru că sunt un câine bătrân, am ani de teren în spate. Ca și tine. Și aici meseria noastră se aseamănă. Știi, la început, toți voiam să facem interviul perfect. Ții minte? Cred că așa ai fost și tu. Voiai să-ți iasă wow, să rupi… Ei, mai târziu am învățat că poți să-ți accepți și limitele și eșecurile, cu unii oameni n-ai ce discuta, unii te trimit departe, alții te pun la masă. Deci nu am lucrat, nu am avut chestia asta că de aici plec cu gust amar, dincolo plec înflăcărat.
Tu vorbești, tu scrii constant despre un fel de secularizare progresivă. Se vede, se simte și acolo, în mediile…
Secularizarea?
Da.
Da, bineînțeles, numai că sunt semne subtile de secularizare. Nimeni nu poate să definească secularizarea asta. S-au scris cărți, unii vorbesc de secularizare, alții de contra-secularizare, de renaștere și tot așa. Eu cred că sunt semne subtile. Și semnele subtile sunt, unele sunt mai puțin subtile, unele sunt directe: cum spuneam, dificultatea recrutării, oamenii nu mai intră în mănăstire, nu mai sunt călugări. Da. Când spui că Mănăstirea Neamț avea la anul 1900 – 700 de călugări – așa ceva e de negândit în ziua de azi. Deci, unele semne sunt clare, palpabile, dar sunt și aceste semne subtile. Cum spuneam înainte: de ce să faci un muzeu vivant într-o mănăstire? Asta nu înseamnă că secularizezi mănăstirea, ci doar că ei, călugării de acolo, în fibra lor cea mai profundă, simt că e ceva care se schimbă și în mănăstire.
Da, corect.
Este discursul pe care și călugării îl simt când stai de vorbă cu ei, că ceva se schimbă. Nu pot defini, dar știu că ceva se schimbă. Nu mai sunt călugării de altădată. Secularizarea se mani festă, dacă vrei, și în arhitectură, nu sunt Augustin Ioan, mi-ar plăcea să fiu, dar știi, eu, ca și tine, noi plecăm cu niște așteptări foarte înalte. Vai, ce termopane au pus, dar ce betoane, ce… Și răspunsul mi l-a dat un prieten, mi-a fost coleg de facultate, inginer, dar inginer adevărat, foarte bun și avea aplecarea asta, îmbătrânește ca și mine și avea aplecarea asta, merge în foarte multe mănăstiri, lucrează, stă noaptea acolo. Și mi-a zis: măi Mirel, dar ce vrei? Sunt oamenii timpului lor, lucrează cu ce au, inginerește vorbind. Noi doi dacă am vrea să facem o mănăstire acum, ceea ce mi-aș dori, crezi că am mai face-o cu barda și cu tesla? Asta e, faci cu ce ai. Nu? Deci există o mulțime de semne subtile de secularizare.
Ai scris, de asemenea, despre nevoia de miracol acolo în zona așezămintelor monahale? Mai ales acolo – se simte acum această nevoie? Sau ai simțit acum?
Oamenii vin la mănăstiri așa cum au venit mereu: pentru liniște, retragere, discuții spirituale pentru cei care au norocul să găsească câte un duhovnic, frumusețe, istorie, să-și rupă existența, că am văzut și oameni care, Doamne, trăiau cât se poate de respectabil „în lume“ și care făceau mâncare de cartofi la cazan într-o mănăstire aflată în construcție. Vin pentru o nevoie de normalitate. Și este clar că – nu se va întâmpla lucrul ăsta – mănăstirile vor fi ultimele care vor ceda în fața modernității și a ceea ce se întâmplă în societatea noastră.
Ultima întrebare – care e un fel de provocare – dacă ar fi să te retragi vreodată la o mănăstire de la noi, care ar fi, care ar putea să fie aceasta?
Dacă ar fi vreodată să se întâmple lucrul ăsta, e destul de smintitor ceea ce spun – în limbaj ortodox, ar fi propria mea mănăstire, fără curent electric, fără internet, foarte aspră, construită ca în secolul XVII – cum se face la noi în Bărăgan, din nuiele și pământ. Bine, lucrul ăsta nu se va întâmpla niciodată. Dar sunt convins că, dacă aș face așa, aș avea un succes nebun. Absolut nebun. Vezi, ăsta e paradoxul: sunt mănăstiri care arată ca hoteluri de 5 stele, dar sunt mănăstiri care sunt foarte simple, foarte aspre, unde oamenii se duc acolo pentru că simt nevoia de așa ceva, de ruptură, de foc existențial, de a înțelege lumea noastră prin ei. Asta e cea mai mare descoperire a mea, de fapt. Prin mănăstiri înțelegi mai bine lumea noastră, dar și măreția ei, dar și problemele ei structurale pe care le avem, știi? Pe care le avem noi, în acest moment.
