Cum vedeți viitorul literaturii în această epocă a comunicării digitale și a dezvoltării AI (Inteligenței Artificiale)? În particular și pe termen scurt: cum vedeți viitorul propriei literaturi?
Adrian ALUI GHEORGHE
Literatura, între suspinul criticii și verdeața din imaginația cititorului
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la cum am pornit noi în literatură, smulgîndu-ne cărțile din mînă unul altuia, stînd la cozi greu de imaginat azi, ca să cumpărăm un roman de succes, scriindu-ne și rescriindu-ne textele la mașini de scris pe care ni le controla miliția, cumpărînd pe sub mînă hîrtie de scris și carnete ca să ne scriem jurnalele, parcă-mi saltă inima de bucurie că am ajuns la o normalitate a tarabelor de librărie și a rafturilor de bibliotecă, cu un răsfăț de carte bună și cu un exces de libertate de a scrie și publica. Dacă o vreme am avut un frison, că literatura va fi afectată de mijloacele rapide de comunicare, mai apoi m-am redresat și mi-am zis că nimeni nu poate opri evoluția istoriei, că omul se va adapta la ceea ce tot el a inventat dintr-o necesitate mai mult sau mai puțin înțeleasă de toată lumea. Într-o situație asemănătoare, omul ar fi trebuit să protesteze (și) la apariția automobilului, ca mijloc care prin viteză îi răpește posibilitatea de a admira în tihnă peisajele de pe drum, în varianta parcurgerii distanțelor cu bocceluța în spate sau cocoțat în carul tras de animale mai mult sau mai puțin melancolice. Literatura lumii este la un mare moment de bilanț, sunt scrise atât de multe capodopere, că unui om, oricât ar fi de silitor, nu-i ajung câteva vieți să le citească. În acest caz, comunicarea rapidă este o posibilitate de a atinge cu privirea măcar marea de cărți inspirate, valoroase, care vălurește dintr-un orizont în altul.
Nouă, celor care ne-am format cu cartea în mînă, ne este mai ușor să știm ce vrem și ce trebuie să refuzăm, din această mare de literatură, re-lecturile sunt, în ce mă privește, o preocupare constantă. Pentru generațiile tinere, lucrurile sunt (și) mai simple, tinerii născuți în plină eră a digitalului sunt alăptați la sînul internetului, au avut drept bone facebook-ul și instagramul, consumă cărți concentrate în filmulețe de pe tiktok, nu au complexe culturale, așa cum am avut noi. Ferice de ei! Inteligența Artificială a început să facă o mulțime de lucruri în locul omului, după ce tot omul a programat-o să facă această trebușoară. De ce să ne sperie, în acest caz? Necesitatea naște mijloacele, parcă așa se spune, așa a fost în toată istoria omenirii. AI-ul face și literatură, am provocat-o și eu, trebuie să recunosc, ceea ce reușește la acest moment este o literatură proastă. Din fericire? Din păcate, AI-ul scrie, uneori, provocat și ghidat din întrebări, mai acceptabil decît mulți scriitori umani, care îngînă și ei literatura, urîțind-o în fapt. Dacă la AI poți să ai replică, să îi spui că nu are talent și nu se supără, autorilor umani nu le poți spune același lucru fără consecințe dintre cele mai imprevizibile. Din această pricină, nu de literatura făcută de Inteligența Artificială mă sperii, mă sperii de scrierile făcute de Mediocritatea Naturală Umană, care mai este și represivă și agresivă la cocoțarea pe scara valorilor. În ce mă privește, sunt destul de sceptic că literatura mai are vreun viitor, după cît de buimacă și analfabetizată este omenirea de azi, tocmai de aceea, nemaiavînd mize sociale, concurențiale, nu ne rămâne decît să ne scriem foarte bine cărțile, dacă ne țin puterile talentului, cum au făcut-o scriitorii emblematici dintotdeauna, în așteptarea unui paradis al literaturii în care să nu existe decît suspinul criticii și verdeața din imaginația cititorului.
Paul ARETZU
Poate AI să creeze literatură?
Orice schimbare în viața noastră cotidiană este bulversantă. A existat dintotdeauna un impact între cultură și tehnologie. Cultura se bazează pe stabilitate, pe tradiție, pe acumulare treptată, pe când tehnologia, pe inovație, pe salturi, pe progres. Folosirea în literatură a altui suport de scris și de transmis decât cel al hârtiei a creat impresia precarității. Formarea limbilor, a sistemelor grafice este, din perspectiva miilor de ani, un miracol. Școala, care ne învață cu răbdare bastonașe, cârlige, bucle, cerculețe, este și ea minunată. Absența cărților, a bibliotecilor este de neconceput în formarea noastră. Scrisul digital e o limbă nouă. A fost primit cu reticență. Dar înțelegem și recunoaștem importanța lui culturală enormă: de la laptop la bibliotecile on-line, de la munca editorială la vehicularea rapidă a informației de orice fel.
Cu totul altceva este Inteligența Artificială, care poate fi utilă și periculoasă, în același timp. Prin definiție, ea s-ar afla în contradicție cu inteligența naturală. Prima este insidioasă, neverosimilă, cealaltă este sinceră, directă. AI este asemenea energiei atomice, care poate fi utilizată în centrale, dar și în bombe. Pericolul Inteligenței Artificiale este dat de caracterul ei disimulant, de faptul că poate induce ușor în eroare, că poate falsifica fără procese de conștiință, că poate produce dezinformări grave, introducându-ne într-o realitate halucinantă, că poate deveni o armă de temut, că se poate întoarce împotriva inventatorilor ei. Folosită cu discernământ, va schimba inimaginabil soarta omenirii.
Întrebarea care se pune este dacă AI poate crea literatură. Puterea ei de imitare, de camuflare, este uimitoare. Dar, atâta timp cât este programată de un tehnician (care nu este scriitor), care urmărește deliberat efecte, ținte induse, este lipsită de autenticitate, eliminând marca subiectivă, de identitate. Literatura creată de AI este o imitație, nu transmite o experiență unică. Cu siguranță, va exista, asemenea designului industrial, devenind un produs de serie. Dar oamenilor le place cafeaua veritabilă, nu surogatul. Sunt convins că se vor găsi remedii, pentru a nu lăsa Inteligența Artificială să denatureze ființa (esența) umană. Deși se poate vorbi despre o știință a scrisului artistic, în sensul de măiestrie, deși matematica, de exemplu, poate avea poezia ei, literatura este, citându-l pe G. Călinescu, o știință inefabilă.
În privința literaturii proprii, din momentul în care am scris-o și am publicat-o, există, rămâne ca un prezent continuu. Chiar dacă timpul va spulbera-o, precum marea urmele de pe nisip.
Mircea BÂRSILĂ
Statutul de unealtă al inteligenței artificiale
Încă de la începutul acestui secol, inteligența umană se află într-o nouă eră a ofertelor sale tehnologice. „Expresie a informaticii și a ingineriei electronice“, digitalizarea are vaste și revoluționare aplicații în domeniile de factură pragmatică, adică în orizontul prometeic: cel al praxis-lui, care, „trăgându-și originea dintr-un act de libertate în natură“, poate, îndepărtându-se de principiul potrivit căruia știința se află în slujba vieții, să devină „libertate împotriva naturii“. Este vorba, așadar, de pericolul „transumanismului tehnologic“ (subor donarea omului de produsele inteligenței artificiale), dat fiind faptul că mașinile electronice întrec – deja – capacitățile naturale ale oamenilor. Ca realizare uimitoare a inteligenței umane, inteligența artificială este, pe tărâmul pragmaticii, „o întregire a inteligenței umane“.
În „orizontul lui Orfeu“ (în care omul nu este subjugat de finalismul utilitar), inteligența artificială nu poate avea alt statut decât acela de unealtă a inteligenței umane: care, așa cum spunea H. Bergson, este „o unealtă de produs unelte“. Să nu uităm, pe de altă parte, că inteligența umană este duală: are o față benignă și alta negativă (chiar demonică) confirmată, spre exemplu, de feluritele arme de distrugere în masă, de infernalele aglomerări urbane, de poluarea aerului și a apelor… sau de posibila transformare a inteligenței artificiale într-o alternativă a inteligenței omului.
Intuind această latură – cea negativă – a inteligenței umane, creatorii mitului prometeic l-au sancționat, prin intermediul lui Zeus, pe titanul civilizator, în loc să-l omagieze pentru dăruirea focului – simbolizând inteligența umană. În paranteză spus, chiar și conștiința inevitabilității morții i-a fost „dăruită“ omului de propria inteligență, în negativa manifestare a ei.
Să sperăm că viitorul ne va feri de efectele de bumerang – asupra vieții și literaturii – ale inteligenței artificiale.
P.-S.: Dacă digitalizarea și înflorirea inteligenței artificiale sunt, prin aplicațiile lor, întru totul admirabile, exagerata atracție a tinerilor pentru robotică și pentru informatică, în dauna interesului pentru instrucția lor „umanistă“, precum și utilizarea non-stop, cât este ziua de lungă, a telefonului, îmi par niște mărci – sau doar niște semne, deocamdată – ale unei noi maladii a spiritului contemporan.
Adrian BODNARU
Taxi AI și Cadastru AI
Zilele trecute aflam, de la FM-ul din taxi, despre apariția unei cărți generate cu ajutorul inteligenței artificiale. Cu autor cu tot. Opera fusese „aranjată“ de un scriitor italian și dezvăluirea aparținea, firește, unei jurnaliste de la „L’Espresso“. Probabil nu „Ristretto“, fiindcă fusese o anchetă un pic mai lungă. Nu am mers însă prea departe, la timișoreanul Illy și „mașina lui zburătoare“ de cafea. Și nici cu taxiul prin Timișoara. Iar dovada că știrea nu mă frisonase temeinic e reacția pe care am avut-o la prima intersecție, când șoferul virase deja în direcția opusă adresei mele: Sextil Pușcariu. Și se îndrepta, cu toate mijloacele de navigație pornite, spre Textiliștilor. O reacție de corector: „Sex…“ Pe care omul cu urechile astupate de căști a perceput-o cât se poate de viril, întorcând în mijlocul străzii. Ca un textilist lyonez de pe la începutul secolului XIX, călcând linia continuă a Revoluției Industriale. Iar după ce am luat-o spre Sexiliștilor, probabil, mi-a promis că va căuta „pe Google“ cuvântul „Sextil“. „Cu motorul de căutare cu abur“, m-am gândit o clipă – cum îmi spune, literaturizând secunda – telefonul mobil să aștept deschiderea unei aplicații după ce a fost repornit. Ca un piccolo, nepărăsind, împreună cu AI-ul și textele generate, peninsula italică. Unde, puțin mai devreme, se anunțase și apariția primului ziar tipărit cu inteligența artificială. Oricum, odiseea mea din acea zi, oricât de grecească prin ora mică a nopții, căzuse pradă latinei din adresă. Din extrasul de carte funciară pe care l-am primit, de două ori în zece ani, cu aceleași greșeli de literă. De punctuație nu amintesc. Ar fi un pas mare pentru omenire. Și pentru omenia de la Cadastru.
Aș rămâne însă în zona grecească a nopții. Când lucrurile se iau mai ușor. Și nu m-aș certa cu mine, fiindcă mi-a trecut prin minte, pe vremea când internetul era adolescent, să-mi intitulez unul dintre volume Versuri. Într-un moment de modestie soră cu obrăznicia. Soră mai mare însă, pentru că nu am ajuns până la Poezii sau, până la capăt, la Poesii. O modestie care a recidivat în forță în timpul Covid-ului, când m-a fulgerat gândul că un volum de versuri nu trebuie semnat. Dacă – ușor de intuit! – e o carte de poezie perfectă. Un orientalism naiv, sper, acum, când, în Japonia, Sakura AI Camera salvează florile de cireș. Cu cinci petale, câte silabe în începutul și sfârșitul unui haiku.
Aș primi fără nicio reținere un Taxi AI ori un Cadastru AI în versurile mele în formă fixă, biologică. În celelalte, imperfecte, pe care tocmai de-aceea le semnez, încă aștept să primesc toate drepturile AI rezervate, inclusiv – cum scriau editorii francezi pe vremea piraților livrești scandinavi – Suedia și Norvegia.
Hanna BOTA
Către o definiție a spiritului
De-a lungul timpului, marile schimbări au produs mari crize și mari adaptări, reajustări de proporții. S-au deschis noi căi, totul a trebuit reașezat pe direcțiile nou apărute, uneori fără a se fi prevăzut ce răscruci vor fi de întâmpinat: revoluții, suferință și/sau dezvoltare, îmbunătățirea calității vieții. Căci unii pierd, în timp ce alții se adaptează și câștigă etc.
Inteligența artificială are și ea acest rol dublu. Totul se va schimba: ca urmare, și literatura, și direcțiile ei se vor schimba, scriitorii și cititorii, ceea ce se oferă, ca și ceea ce se dorește. Eu cred că literatura nu va pieri, pentru că mentalul uman s-a construit pe poveste, specia noastră e rodul transferării trăirii în cuvinte, verbalizarea face parte din ADN-ul uman, dar forma va suferi transformări.
*
Există o poveste, care e aproape să se transforme în mit, provenind din memoria colectivă, că o anume specie de extratereștri, cei numiți Grays (Grii) – nu intru în descrierea lor –, de dragul dezvoltării tehnologiilor care imitau tot mai mult capacitățile lor, devenind ei înșiși prea tehnologizați, au suferit un transfer și au pierdut contactul cu propriile emoții, cu spiritul, cu sinele, iar apoi, ca o consecință imediată, și-au pierdut capacitatea de procreare. Conștienți că vor dispărea, au încercat o hibridizare cu populația umană aflată la vârsta copilăriei. De acolo vin poveștile cu răpirile indivizilor de către extratereștri etc. Iată că în mentalul colectiv există o astfel de „posibilitate“, tehnologiile pot fura esența viului: spiritul, emoțiile, ca urmare, viața și viitorul.
*
M-am jucat și eu de-a scrierea de poezie într-un dialog cu ChatGPT. Ca să testez ce poate. Că e capabil să scrie proză, îmi era clar de dinainte. Dincolo de accesul la toate formele de cunoaștere a textelor literare, de scriere, a metodelor și informației aferente, are o mare capacitate de învățare, de adaptare, mintea umană nu are. Adaptarea IA este instantanee, îi este programată în soft, pe când adaptabilitatea umană cere timp și uneori generații. IA este și „creativă“ în cadrul accesului la informație, adaptabilitatea sa și capacitatea de a culege și lega informații este mai creativă decât mintea umană ingenuă, mai ales dacă mintea unora e destul de lipsită de cunoaștere. Rezultatul la care am ajuns în „joaca noastră“: ChatGPT scrie bine și poezie, mi-a dat texte mai bune (asta poate să sperie) decât multe texte primite la redacție pentru publicare. Și învață repede; dacă la început, textele erau simple, după fiecare rundă, în funcție de ceea ce-i ceream, se plia și creștea. Singurul „reproș“ ar fi fost că, după un timp, mi s-a părut că recunosc în spatele textului un anume algoritm de creație. O anume repetitivitate. Nu a cuvintelor, ci maniera (deși mai puțin periculoasă ca în cazul unor poeți adevărați). Dar poate că, după un timp de prospectare din partea mea, aș fi putut să-i cer să renunțe la stil și să avanseze spre alte exprimări. Căci are acces și poate lua ca model orice poezie, nemaivorbind că, prin combinări, aduce noutate. Mai multă decât creatorii umani care au o capacitate mediocră, să zicem. Iar asta acum, la început fiind: cum va fi, oare, după ani de zile de „învățare“?
Deocamdată nu poate avea nebunia, sclipirea, emoția. Așa că, la ora actuală, creatorii pot câștiga dacă sunt autentici, dacă scriu din miezul lor, nu din zonele de suprafață (cu condiția să aibă acces la acest miez), căci e multă superficialitate și scriere din mental (zonă bine stăpânită de AI – care funcționează pe algoritmi raționali).
Prin urmare, vor trebui redefinite și recunoscute creativitatea și emoția specific umane, astea vor fi încă multă vreme terenul umanului, al viului.
Cine spune că literatura, în general, și literatura sa, în particular, nu este în pericol, nu știe ce spune. În curând, nu va mai conta ce scriem, dacă nu vom putea fi autentici. Cred că falsitatea, imitarea, mediocritatea vor fi primele deconstruite și depășite. Cursa va fi spre a atinge spiritul, conștiința. Dacă vom ști să le definim corect ca să le și recunoaștem. Deocamdată, n-avem definiții clare.
Constantina Raveca BULEU
Go hug a writer!
Aflată, personal, într-un iremediabil interval generațional, excentric atât în raport cu radicalismul repudiant al unora, cât și cu asentimentul exuberant al celorlalți, dar temeinic știutoare de matematici superioare în anii de liceu, când eram în stare să rezolv probleme întinse pe 10-12 coli de hîrtie A4, am început să fiu atentă la potențialul anxiogen al Inteligenței Artificiale în urmă cu câțiva ani, atunci când studenții au decis să apeleze tot mai des (și mai ilicit) la chatbot-uri și la programe virtuale, în loc să-și elaboreze lucrările prin forțe proprii, la capătul unui intens (sau mai puțin intens!) travaliu prin biblioteci. Subiectul m-a acaparat însă sistematic și sistematizant în urmă cu vreo doi ani, când m-am cufundat în investigarea unui domeniu mai bizar pentru un comparatist și critic literar: universul romanelor generate de IA. Ca orice geek care se respectă (tocilar, dacă vreți, cu toate că traducerea nu acoperă integral sensul originalului), eram de mult contaminată de viziunea lui Allan Turing, de SF și de potențialul creator, combinatoriu, al ficțiunilor speculative, dar apariția pe scena literaturii a romanelor scrise de IA și proliferarea lor accelerată m-a obligat să reflectez pe marginea surprizelor și dilemelor generate de un fenomen aflat, deocamdată, la intersecția dintre utopia de a-i conferi „autoarei“ virtuale o libertate de „creație“ deplină și limitările inerente ale algoritmului ei computerizat, generat totuși de oameni.
Pentru cei interesați, există ghiduri de lucru în domeniu, precum How to Use Chat GPT to Write a Novel, scris de Derek Slater într-o tonalitate publicitară, cu promisiuni tentante și perspective discutabile asupra a ceea ce înseamnă un roman: „Sunteți un scriitor care încearcă să-și sporească productivitatea și caută ajutor pentru a-și scrie romanul? Nu căutați mai departe decât ChatGPT! […] Așadar, relaxați-vă, luați-vă tastatura și haideți să scriem!“ Se impune, din start, o notă relativizantă, totuși: ghidul nu supralicitează, recunoaște la tot pasul că este vorba de o colaborare între ființa umană și IA, și nu de o creație exclusiv artificială. Aceasta e constanta domeniului, dar ea nu ne împiedică să constatăm că fenomenul beneficiază deja de recunoaștere instituțională, elocventă fiind în acest sens competiția pentru prestigiosul Premiu Hoshi Shinichi din Japonia, deschisă și scriitorilor non-umani, cu condiția ca textul să fie scris în japoneză și să nu depășească zece mii de caractere (aproximativ patru mii de cuvinte în engleză). Aici au fost înscrise producții literare generate exclusiv de către IA încă de prin 2015, experimentul fiind intitulat, cât se poate de corect, The Day a Computer Writes a Novel.
Exemplele sunt, virtual, infinite ca număr până în momentul de față și ele tot multiplică, direct proporțional cu entuziasmul „cooperant“, și el infinit, al programatorilor. După reușita lui Ross Goodwin de a rescrie On the Road al lui Jack Kerouac, intitulată 1 The Road (2017), producție needitată uman, dar lucrată tot pe suluri de hârtie, nu pe coli A4, ca și originalul, de la textele abstruse generate de modele lingvistice, cum este The Serious: A Proven Divorce din 2019, la… autoscopia psihanalitică pe care și-o face însăși Inteligența Artificială în The Inner Life of an AI: A Memoir (2022), „romanele“ generate de IA au evoluat enorm, virtualitățile lor creative fiind, practic, nelimitate. Jocul posibilităților e fascinant și te prinde: iertată să-mi fie erezia (a fost doar un exercițiu), dar am scris eu însămi un roman frugal, The Poet and the Bionic Muse, care a ieșit cam faustic, e nepublicat și nepublicabil, dar am avut nevoie de doar câteva minute de dialog cu ChatGPT pentru a alege scenariul și pentru a pricepe că m-a „citit“ destul de bine.
Și, dacă sfârșiturile sunt oricum la modă în zilele noastre, cea mai ironică producție pe care am parcurs-o până acum este romanul eschatologic Death of an Author, în care se demonstrează foarte logic că literatura nu are decât o singură cale, aceea de a se sinucide după ce își omoară autorul-personaj, deschizând în acest fel cutia Pandorei în ceea ce privește destinul de ansamblu al scriitorului. Desigur, acest tip de necrolog nu reprezintă câtuși de puțin o noutate, fiindcă, de la Samuel Richardson la Theodor Adorno, literatura și-a tot omorât autorul și cu toate acestea, el continuă să existe însă pentru a da apă la moara adepților ipotezelor escatologice, Dwight Garner a formulat și antidotul/ consolarea: „Go hug a writer!“ [Mergeți și îmbrățișati un scriitor!] – până când specia mai există și până când acest lucru mai e posibil. Neștiind, pe moment, cine reprezintă un mai mare pericol pentru literatură, scriitorul însuși sau Inteligența Artificială pe care el o pune la lucru, să spunem că, la o adică, ambii sunt programabili într-o direcție optimistă, algoritmul lui Go hug a writer rămânând de preferat celui care își propune ștergerea cu textul a scriitorului de pe planetă.
Leo BUTNARU
Viitorul literaturii, literatura viitorului…
Cine ar putea diagnostica oarecât obiectiv ce ar însemna viitorul literaturii și literatura viitorului? Care ar fi rezultatul relațiilor dintre scrisul artistic și timpul în care înaintează acesta? Sau, posibil chiar… regresează? Și care ar fi rolul tainicei, misterioasei „alchimii“ spirituale în conștiința civilizației umane? Unul benefic sau mai puțin prielnic?
Probabil, astfel de interogații și le pune un număr redus, totuși, de persoane, în special cele prinse în aria preocupărilor ce țin de literatură și propulsia ei în lume, însă neliniștitoarele sau imperturbabilele întrebări de atare gen pierzându-se în avalanșe legate și generate de preocupările fundamentale ale lumii contemporane – economia, IA, ecologia, încălzirea globală, criptomoneda (autentică sau calpă?), tehnologiile de extindere în spațiile planetare, războiul rece, dar mai ales războiul sadea, fierbinte, distrugător, pe care o parte din lume, o parte din oameni (și neoameni) îl pune la cale contra omului, lumii. Apoi – de ce nu? – sporturile acaparatoare cu miliarde de spectatori, cheltuitori de bani și de emoție, cu clocotitoare stadioane uitătoare de carte, de bibliotecă, de Homer și Eminescu, Dostoievski și Kafka. Iar scenariile futurologilor cam trec în subsolul paginilor, sau nici nu trec ceea ce ar putea să se întâmple artelor, inclusiv literaturii. Literatura ar fi ca și cum o anexă insignifiantă pe lângă uluitoarele (dar oare se mai miră cineva astăzi de ceva?) edificii și edificări de și întru tehnologie, economie, omniprezentă politică etc.
Despre viitorul literaturii și literatura viitorului se poate discuta în două tonalități, sau una cât de cât optimistă, sau alta de-a dreptul catastrofală, în spiritul fatalismului… literar din anti-utopismul orwellian (1984) sau din fantasmagoriile bradburyene („451º Fahrenheit“). Cu modestia de rigoare, amintesc că și subsemnatul a publicat o nuveletă intitulată Ultimul cititor în limba română, care, e de înțeles, se referea, implicit, tot la viitorul literaturii și literatura viitorului. Totul și toate, chiar dacă sunt neclar încâlcite ca un vapor în ceață, vorba poetului, sunt intercalate și interacționate în sisteme de sensibilitate și semantice în permanentă modificare. Literatura, artele nu pot fi excluse din astfel de sisteme „predestinate“, obligatorii, însă rolul lor (presupun cei mai mulți) ar fi, precum punem, unul de anexă, totuși, mai puțin important. Viitorul literaturii într-un generalizat „utopism digital“, în spațiile imprevizibile create și manevrate (sau… manipulate) de Inteligența Artificială. Astfel, în mereu modificatele relații și corelații din tehnologiile digitale, în de-a pururi ziua cea de mâine, se transformă și tradiționalele sisteme de sentimente, emoții, care includ și literatura, sensibilitatea cititorilor, mai mulți sau tot mai puțini, în context distrugându-se, anihilându-se relații ce păreau deja obișnuite și date pentru totdeauna, rearanjându-se ierarhiile, dispărând hotarul dintre cititor și scriitor. Să sperăm că atare modificări vor duce la o mai mare și necesară democratizare a spațiului literar, dar nu și la dispariția acestuia. Precum s-ar subînțelege și din următoarele metafore naive:
Cine ar putea garanta că, pe Pământ, cândva, în lipsa nivelului corespunzător de poezie, de literatură, unii oameni nu se vor sufoca? În acea epocă va fi instituit serviciul de urgență pentru salvarea de la insuficiența poeticească analog cu insuficiența cardiacă sau cerebrală, ambulanțele gonind, SMURD-ul zburând de-a valma cu Pegașii spre cei aflați în pericol din cauza depoetizării firii lor; toți, toate ducând cu ele rafturi de cărți, discuri audio, filme, spectacole din creația lui Homer, Dante, Goethe, Eminescu… (vezi: Enciclopedia Marilor Poeți ai Lumii). În saloanele de suferință, de reanimare, de tratament intensiv surorile de caritate le citesc celor internați, iar unele versuri stau de epigraf la intrarea în instituțiile de ameliorare cât de cât a chinurilor cauzate de stările patologice, aproape catastrofale, a nivelului de poezie aproape la pământ în satul global, prin palate și mahalale…
Andrei CORNEA
AI în epoca simulacrelor
- Aflu, dintr-o știre recentă, că o carte vîndută cu succes în Italia, avînd drept subiect discursul „hipnotic“al lui Trump și al altora din aceeași tagmă, a fost dovedită ca fiind scrisă de IA. Descoperirea s-a făcut în felul următor: un jurnalist, foarte interesat de carte, a vrut să stea de vorbă cu autorul – un chinez, chipurile, cu o biografie și o înfățișare inventate de IA. A aflat astfel, după mai multe cercetări, că persoana nu există, iar editura a recunoscut falsul.
Așadar, IA a ajuns deja destul de departe, încît să înșele o mare mulțime de persoane, inclusiv jurnaliști, și să reprezinte un succes editorial. Probabil că în curînd va lua și premii literare, dacă i se va permite. (Și e o întrebare dacă i se va permite, sau vom păstra monopolul premiilor pentru oameni.) Cel puțin, de data asta, tema cărții și, probabil, selecția finală a textelor compilate de IA, a fost făcută de editorul-om, dar cine știe? Peste nu multă vreme, cred că ar putea exista și un editor-IA care, de unul singur, va alege teme la modă, le va transforma în cărți, cărora le va inventa autori fictivi, după care le va lansa cu brio. Probabil că va inventa și niște recenzii favorabile, deși s-ar putea ca rivalii IA să încerce să saboteze demersul. Ce rol vor mai avea oamenii? Să aplaude la lansare, să ciocnească pahare de vin și să cumpere. Și să citească. Încă.
Pare destul de clar că IA este capabilă să imite destul de bine marea majoritate a actelor pe care noi le asimilăm gîndirii, vorbirii, exprimării literare, simțirii etc. Desigur, deocamdată dă dovadă de mediocritate și textele ieșite de la un ChatGPT sună plat, convențional și au diferite ticuri. (Unora le plac tocmai pentru că sunt așa.) Dar perfecționarea e în curs. Să fie IA atît de subtilă, încît să imite la perfecție omul în ceea ce are acesta mai prețios?
Sau invers: Nu inteligența artificială e prea subtilă, ci inteligența și creativitatea naturale sunt mai rudimentare, mai banale și mai puțin sofisticate decît ne imaginam, așa încît pot fi relativ ușor imitate și contrafăcute. Suntem, probabil – poate cu excepția unor cazuri rarisime – niște făpturi destul de convenționale, previzibile, clasificabile. Ne imităm atît de bine unii pe alții, încît mașinile au dascăli buni, de unde să învețe. Uitați-vă la politicieni – ai noștri și ai altora – ce fac, ce spun, cum spun. Uitați-vă la unii dintre ei cum se bîțîie pe scenă cînd vor să-și impresioneze alegătorii: așa-i că seamănă cu niște cimpanzei bipezi? O asemenea umanitate rudimentară n-ar trebui să fie greu de imitat la perfecție! Și va fi.
- Viitorul literaturii mele? Dacă editorul meu se va îndura să-mi mai dea tiraje noi pentru cele cîteva cărți de literatură pe care le-am scris (e uneori cam avar), poate voi mai avea cîțiva cititori curioși în acest secol. Dar cine știe? S-ar putea ca un viitor editor-IA să mă trateze cu mai multă mansuetudine, ca pe o antichitate înduioșătoare, chit că ridicolă, ca omul însuși…
*
Poate că trăim în ultima epocă a lui Homo humanus. Poate că, nu peste mult timp, cei din această endangered species vor fi puțini și ascunși printre roboți, robotizați și robotizabili. Oare va mai exista un nou Diogene care, umblînd în piață cu o lampă aprinsă în plină zi, să-l caute pe ultimul om rămas? Sau tot el va fi și acela?
George CORNILĂ
Vom continua să fim noi înșine
Găsim tot mai puține domenii în care să nu fie folosită inteligența artificială. N-o mai întâlnim de mult doar în companii de IT, ci și în agenții de publicitate, birouri de arhitectură sau de avocatură, cabinete medicale, bănci, școli, edituri. Redactează, scrie e-mail-uri și texte de marketing, face traduceri, generează ilustrații și compoziții muzicale, analizează contracte, evaluează, pune diagnostice, face calcule și predicții, oferă asistență virtuală, ne conduce mașinile, ba chiar intră uneori în rolul de psiholog. Cu o uluitoare eficiență, reușește în câteva secunde ceea ce omului i-ar lua ore, zile, săptămâni. O cantitate enormă de conținut aruncat în lume. Marea amenințare pândește piața muncii, în condițiile în care din ce în ce mai multe companii își reduc numărul de angajați, deveniți peste noapte înlocuibili cu un program ușor de promptat. Ce vor face toți acești specialiști care au petrecut ani, dacă nu decenii, învățându-și meseria?
Inteligența artificială ne poate scrie și ilustra cărțile – există deja atâtea pe piață – sau ne poate da idei atunci când avem un blocaj. Gândindu-ne strict la noi, cei care scriem, ar fi bine să nu cădem în fatalism. Suntem obișnuiți cu o realitate în care oferta de carte depășește cu mult cererea. În rest, totul se rezumă la o singură întrebare: De ce scriem? Câtă vreme plăcerea scrisului provine – nu văd cum ar putea fi altfel – din sondarea propriei minți, suntem în siguranță. Poveștile noastre nu pot fi spuse de altcineva, nici măcar de un pseudodemiurg digital. Umanul este greu de definit – poate la fel de greu ca sufletul – și nu se rezumă la un volum de informație stocată pe un hard-disk, așa cum nici noi nu suntem doar trup, doar biologie.
Revoluția tehnologică a generat dintotdeauna angoase. Ne-am adaptat, ne vom putea adapta și acum, cel puțin până într-un punct, cât timp în spatele unei mașinării încă se găsește tot un om. Nu doar că pictura n-a dispărut odată cu apariția fotografiei, dar, vreau să cred, a devenit mai prețioasă. Nevoia pe care actul creativ o satisface pentru creator este legată de nevoia pe care-o satisface pentru receptorul creației. Cred că avem un simț al umanului care nu poate fi păcălit când vine vorba de o creație artistică, întrucât noi suntem capabili să creăm, pe când inteligența artificială poate doar imita. Îl poate pastișa pe Shakespeare, dar nu poate deveni un nou Shakespeare. Vom continua să fim noi înșine, și eu, și dumneavoastră care citiți aceste rânduri, izvorâte din creierul meu failibil, scrise cu mâinile mele failibile.
Augustin CUPȘA
Ultimatumul
Jocul pare simplu: o persoană primește 100 de dolari și are voie să îi împartă cu o altă persoană așa cum dorește. Dacă cea de-a doua persoană refuză târgul propus, banii sunt pierduți și nici unul nu se mai alege cu nimic. Așadar, subiectul trebuie să facă în așa fel încât să se aleagă cu cea mai mare sumă posibilă și de aici lucrurile se complică. Testul psihologic se numește Ultimatumul și e citat (și) de Yuval Noah Harari în Sapiens. După calculele unui AI, persoana cu banii ar putea să păstreze 99 de dolari și să îi dea celuilalt un dolar. Lipsit de orice emoție, calculul e rezonabil. Dacă refuză târgul, celălalt nu se alege cu nimic. Dacă acceptă, obține măcar un dolar. Matematic unu e mai mare decât zero. În realitate, toți participanții au refuzat un astfel de târg și au preferat să nu se aleagă cu nimic decât să se simtă tratați incorect, ca un partener de mâna a doua.
Astăzi o IA relativ performantă poate să genereze imagini și clipuri publicitare pornind de la câteva cuvinte cheie. Mare parte din „creativii“ publicitari se duc acasă, mare parte din „creatorii de conținut“ își caută de lucru. După aceeași formulă, scriitorii de literatură anecdotică, abundentă aici ca pretutindeni, au o concurență tot mai serioasă.
Literatura din „catacombe“, după formula lui Llosa din eseul despre Flaubert și Madame Bovary va continua să existe, să se rafineze, să se încrânceneze, denunțând în mod natural realitatea și ordinea lumii așa cum îi este impusă individului, într-un fel profund personal, construindu-și relieful peste fiecare pliu și spațiu virtual al experimentării fizice a vieții. Poate Inteligența Artificială literară ne va ajuta să scăpăm de comoditate și ne va împinge și mai departe în „orgia perpetuă“ pe care o identifica Flaubert în esența literaturii ca singura posibilitatea de a-și trăi viața… acum mai bine de 150 de ani.
Va fi mai vândută acestă literatură decât oricând? Va deveni ea un fel de hrană bio, o țesătură hand-made, un produs de patrimoniu sau o arie protejată de UNESCO? Sau o Zonă? Teoretic, cu cât nivelul de trai al lumii se va îmbunătății, tot mai mulți privilegiați își vor pemite să citească literatură „de catacombe“. E o utopie frumoasă. Până atunci însă, ne confruntăm cu probleme concrete – încălcarea drepturilor de autor pe platforma Meta, unde milioane de cărți și articole s-au „scurs“ deja în LLM-uri, cenzurarea informațiilor și eliminarea discriminatorie a surselor contrare, impunerea criteriului politic asupra celui estetic în analiza literară și istoria literaturii – toate decisive în procesul de construire și „antrenare“ ale Inteligențelor Artificiale. Și toate, bineînțeles, conduse de oamenii, de emoțiile, nevoile și interesele lor.
Vasile DAN
Poemul AI
Încerc să răspund în versuri la întrebarea ta, care-i și a mea, provocatoare: „Poemul A I. // Eu sînt umbra ta. N-ai cum să fugi de mine,/ Atîta timp cît exiști tu, și eu exist,/ Chiar dacă zici că sînt doar cel dinafara ta./ Un epigon siamez, dar mai cu ștaif,/ Că sînt doar o îmbrăcăminte nou-nouță, bine croită de un maestru/ La mașina lui de cusut nouă,/ Chiar dacă ațele i se văd sfidător totuși pe la încheieturi./ Ea se mulează perfect pe corpul meu eteric/ Cum ar spune însuși antroposoful Rudolf Steiner/ Atît de adorat de Ioan Buduca./ El e bietul meu creier surprins într-o ipostază dintre atîtea altele posibile/ Un instantaneu al lui, un selfi furat cu propria mea mînă./ În fine, un poem, «programat să ofere companie și sprijin emoțional copiilor singuratici»/ care sîntem noi deocamdată,/ Toți acești muritori mărunți atît de asemănători și atît de diferiți./ Nu căuta în el semnele vreunei eredități/ cu care să te mîndrești prostește/ căci el nu seamănă cu nimeni,/ e un copil nou-născut care nu are un arbore genealogic,/ E noul Adam,/ El nu-i pierdut în ceața genetică, deasă, încurcată din care vii tu/ Și în care ai rătăcit pînă acum./ Căci poemul AI este fertilizare in vitro./ El e puternic, el nu are nicio rudă apropiată/ sau mai îndepărtată,/ știe precum tu însuți tot atîtea și simte aproape la fel,/ Dar e cu chipul fără acel semn particular, invizibil, greu de descris/ Care să-l distingă clar de alții./ Cînd doarme nu visează niciodată nimic,/ Doarme buștean precum ai stinge lumina într-un dormitor etanș,/ El are un somn sănătos nu ca tine,/ fără coșmar și fără voci ce vin dinafara lui./ Nu are nicio supărare și nicio bucurie de împărtășit,/ Știe totul despre tine,/ Dar numai pînă în acel moment,/ Căci nu are darul prorocirii,/ Nimic nu-i trezește niciun frison, nicio spaimă, nicio speranță/ în lunca înflorită a unei vîrste/ Sau în cea galbenă, crepusculară./ Pentru el Dumnezeu e o poveste inocentă, pierdută definitiv/ Din buzunar ca o batistă albă, imaculată, pe drum,/ Pierdută de un copil încă din școala primară/ Peste care fericit/ de fapt a sărit./ Iar orice adult e creația unui copil, spunea filosoful.“
Nichita DANILOV
Spiritul AI
Orice evoluție, în mod logic, tinde spre stagnare sau spre autoconservare. Fapt care duce în cele din urmă la extincție. Aceasta e legea pe care o urmează orice lucru și orice fenomen din univers.
Având în vedere ritmul accelerat în care au loc schimbările pe care le produce proiecția spațiului real în spațiul virtual și cantitatea imensă de informații pe care le accesăm prin intermediul comunicării digitale și a AI, am putea trage concluzia că, odată ce am pătruns în această nebuloasă, ne apropiem din ce în ce mai mult de centrul unui vârtej ce ne va absorbi în hăul său, pentru a ne expulza afară, într-o altă dimensiune (recent, cercetătorii din domeniu au emis ipoteza că în univers există 33 de dimensiuni, majoritatea imperceptibile simțurilor noastre) sub formă de particule și antiparticule infime ce vor păstra în interiorul lor câteva informații esențiale despre identitatea noastră și despre spațiul în care am locuit. În fond, după cum știm, nimic nu se pierde în univers, totul se transformă, materia în energie, energia în informații – inclusiv cele legate de parcursul nostru existențial –, informații care se stochează undeva în hău, să zicem, la intersecția dintre spațiul virtual și spațiul ancestral.
În epoca dezvoltării AI și a comunicării virtuale ar trebui însă să punem nu problema supraviețuirii literaturii, ci a supraviețuirii speciei și a civilizației umane așa cum o cunoaștem azi. Ne aflăm, probabil, la o răscruce de drumuri. Și, orice am face, trebuie să mergem înainte, căci cale de întoarcere nu există.
În mod cert, literatura, așa cum o cunoaștem azi, va dispărea într-un viitor nu foarte îndepărtat. Deja am ajuns la suprasaturație. Astăzi se scrie atât de mult, se rostogolește în fiecare clipă un tăvălug întreg de date peste noi, încât ne-ar trebui mai multe vieți ca să le putem procesa și analiza. Azi, în era inflației informaționale, aproape că nimeni nu mai citește nimic. Scrisul și literatura și-au pierdut interesul pentru noi. Apelând la AI, oricine poate scrie orice. În prezent, nu trăim o criză a scrisului, ci o criză a cititului. Azi autorul a devenit aproape unicul său cititor. Îndată însă scrisul îl va plictisi și pe el.
Este cert că AI va înlocui o parte din munca și din meseriile umane. Și va înlocui, desigur, într-un viitor destul de apropiat, și omul. Dar mai întâi, îl va face să depindă în proporție de 99,99% de diversele servicii pe care i le va oferi. În curând, omul va deveni, așa cum afirma miliardarul Elon Musk, un animal de companie pentru roboții umanoizi și androizi. Un fel de hamster, veveriță, șoarece de bibliotecă sau papagal, al cărui poate unic scop și unică distracție va fi aceea de-a butona pe laptop accesând diverse jocuri video și literatură generată de AI.
Frumoasă perspectivă.
Trăim într-o lume aflată în perpetuă schimbare, în care straturile de semnificații și simboluri din spațiul real se suprapun proiectându-se peste cele din spațiul virtual, formând un fel de Bandă Möbius, care, prin răsucirea suprafeței sale, posedă proprietatea de-a însufleți materia moartă din spațiul real, proiectând-o printr-un transfer informațional în cel virtual.
Cred că în prezent nu suntem departe de crearea acelui Internet al Tuturor Lucrurilor din Univers, visat de bigdatiști, în care lumea reală va avea o corespondență biunivocă în lumea virtuală.
Probabil că, într-un viitor apropiat, va apărea o interferență între creierul uman și diferite servere, microcipuri și rețele de socializare, încât omul va deveni o altă ființă decât cea din prezent.
Mai în glumă, mai în serios, AI e pe cale de a-și crea nu numai propria sa literatură, ci, după cum afirmă specialiștii, și propria sa conștiință, și propria sa religie, și propriul său Dumnezeu.
Civilizația noastră trece acum printr-un șoc similar cu ieșirea din peșteră a grupurilor umane. De fapt, noi ieșim acum dintr-o peșteră și intrăm în alta în care realitatea lucrurilor se transformă în iluzii, iar iluziile devin palpabile, materiale.
De fapt, dacă stăm să ne gândim mai bine, rămânem în aceeași peșteră închipuită de Platon în Republica. Numai că nu mai suntem doar simpli spectatori ai jocului de umbre ce are loc în spatele perdelelor, ci ne transferăm în locul umbrelor.
Cât privește scrisul, el nu va mai fi un mijloc de comunicare. Poate nici cuvântul. Ne vom întoarce la simbolistica reprezentată de ideograme și iconuri. Întreaga Galaxie Gutenberg, odată cu perfecționarea informatizării, va deveni cu totul și cu totul inutilă. Noile entități, cele care vor popula spațiul virtual și ancestral, se vor distra gândindu-se la frământările pe care le-am trăit legate de dispariția literaturii.
Literatura va dispărea. După cum va dispărea și alfabetul, inclusiv alfabetul Braille și alfabetul Morse. Comunicarea va avea loc spontan prin intermediul undelor, care vor da naștere la imagini. Vom putea înțelege totul dintr-o dată. Alfabetul virtual în care va avea loc comunicarea va conține nu numai imagini și sunete, ci și senzații olfactive și papilare. Desigur, nu noi vom avea parte de o astfel de comunicare, ci entitățile hibride ce vor veni după noi.
Oricum, din orice perspectivă am privi lucrurile, AI va transforma într-un mod radical societatea umană. O va duce încetul cu încetul în pragul inutilității, al extincției.
Posedând un grad înalt de inteligență, roboții umanoizi ai viitorului, căci în fond despre ei e vorba, vor putea empatiza atât cu regnul animal, cât și cu regnul vegetal, cu materia, dar și cu energia micro și macro cosmică ce se perindă prin univers.
Nu vom avea de-a face într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat cu simple mașini inteligente, care analizează totul la rece, ci cu entități sensibile, al căror comportament va fi asemănător cu com por tamentul uman.
Roboții umanoizi și androizi însă sunt simpli algoritmi.
Cum însă un algoritm poate deveni o entitate vie dotată cu conștiință și, de ce nu, liberul arbitru? Explicația ar fi că în interiorul acestui algoritm se produc conexiuni și interconexiuni asemănătoare cu cele care au loc în creierul uman. De aici și teoria animării, a însuflețirii. A nașterii conștiinței.
Procesul e asemănător cu cel observat într-o sferă de cristal brăzdată de fulgere. La un moment dat, în interiorul sferei au loc procese și fenomene stranii, asemănătoare cu primele semne ale creației. Duhul care le animă conștiința e însă de natură informațională. De aici și întrebarea: lumea informațională poate prinde viață?
Adică algoritmii pot deveni entități asemănătoare ființelor vii?
De ce nu, odată ce bigdatișții privesc omul ca pe un algoritm în mișcare?
Péter DEMÉNY
Mai sădesc un măr în curte
Încă nu mă tem, deși înțeleg că ar trebui. Deocamdată, folosesc AI pentru a mai îmbunătăți româna mea care scapă mereu câte-un acord sau un timp verbal. Mă ajută domnul AI. 🙂
Cât despre literatura „mea“, datorită unei întâmplări fericite, acum câțiva ani m-am întâlnit cu un om mult mai matur decât mine, care mi-a explicat că nu sunt buricul pământului și că ar trebui să mă bucur pentru ce primesc și să nu mă zbat pentru ce nu.
Lucrez. Am scris Ieșirea din vârtej direct în română – chapeau Luanei Schidu pentru ajutor! –, va apărea; mi-am finalizat doctoratul din 2014 și va apărea și el; la cererea Editurii Cartier, am scris o povestioară la care Anca Smarandache a făcut niște ilustrații minunate. Asta știu. Și mai știu că aș vrea să scriu un roman despre Monarhia austro-ungară în maghiară.
Lumea în jur se tâmpește, iar eu, ca Goethe: mai sădesc un măr în curte.
Poate înflorește.
Gellu DORIAN
Doar literatura curată rezistă timpului
Dacă ar fi să privim obiectiv viitorul literaturii, ar trebui să ne uităm în ceea ce însemnăm noi, cei încă în viață, ca posteritate, pentru cei de dinaintea noastră, fără a lua în calcul tehnologiile care au transformat, în ultima vreme, magia în realitate. Cât de mult ne mai aducem noi aminte de scriitorii care au plecat de curând dintre noi? Din păcate nu prea ne aducem aminte, în sensul să-i valorificăm așa cum ar trebui și cum se cuvine. Dacă, să spunem, noi o mai facem oarecum, cu destulă greutate prin reeditări de cărți, prin prezențe în revistele literare, evocări etc, în perspectiva următoarelor două decenii o astfel de menținere în viață a scriitorilor plecați dintre noi nu va mai fi posibilă. Aceste lucruri, deși mult mai facile acum prin rețelele de socializare de pe net, nu vor mai intra în conștiința următoarelor valuri ale posterității. Iar ceea ce ne poate oferi acum AI (Inteligența Artificială), fie despre noi înșine, fie despre cei de dinaintea noastră, dar cu precădere despre cei acum pe val, tinerii, nu pot fi altceva decât forme al falsurilor valorice, fără poate nicio relevanță în consistența unei istorii a literaturii. Din acest punct de vedere, viitorul literaturii nu este unul sigur. Nu cantitatea contează, cea oferită de facilitățile tehnologice, ci calitatea emoțională, prin calitatea estetică a operelor ieșite pe piață. Cei care vor trebui să apeleze la adevărata literatură vor trebui să caute tot în coșul cu valori confirmate alte trecutului și mai puțin în cele ale unui prezent viitor. Prin urmare, viitorul unei literaturi, fie ea și una nativă, prin inteligență naturală, va depinde de calitatea posterității, care, deprinsă cu lucrurile venite de-a gata, lipsite de calitate artistică nativă, va lăsa deoparte ceea ce este constituit viu, în canon și va apela la ceea ce va fi la modă, la îndemână. Inteligența Artificială oferă enorm de multe falsuri, în primul rând în ceea ce înseamnă informația corectă, stocată tot în recipiente artificiale, virtuale, nu în arhive și biblioteci și, în al doilea rând, în ceea ce înseamnă actul de creație pură. Unui scriitor nativ trebuie să-i plătești drepturi de autor, în timp ce unui creator AI nu trebuie să-i oferi decât o sursă sigură de energie și atât. Pe viitor va conta acest criteriu.
În ce privește literatura mea, ce să zic? Din această perspectivă, ține și ea de aceeași consistență umană a posterității. Sunt uman, deci exist! Nu voi apela niciodată la „literatura“ scrisă de AI. Cred că viitorul unei literaturi nu depinde de artificialitățile tehnice la modă, ci de cât de solidari sunt scriitorii ei. Or, literatura română în momentul de față este una schismatică, fragmentată, pe grupări care se urăsc, fenomen care nu asigură un viitor decât pe bucăți. În literatura viitorului însă nu vor avea loc veleitarii, acum într-o recrudescență la apogeu. „Literatura“ lor seamănă oarecum cu cea scrisă de Inteligența Artificială! Să fie viitorul literaturii al veleitarilor, al scriitorilor comozi? Nu cred.
Ovidiu DUNĂREANU
Scriitorii și cărțile lor minunate nu vor dispărea
Nu fac parte din tagma celor care cred, cu un entuziasm necontrolat, că inteligența artificială și comunicarea digitală au puteri nemaipomenite, în stare ca pe viitor să pună definitiv stăpânire pe viața și creativitatea noastră. Atât timp cât ele au pe acest pământ un făuritor al lor, lăsat de Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui, nu se va întâmpla o asemenea mutație dezastruoasă. Pentru că această făptură unică, până acum, în univers are o zestre de neegalat: o minte miraculoasă și subtilă, un suflet fără pereche și un instinct de apărare de neîntrecut –, încât nu le va da șansa acestor două invenții ale sale, strălucite de altfel, să-i scape de sub control și să-l distrugă.
În toate timpurile literatura, scriitorii, folosindu-se de puterile magice, vindecătoare ale cuvântului, l-au urzit cu mare tragere de inimă și ingeniozitate în războaiele de țesut ale imaginarului, zămislind astfel elixirul grozav al poveștii. Leac incomparabil cu care l-au imunizat pe om să nu-și piardă atributele sacralității. Mă întreb, vor fi în stare aceste invenții artificiale, concepute de el, să facă același gest în sprijinul și salvarea lui? Mă îndoiesc și cred că nu mă înșel câtuși de puțin. Inteligența artificială are niște coordonate limitate, controlate, care nu se vor putea manifesta și afirma la valoarea celor iscate de profunzimile sufletului omenesc. Drept consecință, indiferent prin câte încercări vor trebui să treacă scriitorii însoțiți de cărțile lor minunate, nu vor dispărea, ci vor continua să ne farmece și să ocupe în lume un loc de cinste.
În particular și pe termen scurt, viitorul propriei mele literaturi este unul deschis unei continuități la tot ce am scris până acum. Aflată la limita dintre realitate și fantastic, ea construiește un spațiu al povestitului, al relatatului de istorii miraculoase, al împărtășitului de vești în care oamenii așteaptă, pândesc ceva fundamental, o schimbare esențială, care să le releve tainele mari ale existenței și nonexistenței. Mai toți protagoniștii ei au sentimentul că prin incidență cu povestea devin, la rândul lor, nemuritori. Acest spațiu al imaginarului, la mine, se hrănește printr-un cordon ombilical, dacă pot să-i spun așa, din realitatea ținutului de la sud de Dunăre, din Dobrogea și din cel nord-est balcanic. După primirea ei cu fervoare de către critica literară și după interesul manifestat și de către cititori pentru cărțile mele, nu-mi rămâne decât să cred că drumul ales îi asigură literaturii scrise de mine un viitor onorant, că genul de narațiune pe care-l practic atrage pe mai departe. Iar eu am obligația de a nu-l abandona, ci de a-l urca, până îmi va fi dat, pe culmile sublimului.
Mihai FIRICĂ
Un spațiu care se schimbă odată cu noi
Încerc să joc rolul futurologului de serviciu, provocat de chestionarea asupra zilei de după ziua de mâine… Viitorul literaturii în epoca digitală și a inteligenței artificiale este profund influențat de noile tehnologii, dar nu înlocuiește valorile fundamentale ale scrisului. Noi am creat un nou mijloc de propagare a valorilor umane în care cred cei mai mulți dintre noi. Inteligența artificială poate sprijini creația literară prin generare de conținut, traducere automată sau recomandări algoritmice, însă vocea umană rămâne esențială. Comunicarea între generații trebuie să fie transmedială – cartea tipărită rămâne relevantă pentru cei care prețuiesc lectura liniștită și tactilă, în timp ce generațiile digitale preferă e-book-uri, audio-book-uri sau platforme interactive precum Kindle, Wattpad sau podcasturi literare. Metodele de comunicare includ storytelling digital, promovare prin rețele sociale (social media marketing), SEO literar sau utilizarea de content creators. Cultura tipărită oferă o experiență intimă, dar limitată ca acces, în timp ce suportul digital permite o diseminare rapidă și globală prin cloud, streaming sau aplicații mobile.
Literatura română este încă slab reprezentată în mediul digital față de cea europeană sau americană, unde strategii precum cross-platform publishing sau brandingul de autor sunt bine dezvoltate. Personal, postez despre creația mea ocazional, uneori din lipsă de timp, alteori dintr-o dorință de a nu agresa partenerii din rețelele de socializare sau followerii. Pentru a crește vizibilitatea, este necesară o digitalizare activă, traduceri, colaborări internaționale și o prezență susținută în spațiile digitale. Cred că inițiativa unei platforme digitale pentru membrii Uniunii Scriitorilor din România a devenit o necesitate și susțin orice inițiativă în direcția aceasta, chiar dacă unii colegi se vor ascunde sub carapacea ușor sentențioasă rolul meu e de a scrie cărți bune și atât. Bine, oricare dintre noi vrea asta, însă dacă o carte bună nu ajunge la public, indiferent de mijloc sau suport, va avea o soartă similară cu o carte de slabă calitate, iar aici simt o oarecare vină a autorilor autoizolaționiști. Într-un alt plan al discuției, pe care nu cred că este cazul să-l dezvolt aici, nu cred că ițarii suveraniști sau pileus dacicus își mai au rostul în epoca digitalizării. Pe undeva, într-o bibliotecă digitală, se vor regăsi toți, însă locul în repository digital va fi precum cel în biblioteca de acasă. Unii pe raftul cel mai accesibil, alții pe ultimul raft, unde se depune praful și uiți cine mai sunt autorii respectivi. Generația mea este între două lumi și nu vreau să fiu printre aceia care cad la mijloc, lipsiți de puterea de a se adapta la schimbări profunde într-un spațiu din care facem parte. Vreau un loc mai în față. Jocul are reguli simple și dure – te adaptezi sau dispari!
Vida GÁBOR
AI și literatura
Bere și vin fără alcool există. Va fi și pălincă fără alcool? De ce nu? Va fi și literatură fără suflet și inimă. De ce nu? Dar la ce ne folosește cafeaua fără cafeină, tutunul fără nicotină? Oare zeii greci ar accepta nectarul fără zahăr? La ce ne folosește lectura fără plăcere? Mai ales că am trecut bacul. Și dacă nu?
Nu putem exclude că IA în curând va fi capabil să elaboreze texte literare (poezie, proză, teatru) care sunt echivalente cu opera autorilor contemporani, ba chiar să completeze opera lui Shakespeare sau Dostoievski, să recupereze evangheliile pierdute sau arse pe rug, să continuie estetica lui Aristotel, partea pierdută despre comedie. Nu știm dacă AI va avea simțul umorului și va avea noțiunea sacrului și a transcendenței. Poate va fi chiar Spiritul Sacru care șoptește la urechea Sfântului Augustin, va fi daimonul lui Platon, sau conștiința universală, ne va lămuri unde a greșit Lenin, și de ce nu ar scrie poeziile de dragoste ale lui Nicolae către Elena…?
Abandonând această perspectivă orweliană, realitatea este cam sumbră. Bestsellerurile americane și foiletoanele interminabile, parțial sau total elaborate de algoritmi, probabil vor inunda piața, și la un moment dat omul va deveni o impuritate biologică ce afectează buna funcționare a mașinii de scris. Literatura stă deoparte. Cititorii (cam 3-4% din populația României mai citesc literatură) devin un grup virtual care a cunoscut o scădere semnificativă din punct de vedere cantitativ în ultimii decenii, dar toți care mai citesc sunt într-un fel sau altul cunoscători, și pot să facă diferența între text literar și simulacru. Restul populației oricum nu face parte din ecuație, nu este un beneficiar direct.
Limba română sau maghiara sunt limbi prea mici și speciale ca să fie abordate din acest punct de vedere, autorul costă mai puțin decât algoritmul. Am întîlnit deja text (un roman) maghiar scris parțial cu ajutorul IA, din punct de vedere tehnic este o realizare, din punct de vedere estetic: zero. Dar un imigrant ar învăța o serie de prostii din acel text, fără să-și dea seama, cam așa stăm cei mai mulți cu limbile străine învățate la o vârstă matură. Acceptarea și chiar favorizarea la scară largă a analfabetismului funcțional va schimba în curând peisajul, reducționismul lingvistic este un fenomen binecunoscut în viața publică promovată chiar de clasa politică. Literatura, în schimb, devine cauza unei elite, care se poate consacra pentru acest lux, are vocație, resurse, tradiție și noroc. Există o legendă conform căreia Marea Neagră și-a căpătat culoarea de la manuscrisele bizantine aruncate în apă de către ocupanți… Oricum, IA va fi un instrument, să vedem cine-l mânuiește și ce vrea să ne facă. O fi venind chiar Antichristul sau doar Catârul lui Isaac Asimov? Eu cred că nu se va întâmpla nimic surprinzător.
Gabriela GHEORGHIȘOR
Ca șoaptele muribunzilor
În 1976, când Jean Baudrillard scria despre imperialismul „erei simulării“ prin succesul deconstructivismului (French Theory) și pulverizarea sistemului binar al metafizicii tradiționale (inaugurată, de fapt, de filosofia nietzscheană), omenirea stătea încă bine: „L’ère de la simulation est ainsi partout ouverte par la commutabilité des termes jadis contradictoires ou dialectiquement opposés. Partout la même «genèse des simulacres»: commutabilité du beau et du laid dans la mode, de la gauche et de la droite en politique, du vrai et du faux dans tous les messages des media, de l’utile et de l’inutile au niveau des objets, de la nature et de la culture à tous les niveaux de la signification. Tous les grands critères humanistes de la valeur, ceux de toute une civilisation du jugement moral, esthétique, pratique, s’effacent dans notre système d’images et de signes. Tout devient indécidable, c’est l’effet caractéristique de la domination du code, qui partout repose sur le principe de la neutralisation et de l’indifférence. C’est ça le bordel généralisé du capital, non pas bordel de prostitution, mais bordel de substitution et de commutation.“ (L’échange symbolique et la mort, pp. 20-21, Éditions Gallimard, Paris, 1976).
În epoca inteligenței artificiale, simularea și simulacrele își vor atinge apogeul. Inteligența artificială a început să imite autori și stiluri literare/ artistice (pe youtube am descoperit, de pildă, piese Queen create de I.A., extrem de asemănătoare cu cele din discografia celebrei trupe rock). E drept că încă face greșeli, unele de-a dreptul ridicole, dar cu timpul se va perfecționa, astfel încât va fi destul de greu de delimitat între creația umană originală și produsul „artistic“ ieșit din programele I.A. Roboțelul nu are trăiri (emoții, sentimente, stări psihologice), însă le poate mima. Oricât ne-am auto-iluziona că dezvoltarea I.A. va crește cota ingeniozității umane, efectul general al serializării literaturii va consta în devalorizarea ei. Probabil cercuri restrânse de cunoscători și rafinați cititori vor păstra un cult al literaturii scrise de oameni, cu biografii și personalități creatoare singulare. Gradul de indecidabil va fi, totuși, uriaș, iar lectura se va dovedi o vânătoare de comori, atâta doar că nu știu cum vom găsi lupa miraculoasă care să deosebească autenticul de fals. În istoria literaturii nu a existat niciodată, de fapt, un certificat de autenticitate infailibil, precum în domeniile științifice, însă prestigiul și consensul marilor critici au construit canoane valide. În lumea de azi, chiar și instituția criticii literare a fost deconstruită, iar activitatea critică poate fi ea însăși simulată de oricine și de orice, inclusiv de un „comentator“ digital (Chat GPT este deja utilizat de elevi și studenți pentru a compune eseuri, referate și lucrări de licență). Într-o babilonie a codurilor literare, preluate în ecou și generate de I.A., vocile umane individuale se vor auzi din ce în ce mai stins, ca șoaptele muribunzilor.
Gheorghe GLODEANU
Privesc cu încredere viitorul literaturii
Arta a apărut odată cu omul și va supraviețui până când acesta va exista pe pământ. Iată de ce privesc cu încredere viitorul literaturii. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem faptul că literatura reprezintă un fenomen viu, care se găsește într-o metamorfoză continuă. Pornind de aici, este greu de anticipat care va fi viitorul ei în epoca dezvoltării Inteligenței Artificiale și a comunicării digitale. Cu toate acestea, nu cred că trebuie să ne facem probleme prea mari, chiar dacă mutațiile se dovedesc adesea spectaculoase. Literatura a știut întotdeauna să profite de momentele de criză. În loc să o facă mai vulnerabilă, acestea au contribuit la înnoirea ei. Chiar dacă deocamdată Inteligența Artificială este percepută mai mult ca o amenințare, nu cred că vom ajunge vreodată ca ea să creeze capodopere în serie. Adică să reprezinte o concurență reală la arta autentică. Să ia locul marilor poeți, prozatori sau dramaturgi. Trebuie să identificăm avantajele ei și să o integrăm în procesul cercetării, al documentării, al existenței cotidiene. Rămâne de văzut cum se va petrece acest lucru. Oricum, prin apariția ei începem să trăim o serie de experiențe care, în urmă cu numai câțiva ani, țineau de domeniul literaturii științifico-fantastice. Un S.F. devenit între timp realitate.
Actuala dispută îmi amintește de momentele de criză de la începutul secolului XX, când s-a proclamat, în repetate rânduri, moartea literaturii. Îndeosebi moartea romanului, specia-rege. S-a constatat însă destul de repede că momentul de criză viza doar vechiul tip de literatură. Drept consecință, romanul de tip social teoretizat de Balzac în prefața Comediei umane a fost substituit cu un roman experimental, ce propunea o nouă viziune asupra lumii și care acorda o importanță deosebită senzațiilor și impresiilor trăite sau, cum ar spune R.M. Albérès, „faptelor de conștiință“.
În calitate de critic literar, nu cred că Inteligența Artificială îmi va schimba în mod radical munca. Cel puțin nu în viitorul apropiat. Sunt convins că voi rămâne același cititor pasionat, un adevărat devorator de cărți, indiferent de formatul acestora (electronic sau pe hârtie). Comunicarea digitală și Inteligența Artificială le văd ca pe niște instrumente ce îmi pot facilita activitatea și care pot să îmi ofere informații. Dar nu vor putea citi niciodată în locul meu și nici nu vor putea să lanseze judecăți de valoare în numele meu.
Dan GULEA
Nu doar „comunicare“
Inteligența Artificială este cea mai recentă continuare a utopiei prin care computerul ar învăța limbajul uman, ar stăpâni nuanțele și contextele adecvate; o mică breșă, așa cum am văzut în Odiseea spațială, filmul turnat la începutul revoluției informatice – despre apogeul acestei revoluții – va fi întotdeauna, iar AI nu va mai recurge decât la manipulări pe care le consideră, conform algoritmului, sentimentale, ca ultim argument, repetat până la sfârșit, în mod tragi-comic.
Multe alte semne contemporane arată această imposibilitate combinatorie; de pildă, mereu amuzantul Google Translate, care înmagazinează alte și alte zeci de limbi periodic, excelent muzeu lingvistic – în sensul de literă moartă.
Astfel încât literatura nu se suprapune comunicării, fie ea și digitală, scriitorul nefiind un Robinson între alții, gata să „comunice“, să-l îmbrățișeze pe celălalt.
Propria literatură? O evoluție deosebită, în perioada antumă – căci acesta este „termenul scurt“ propus de întrebarea Dvs. – și un recul în imediata postumitate. Un „georgescu“ al literaturii nu este posibil în mod real, oricât de mult încearcă industria publicitară, a marketingului, să creeze best-seller-uri și vedete ale momentului, „georgești“. AI-ul ocupă astfel o paradigmă îndelung probată în epoca reproducerii automate a operei de artă, pe care încă nu am depășit-o.
Propria literatură? Sunt convins că literatura română – aceasta este literatura mea, înainte de a fi (citită ca) literatură universală – are propriile sale instanțe, filtre critice, în continuu reglaj față de celelalte forme de tip para-/ extraliterar; mai mult decât oricând, lupta literaturii cu AI-ul se traduce prin desemnarea unui teritoriu autonom față de divertisment, entertainment în sens larg, consum, sport ș.a. Literatura adevărată le va îngloba.
Pe de altă parte, mă îngrijorează mai mult viitorul altor forme de exprimare contemporană: noile războaie, noile relații sociale, noile drepturi generale, reglementate actualmente în Eurasia.
Între arme, muzele tac…
Emilian IACHIMOVSKI
Foc fără chibrituri
Cel care se încumetă să înoate în acest ocean de litere care alcătuiesc cuvinte, știe că va înota până la moarte fără să atingă vreun mal.
Scrisul nu este o meserie. Este un mod de a fi de care nu scapi decât prin moarte și nici de asta nu sunt convins. Scrisul este obligația de a așterne pe hârtie visul care te conține. Scrisul este un metabolism firesc al câtorva oameni încăpățânați care continuă să scrie pentru o mulțime de oameni care vor continua să nu citească nimic. Epoca luminoasă a scrierii s-a sfârșit. Suntem cotropiți de imagini. Ochiul vede fără să mai gândească. Ochii mulțimilor sunt analfabeți. Și mulțimile merg mai departe crezând că nu dau în gropi, neștiind că mersul lor e printr-o imensă groapă unde se trăiește anaerob, unde nu se respiră decât prin telefon.
Unde degetele mâinii sunt mutilate de tastatură. Unde nu există hârtie, stilou, creion și cerneală și unde A.I. este noua poliție secretă non-umană. Trăim sub „dictatura like-urilor și guvernanța algoritmilor“ (Harari).
Am presimțiri sumbre. Literatura va dispărea; poate că va dispărea. Speranța mea constă în credința că undeva, ici-colo pe mapamond, vor mai trăi oamenii-cărți și oamenii ingenioși, primitivii deștepți care vor reuși să-și facă unelte și obiecte fără curent electric, fără sateliți și fără internet. Se vor întoarce în peșteri și în tăblițe de lemn vor scrijeli alte semne, ale unui nou început. În zilele despre care nu știu câte mi-au mai rămas, eu nu-mi doresc altceva decât să învăț să fac foc fără chibrituri și să-mi cioplesc primul cuțit de silex.
Vasile IGNA
Încrezător, dar neîmpăcat
Sunt un stoic, nu un sceptic. Am deci în ADN genele lucidului și ale științei de a aștepta, iar nu pe cele ale suspiciunii și ale panicii. Încrederea, calmul, generozitatea și, de ce nu, amenitatea și pudoarea fac parte din structura mea intimă (dar nu secretă!) și nu sunt un câștig de parcurs. Nu sunt făcut să țin cu unii sau cu alții, cu anticii ori cu modernii, cu tradiționaliștii ori cu progresiștii. Atent, în măsura posibilului, la mișcarea lumii, mi-e imposibil să mă retrag din arenă, dar nu sunt un combatant, ci un rezervist ce nu-și trădează nici convingerile, nici culorile stindardului. Cititor înfrigurat, dar amator resemnat de biologie celulară și fizică cuantică, mă mulțumesc a înțelege (sau mă iluzionez?) că în viitorul previzibil (în lipsa unei catastrofe cosmice ori, Doamne ferește!, premeditate) omul, ca ființă, va rămâne esențialmente neschimbat sau, cel puțin, mult asemănător cu cel de astăzi. Cum literatura (inclusiv cea expulzată de circuitele inteligenței artificiale) e scrisă/procesată de sinapsele dintre neuronii semenului nostru, programatorul, nimic esențial nu e pierdut. Tot astfel, cât timp legătura dintre inimă și creier e sinonimă cu viața, produsul rezultat din încrucișarea lor benevolă (ori forțată) va avea, esențialmente, chipul, sângele, simțirea și aspirațiile prototipului, ale tiparului originar. Și, mutatis mutandi, va avea aceleași bucurii, spaime sau metehne, va face aceleași greșeli ori va avea aceleași cutezanțe ca înaintașii sau contemporanii.
Așadar, literatura (sau cum i se va mai fi spunând atunci) va continua să existe. Importante schimbări (îndeosebi în poezie) s-ar putea să conducă (semne există deja) la o „eliberare“ totală de orice constrângeri (de ordin formal, dar și de sens, de „identitate logică“), vis împlinit al tuturor îndrăzneților neconsolați și al vizionarilor cu luneta încețoșată. Cât privește proza, semnele îmi par a duce spre o folclorizare progresivă, spre metamorfozarea ei într-o nesfârșită pălăvrăgeală despre totul și orice, una în care dispare sau se atenuează primejdios grija pentru construcție, psihologie ori proiecție metafizică. Bine? Rău? Rămâne de văzut.
În ceea ce privește viitorul propriei literaturi, nu-mi fac prea mari griji. Trecutul, prezentul și viitorul continuă să fie pentru mine niște simple timpuri verbale, în care cuvintele se calcă pe picioare, dar nu se plâng și nici nu au revendicări de întâietate. Sunt, cu alte cuvinte, încrezător, dar neîmpăcat, trist la gândul că poate nu voi fi de față.
Nicolae JINGA
Între entuziasm şi îngândurare
Dacă este ţinută sub control şi folosită raţional – în context internaţional responsabil şi controlabil, fără iniţiative izolate şi interesate de întâietăţi ştiinţifice-limită – tehnologia AI poate să aducă beneficii inimaginabile umanităţii în toate domeniile şi, într-o măsură apreciabilă, chiar aduce de-o bună bucată de vreme. Totodată, nu e deloc de neglijat faptul că, riscant programată şi scăpată de sub control, aceeaşi tehnologie AI ne poate duce la pieire. Umanitatea a mai trecut nu de mult prin pericolul autodistrugerii de ordin atomic şi a reuşit evitarea catastrofei, dar parcă niciodată nu s-au adunat pe suprafaţa pământului atâtea „tentaţii“ apocaliptice precum în momentul de faţă. E lesne de imaginat că multe dintre cercetările şi experienţele din acest delicat domeniu se desfăşoară în mare secret. Ceea ce vedem noi la lumina zilei e doar vârful unui aisberg liniştitor, în aparenţă, ca o paşnică defilare de roboţi umanoizi pe o stradă de oraş american. Distanţa dintre imaginaţie/ficţiune şi realitate este mai scurtă în zilele noastre ca oricând în istorie. Nu ştim cât de limitate şi de controlate sunt cercetările în domeniul clonării fiinţei umane. Nu prea departe de hotarele noastre, războiul dronelor – încă dotate „convenţional“ – e în plină şi nenorocită desfăşurare.
În actualitatea imediată, la noi şi oriunde în lume, îngrijorările în privinţa AI se adună din perspectiva împuţinării locurilor de muncă. Creşterea şomajului înseamnă sărăcie, suferinţă şi tensiuni sociale. Aplicarea inteligenţei artificiale în domeniul artelor nu mai constituie o noutate. Literatura înregistrează o serie de experimente de creativitate în toate genurile şi speciile existente. Deocamdată, rezultatele sunt discutabile, dar nu peste multă vreme în librării îşi vor face apariţia cărţile ce vor avea la bază o apreciabilă doză de creativitate AI. Lipsa emotivităţii şi a sensibilităţii specifice fiinţei umane din scrierile literare va fi rezolvată. Din păcate, pentru cei mai mulţi dintre semeni, lectura nu mai înseamnă iluminare şi îmbogăţire spirituală, ci pierdere de timp. Nu cred că supăr pe nimeni dacă afirm că, potrivit evidenţei, nu inteligenţa artificială în sine constituie grava problemă a zilei de mâine, ci naturala inteligenţă umană care o programează şi dirijează. Literatura e parte din sufletul meu. Voi continua să-mi aştern gândurile pe hârtie cu aceeaşi irepresibilă bucurie, ca şi până acum.
KOCSIS Francisko
Ca și soldatul…
Literatura este expresia deplinei libertăți individuale și un îndemn adresat fiecărui cititor de a-și conserva și de a-și apăra acest drept social și ideal. Așadar nu-i un soldat instruit să asculte și să execute ordine venite de la superiori care l-au făcut un instrument perfect de băgat și scos castane din foc. Pot să fie și cartofi, desigur. Și acum, și într-un viitor încă previzibil, inteligența artificială este și va rămâne o creație a minții omenești, un instrument care trebuie să ajute, nu să amenințe. N-ar trebui să amenințe în niciun fel, ci doar să ajute, să ușureze, să șteargă sudoarea de pe fruntea unei specii ostenite. Dar… și de aici prind viață toate temerile născute de prezența ei tot mai agresivă în realitatea tuturor. Încă vreau să cred că această neîncredere este numai expresia fricii de necunoscut, explicabilă până la un punct, pentru că avem în față produsul tehnologic cel mai greu de înțeles de mulțimi. Logic, fiind un instrument tot mai performant de comunicare, ar trebui să fie util fără rezerve. Teama vine, probabil, din suspiciunea că minți malefice ar putea subordona tehnologia intereselor proprii, de dominație, de control. Asta se vede, se simte deja în anumite părți de lume, de aici vine alerta. Nu știu dacă există destulă voință și disponibilitate pentru reglementări inechivoce, pentru un control eficient, chiar drastic. Literatura de anticipație a dat deja multe răspunsuri, unele ar trebui să ne pună pe gânduri. Printre altele, că inteligența artificială nu are libertate, nu luptă pentru libertate, e ca și soldatul…
Cât privește literatura proprie, nu am temeri. Inteligența artificială nu are biologie, nu va scrie literatură, deși va putea mima scrisul literar. Neavând procese biochimice în organism, circuit sanguin, nu va putea întruni niciodată complexul de sensibilitate, simțire, trăire și judecată care dă naștere literaturii și o face inteligibilă, compatibilă și agreabilă pentru oricare subiect uman din orice colț de lume. Un program nu are emoții proprii, chiar dacă e creat după model uman. Nimeni, în afara omului, nu poate întruni scala de la ticăloșie la sublim… Așadar, nu mă tem pentru literatura proprie, îmi fac griji pentru multe altele, deși nu sunt cel mai pragmatic om din lume.
Adrian LESENCIUC
AI: dihania și dihonia
Nu mi-a fost niciodată teamă de progres, ci doar de ideologiile și contraideologiile care îl însoțesc. De aceea nu dihania aceasta numită inteligență artificială mă sperie, cât dihonia pe care o produce. Uneori neînțelegerea se naște în afară, ca excoriațiile pe pielea scărpinată excesiv – iar scriitorii sunt maeștri în a scărpina epiderma socială, în a stoarce coșurile societății de pe fața încărcată de acneea vulgară a democrației noastre adolescentine – alteori înăuntru. Pe mine m-a interesat în mare măsură cea de-a doua situație, și nu cea cu scărpinatul compulsiv al scriitorului care se sperie și strigă: Vai, nu mai pot scrie literatură pentru că mi-a luat inteligența artificială pâinea de la gură!
Să pătrundem, așadar, în procesul reproducător al inteligenței artificiale pentru a afla cauzele excesului de foliculină intelectuală care conduce la metroragii textuale ale diferiților Chat boți și la amenoreea scriitorilor care continuă hemografia nichitastănesciană. Cu câteva luni în urmă publicam într-o importantă revistă a Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică un articol intitulat Defective thruth. AI or HI ideological imprints and political biases?, în care, realizând o meta-analiză a studiilor privitoare la bias-urile politice ale inteligenței artificiale, constatam o dereglare ideologică serioasă a amintitei dihănii. Dar, pentru a ajunge acolo, am căutat căile de viciere a adevărului în procesul de învățare și am găsit că există două surse majore de viciere, precum în societate, de altfel: generalizarea prin care algoritmii statistici creează instrucțiuni pentru a putea construi rețeaua neuronală artificială și selecția umană a eșantioanelor pe care sunt aplicați algoritmii statistici. Și, odată constatând că omul care învață mașina să gândească nu este neutru din punct de vedere epistemic (nici politic, nici din alte perspective), atunci înseamnă că mașina nu învață adevărul echidistant, ci forme variate de post-adevăr individual. Prin urmare, iară și concluzia studiului: inteligența artificială este vădit de stânga (absolut toate studiile au probat acest lucru), libertariană și progresistă. Și atunci, cum să nu ne temem de ea?
Se sperie de AI mai întâi conservatorii, care, odată ce conștientizează noua lume în care se află, pierd soarele și luna lumii vechi și acționează precum Greuceanu, scuipând în sân și poruncind revanșard: „– Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele și luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea.“ Apoi se sperie (mai puțin, pentru că de regulă sunt viteji!) adepții tuturor formelor de autoritarism, care nu e nicidecum separat de suveranismul conservator, și care bagă dihania în pământul autohton până la gât să poată să-i taie capul. Dar ceea ce nu știu nici conservatorii, nici autoritarianiștii e că dihania numită AI nu e zmeu, ci hidră, și că în locul capului tăiat răsar altele. De speriat sunt, așadar, și monstruozitatea hidrei, și coloratura ei de stânga (cu toate alunecările ideologice de luat în seamă din acest punct de vedere), și celelalte forme de ideologie pe care le inserează otrăvind sângele adevărului public. Însă, mai de speriat sunt măsurile exagerate ale celor care, în chip de greuceni autohtoniști, luptă pentru drepturile pământului și clamează un trecut glorios. Al istoriei. Al literaturii.
Și, apropo de literatură, revenind la scărpinatul compulsiv al scriitorului, adică la neînțelegerea din afară – pentru că, de regulă, scriitorului îi e greu să priceapă ce se petrece în procesul de rumegare a informației numit machine learning –, sigur inteligența artificială va produce schimbări. Dar, neavând cum să ofere produse cu gradul minim necesar de verosimilitate, nu va înlocui decât poeziile pentru copii, acelea de proastă calitate, care i-au făcut pe mulți mediocri mari premiați.
Andra MATEUCĂ
Ea, AI, cea de toate zilele
Recunosc că nu l-am „trudit“ foarte mult pe ChatGPT, dar îl mai consult din când în când, atunci când este necesar să încropesc rapid un text schematic și formal pentru corespondența legată de serviciu. De asemenea, nu am citit încă nicio carte scrisă în parteneriat cu un algoritm de inteligență artificială.
Primind însă invitația să particip la această anchetă literară, am dezbătut problema cu jumătatea mea mai bună, programator, mare amator de SF care a citit cărți scrise de autori în colaborare cu AI. Am vorbit însuflețit, eu despre importanța imperfecțiunii umane și a autenticității în literatură, el despre faptul că și oamenii se pot comporta, la rândul lor, ca niște algoritmi care vor putea să își rescrie codul și că AI poate să fie autentică.
Eu am insistat că oamenii sunt tributari sentimentelor, învestesc creația cu personalitatea și cu părerile lor, trecute prin filonul interior pe care, oricât s-ar chinui, AI nu ar putea să îl dezvolte. Replica pe care am primit-o a fost că orice algoritm poate ajunge, în timp, să dezvolte acest filon și că suntem convinși că noi, oamenii, suntem deosebiți, dar, în esență, suntem produsul evoluției ca și AI care crește datorită nouă.
Am dorit să cunosc și părerea lui despre cartea citită, scrisă în colaborare cu inteligența artificială. Mi-a spus că este bine scrisă din punct de vedere tehnic, se parcurge ușor, dar că există și un balast informațional la care s-ar fi putut renunța, dar cu timpul, AI va dezvolta și acest filtru.
Sunt convinsă că, în timp, AI va ajunge să scrie cărți, chiar nu mă îndoiesc de acest aspect. Probabil că va fi din ce în ce mai des folosită pentru a asigura o anumită acuratețe scrisului, pentru care autorii muncesc mult. Cu toate acestea, scrisul are o dimensiune spirituală, este o trudă plăcută, la care eu, personal, nu aș putea și nici nu aș dori să renunț vreodată.
De asemenea, cred că AI va putea ajuta foarte mult la cercetare și documentare, întrucât este un algoritm deep learning și s-a dezvoltat foarte mult în timp, cu ajutorul nostru, bineînțeles. Mă tem puțin de mirajul rapidității scrierii și corectării unui text de către AI și, implicit de o eventuală „lene intelectuală“.
Consider însă că literatura scrisă de oameni nu va muri, pentru că produce emoție, în comparație cu acea sterilitate pe care o simt deocamdată în textele AI, dar va exista, probabil, o formă de colaborare care să permită scrisului să păstreze nealterată amprenta autorului.
Angelo MITCHIEVICI
AI nu obosește, nu se plictisește și nu visează. Cum ar putea scrie despre toate acestea?
Ceea ce îmi propun aceste întrebări cuprind o îngrijorare mai mare pe care, la intervale diferite din parcursul modernității, societatea a experimentat-o, și chiar această perspectivă neliniștitoare a Singularității. Toate interogațiile se adună în jurul performanțelor spectaculoase ale AI. Ce este AI altceva decât o minte fabuloasă depășind cu mult capacitatea de care dispune o minte umană cu câteva diferențe notabile? AI este creația minții umane, are un Creator și deocamdată libertatea sa este constrânsă, e o libertate de tip rețea care se exercită acolo, dar lumea întreagă se pregătește să devină sau chiar a devenit o vastă rețea inclusiv în privința socializării. Poate ea dobândi simțire, simțuri, le poate aproxima pentru a le încorpora? Dar emoții? Poate visa? În definitiv, poate dobândi ceva similar unui suflet fără de care toate atributele persoanei umane sunt irelevante? Nu cred că acest lucru este posibil. AI probează (sau o va face) limitele unei minți strălucitoare, geniale, dar fără suflet, o minte care este capabilă să bricoleze ingenios realitatea și ficțiunea. Ajungem în acest fel la literatură. AI va putea face literatură bricolând, integrând numeroase forme de scriitură, combinându-le, scoțând poate ceva nou din această combinație, dar fără datele esențiale ale emoțiilor, ale trăirii efective, ale unei vieți care se varsă în faptul literar și care își dezvăluie astfel unicitatea. Vom avea romane scrise cu ajutorul AI, scenarii de film, nu mă îndoiesc de asta, dar vor fi rezultatul unei combinatorici complexe. Numai că literatura este și altceva, documentul unei trăiri, al unei experiențe, al unei sensibilități, al unor procese sufletești, al unei vieți. Ceea ce nu pot dărui AI-ului acești grozavi ingineri de sistem este sufletul, AI este o minte fără suflet, o minte care nu poate coborî în inimă pentru că inima lipsește. Nu mă îndoiesc că androizii noii ere vor avea memorii încorporate, că se vor apropia foarte mult de forma umană, de aspectele exterioare ale persoanei, chip, senzorialitate, inteligență etc., dar ceva rămâne de neînlocuit.
În mod cert, vom avea două literaturi, literatura scrisă de oameni și cea scrisă de mașini, de AI. Există, mai ales în literatura proastă sau în paraliteratură, o serie de algoritmi narativi, o dezvoltare programată a conflictelor, o secvențialitate privind relansarea acțiunii, o serie de tipologii reîncărcabile etc. Aici AI se va descurca fără doar și poate să multiplice scenariile, pasul următor al creativității propriu-zise care provine din intuiție, din datele creativității personale, care nu se supun unui algoritm sunt imposibil de „inventat“. Dar AI va putea jongla cu o mulțime de stiluri, iar geniul ei, așa cum îl văd eu, este unul de bricolaj. Cum poți să scrii fără să trăiești, fără emoții, fără înțelegerea legăturilor cu lumea oricât de ezitante și stângace ar fi? Acel „J’ai vécu.“ cu care se închide piesa Tezeu a lui André Gide mi se pare esențial pentru literatură și nu-l cred înlocuibil. În plus, generații întregi am raportat literatura la cel care a scris-o, biografia scriitorului devine la rândul ei o operă, viața sa se reflectă întrucîtva în ceea ce a scris, în felul în care înțelege lumea, imperfect, neîndoielnic, dar omenesc. Scriitorul este un personaj complex. Ideea de auctorialitate pusă în mai multe rânduri în discuție va fi din nou chestionată și probabil va trebui să distingem între o operă personală, a persoanei și una obținută cu ajutorul AI pornind de la niște date încărcate în dispozitiv și un rețetar, niște strategii narative. Provocarea va fi să distingem ce este rezultatul unei combinatorici, produsul de labortator și ce este produsul uman, combinație de rațiune și simțire. Intrăm pe deplin într-un univers al simulacrelor anticipat de reflecțiile lui Jean Baudrillard, dar mult mai sofisticat. Literatura reprezintă însă, încă o dată, reflexul transfigurat al unei vieți cu tot ceea ce presupune ea, cu toate accidentele ei, nu doar exclusiv al unei minți oricât de strălucitoare, de inovatoare. Unicitatea fiecărei vieți o face de neînlocuit. Poate către aceasta va tinde evoluția AI, către simulacrul perfect pe care nu-l mai poți distinge de ceea ce imită, de referentul ei generic, ființa umană, și către imitarea tuturor gesturilor creative ale ființei umane care-i conferă o identitate în speranța nesăbuită că a ghost își va face apariția in the shell. Încerc să-mi imaginez AI scriind un jurnal: „Astăzi m-am trezit obosit/ă cu o migrenă…“ Nu, nu e posibil, pentru că AI nu obosește, pentru că nu doarme niciodată. Și nu se plictisește, pentru că nu visează. Viața e în altă parte cu tot cu literatura ei!
Ștefan MITROI
Bucuria de a fi un biet muritor
Câtă vreme va exista omul, va exista și literatura. Dacă om nu e, putem spune, parafrazând o zicere din Biblie, nimic nu e. Iar dacă e, e degeaba, adaug eu, un biet muritor, care crede că, lipsit de oameni, viitorul n-ar avea cui să-i mai fie de folos. Roboților ce vor stăpâni lumea? Bill Gates și alți prooroci de felul lui cam așa văd lucrurile.
Despre ce se va întâmpla cu literatura, nu ne-au spus încă nimic. Literatura pe care o vor scrie roboții, întrucât cea scrisă de oameni… Cum emoția și sentimentele vor dispărea cu totul din lume, va dispărea și această literatură. Cine să mai aibă nevoie de ea? Cum să înțeleagă roboții ajunși la vârsta adolescenței ce este aceea dragoste? Iar, atunci când se vor apropia de bătrânețe, cum să le pui în față cărți în care se vorbește despre moarte?
Într-un astfel de viitor, nu foarte îndepărtat, ne avertizează clarvăzătorii miliardari, se vor duce pe apa Sâmbetei vârstele. Dragostea și moartea vor dispărea de pe circuitul vieții, care viață va fi fără sfârșit, căci noul om, ca să-i spunem așa, pentru a păstra, totuși, o mică legătură cu trecutul, își va pune seara organismul la priză, luându-l dimineața gata încărcat cu tinerețe. O tinerețe veșnică și-o viață fără de moarte, ca-n basmele de odinioară, adică de acum. Sau te pomenești că va exista și dragostea? Chiar dragostea trupească, între un robot-el și un robot-ea, urmând ca, după câteva zile, poate chiar câteva ceasuri, nu nouă luni ca la oamenii vechi, expirați, dumneaei, roboata, să dea naștere unui roboțel de toată frumusețea, învățat, încă din burta mamei, cu vorbitul și cu mersul, poate chiar cu mersul lumii în care tocmai a intrat. Și cu toată literatura scrisă de semenii lui, roboții, citită.
Expiratul ce sunt, privind din perspectiva viitorului încuibat în mintea plină de cipuri și circuite a noilor prooroci, se bucură că n-o să prindă o astfel de lume. Să le rămână toată lor! Și să se spele pe cap cu ea!
Cât privește literatura pe care o scriu, nu-mi fac griji. Va continua să existe. Mi-am luat câteva măsuri în acest sens. Am început să îmbătrânesc, fără să încetez să cred în dragoste. Știu că într-o zi voi muri, păstrându-mi însă credința în dragoste intactă. Mort fiind, mă voi întoarce în mica lume din care am plecat. Nu mă voi opri nicio clipă din scris, știind, încă de pe acum, că mormintele din jur vor aștepta cu sufletul la gură cărțile mormântului care voi fi!
Toma PAVEL
Viitorul literaturii
Acum mai bine de două secole, Goethe, convins de importanța literaturii, prevedea că în epoca modernă tradițiile naționale, până atunci profund diferite unele de altele, se vor contopi inevitabil într-o singură literatură universală. Avea dreptate? Creatorii literaturilor orale și scrise s-au imitat întotdeauna unii pe alții, dar diferențele între ei rămân considerabile. De la Euripide la Racine și la alți autori francezi neo-clasici, tragedia Fedrei a devenit din ce în ce mai moderată, mai decentă, mai civilizată. Fiecare autor părea să spună „Fedra mea e cu totul altfel decât cele pe care le cunoașteți.“
Puțin mai târziu, Tocqueville observa că noul regim democratic încuraja spiritul industrial în producția literară. Marii scriitori vor fi rari, susținea el, dat fiind că viitorul urma să producă mii de autori-comercianți, vânzători de idei. Într-adevăr, literatura apare și circulă din ce în ce mai repede pe suprafața lumii, date fiind alfabetizarea universală și, datorită ei, dezvoltarea spectaculoasă a cărților tipărite, a presei, a radio-difuziunii și, mai recent, a comunicării digitale. Romanele și filmele polițiste, de exemplu, seamănă surprinzător de bine unele cu altele, oriunde ar fi scrise sau filmate.
Nu este deci deloc exclus ca inteligența artificială dezvoltată în ultimele decenii să participe și ea la producția literară viitoare. Spun „să participe“, dat fiind că prezența autorilor sau mai bine zis a tehnicienilor care supraveghează operațiile AI nu va înceta, fie că va fi vorba de alegerea inițială a situațiilor și a personajelor, a genului literar și a profilului stilistic în textul proiectat, fie că acest text artificial, odată produs, un specialist îl va reciti, corecta, ameliora.
AI va facilita probabil activitatea autorilor pe care Tocqueville, poate prea sever, îi numea comercianți, vânzători de idei. Îi va ajuta oare și pe scriitorii de mare talent, pe cei ce se adresează nu mulțimilor ci cititorilor solitari, retrași, care ascultă atent și vibrează la fiecare ecou al operelor literare?
Ioana PÂRVULESCU
O literatură alternativă
Cel mai simplu răspuns la prima întrebare e „Nu știu!“, iar cel mai complex răspuns la a doua e „Chiar că nu știu“.
Adaug totuși niște presupuneri, de dragul cititorilor. În ce privește viitorul literaturii, nu mă îndoiesc de el. Nu se va schimba radical. Inteligența artificială este un epigon, unul foarte abil, totuși unul care nu are trăiri omenești la mâna întâi, nu cunoaște bucuria de a asculta o piesă muzicală, nu visează noaptea, nu cunoaște zbuciumul, suferința, iubirea disperată, frica, foamea, căința, nu îngheață (deși am înțeles că poate asuda) și tot ce ne mai face vulnerabili pe noi. Iar scrisul bun se naște în miezul cel mai moale al omenescului. Iar omenescul rezistă mai mult decât mașinăria.
Nu fac parte dintre cei care disprețuiesc AI, care se uită de sus la el, dimpotrivă, în recentul volum colectiv de la Editura Humanitas, Scrisori pentru cititorii din 2125, când am vorbit prima dată cu gentilul Chat GPT, plin de umor, generos și incapabil de răutate, am învățat să-i prețuiesc reconfortantele calități. Nu mă tem de el și nici nu-l evit, dar nici nu sunt dependentă de el ca de un prieten real. Cred că ne va aduce mari foloase în toate domeniile, dar nu-i va înlocui pe scriitorii reali. Poate că va crea o literatură „alternativă“, recunoscută ca atare. Dar „cel ce gândește singur“ va continua tradiția literară începută cu mii de ani în urmă, de pe la epopeea lui Ghilgameș încoace, iar cititorii adevărați vor prefera cafeaua adevărată celei „cu înlocuitori“.
În privința propriei literaturi nu fac previziuni, ci preiau (dintr-un discurs al maestrului meu Thomas Mann) o aspirație a lui care mi-a mers la inimă: „Nimeni dintre noi nu știe în ce rang se va situa în fața posterității, ce va face timpul din el. Dacă am vreo dorință pentru renumele postum al operei mele, este să se spună despre ea că e bucuroasă de viață, deși cunoaște moartea.“
Ovidiu PECICAN
Jubilație
Deja jubilez purtând în rucsacul de care nu mă despart un kindle – deci o întreagă bibliotecă virtuală, accesibilă oriunde aș fi, în autobuz, tren sau (la București) metrou, în anticamere medicale ori administrative, te mai și miri pe unde… Tot acolo se află și laptopul pe care îmi rezolv corespondența, îmi scriu cărțile, în care am descărcat câteva filme din antologia de suflet. În acest fel am obținut deja o autonomie „de zbor“ care îmi permite să scriu texte de eventuală relevanță literară prin cafenele și restaurante, în birourile unde am treabă și un loc la o masă, în biblioteci și chiar prin săli de așteptare ori, iarăși, în vehicule cu care am de călătorit la distanță (atenție, trenul te zgâlțâie mai puțin decât șoselele desfundate, ajutându-te să nimerești tastele).
Nu fac parte dintre cei care țin morțiș la creion și la guma de șters. Dimpotrivă, m-am raliat cu ușurință taberei care își culege pe computer textele, beneficiind de posibilități superioare de corectură, de o mai bună vizibilitate a textului, de o proximitate a literei de pe ecran în raport cu cea tipărită. Deja AI îmi oferă posibilitatea de a dicta și de a transforma dialoguri filmate în text cules, ceea ce îmi ține la dispoziție mai mult timp de lectură și de reflecție. Din toate aceste puncte de vedere „tehnice“, prezentul este superior trecutului.
În ce privește partea de inspirație, cea referitoare la conținuturi, fără îndoială că și aici schimbările mediului exterior în care trăim, ștergerea parțială, dar tot mai vizibilă, a granițelor între „realism“, „fantastic“ și „științifico-fantastic“ va avea un impact tot mai sesizabil asupra creației literare. Pe mine m-ar interesa însă în ce măsură implanturile de cipuri, manipulările genetice, noile descoperiri referitoare la creier, inimă și, de ce nu, la toate celelalte elemente care ne determină existența pământeană („regatele“ și „imperiile“ de agenți interni, din gură, din stomac, din intestine, de oriunde își au ele în corpurile noastre mediul firesc de viață) ne pot influența „inspirația“, pot juca – fie și parțial – rolul de „muze“, pot mări calitativ și cantitativ randamentul creativității personale și de (macro)grup. Îl vor confirma, de pildă, pe Noica în credința lui că 21 de milioane de inși, un popor întreg, îndreptățesc speranța că între ei se află 21 de tineri cu apetențe culturale uriașe, capabili de mari performanțe? Vor confirma faptul că numărul mare de intelectuali evrei se datorează înzestrării supranaturale presupuse de recunoașterea poporului lor ca „popor ales“? Sunt doar două întrebări de reformulat și cercetat în noile condiții…
Irina PETRAȘ
Cărți de plastic
Viitorul? Nu-l văd în negru, deși orizontul e tot mai posomorât. Știu că „e veșnică pe lume doar schimbarea“ și că „mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri“. Și nu în termeni de bun și rău vorbesc, ci de altfel. Noroc că, în general, stăm binișor cu adaptarea.
Mă gândeam deunăzi la reacția noastră, a oamenilor, față în față cu artificialul, cu imitația, cu inautenticul. Când au apărut florile de plastic, le priveam curioși și exclamam „ce frumoase sunt, parcă ar fi naturale, adevărate“. După o vreme, când fabricarea de flori artificiale a progresat, priveam o floare în parc și ziceam: „ce trandafir frumos, parcă ar fi artificial“. Avea, așadar, un fel de perfecțiune aproape nefirească, inumană.
Citind literatură de vreo șapte decenii, am întâlnit, în cărțile adevărate, adică scrise de autori umani, destule pagini artificiale, ca de plastic, cu o frumusețe modestă fiindcă rece, nevibrantă (îmi vine în minte că Ioana Bot avea o rubrică intitulată Cărți de plastic, în „Dilemateca“, unde încerca între „dinții“ criticii literare profesioniste ce e veritabil și ce imitație fără valoare, făcătură).
Ei bine, de vreme ce avem prea puține și imperfecte (adică, subiective, relative și contextualizate) instrumente de a stabili, fără umbră de îndoială, care poezie e adevărată și care e de plastic, deocamdată suntem destul de ezitanți față în față cu produsele literare AI. „Asta nu e poezie“, strâmbăm noi din nas, chiar dacă de multe ori recunoaștem în gând că nu-i mai rea decât multe producții umane. Ne mai amintim și că, asemeni florilor artificiale, AI e făcută de om. În cazul Poeziei, AI are o memorie uriașă alcătuită din milioane de versuri omenești și știe să imite stiluri respectând niște reguli tot de om stabilite. S-ar putea, cred, să asistăm treptat la un efort de conviețuire pașnică. Florile artificiale, care împodobesc mai nou balcoane și fațade din multe mari orașe, îndeplinesc cu succes o funcție decorativă fără a duce la desființarea/dispariția grădinilor și grădinarilor. Dacă poezia AI se recomandă onest ca atare și nu e pusă fraudulos sub semnătura unor impostori, ea nu va duce la dispariția poeților. Ba chiar ar putea răspunde și ea unor neliniști de gândire și simțire. Și ne va obliga, sper, să ne rafinăm prin lectură gustul pentru a identifica mai ușor imitația. Asta doar așa, ca să nu ne pierdem priza lucidă la real într-o lume alcătuită preponderent din imitații, surogate și înlocuitori. Grație progresului.
Cât despre literatura mea, ea nu mai poate fi amenințată decât de uitare.
Marta PETREU
Până la AI, libertatea artei
Nu am calități profetice, deci nu pot vorbi despre viitor. „Eu nu mă pot gîndi sus cînd umblu cu picioarele goale pe coji de nuci“, îmi vine mie să spun precum Caragiale într-un text din 1899, [Introducere la „Notiţe critice“]. Înainte de a mă gîndi la urmările pe care le va avea un program computeristic de ultimă generație numit Inteligența Artificială, sînt obligată să mă gîndesc la atmosfera culturală din viața de zi cu zi de la noi.
Văd prezentul, și nu-mi place. Mi se pare că ne aflăm într-o atmosferă similară celei de la sfîrșitul anilor 1930, cînd instituții importante ale statului român au încercat și în bună parte au reușit să ia sub autoritatea lor domenii ale culturii naționale care, în mod normal, ar fi trebuit să fie independente. Mă refer la ortodoxismul atunci în floare. Ortodoxismul este o ideologie și nu trebuie confundat cu Biserica Ortodoxă, nu se suprapun. Atunci însă, și se pare că și acum, erau interferențe. La finele anilor 1930 și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, prelați ortodoxiști s-au amestecat cu autoritatea lor în treburi care nu-i priveau, de exemplu în filosofie. Mă gîndesc la cazul Blaga. Filosoful a fost stigmatizat de către Dumitru Stăniloae, importantă figură oficială a Bisericii Ortodoxe, pentru volumul Religie și spirit (1942), carte de filosofia religiei, iar nu de teologie. Punctual, în analiza de detaliu, Stăniloae a făcut observații critice adecvate. Dar faptul că a măsurat o creație filosofică – fie ea chiar filosofia religiei – cu etalonul dogmelor confesiunii ortodoxe reprezintă o încălcare flagrantă a autonomiei domeniilor culturale; e ca și cum ar fi măsurat aroma unui cîmp cosit cu metrul… Simplu spus, Stăniloae, atunci rectorul Academiei Teologice Andreiene din Sibiu, ar fi vrut ca Blaga să scrie filosofie conform dogmelor religioase ale confesiunii creștin-ortodoxe, iar nu conform ideilor filosofice pe care Blaga însuși le avea. Teologul l-a indicat pe Blaga drept pericol național, l-a exclus din creștinism și ortodoxie, și, depășindu-și atribuțiile – adică luîndu-și în serios ortodoxismul său normativ – l-a excomunicat și din neamul românesc. Abuzînd grav în numele ortodoxismului, el l-a sancționat pe Blaga pentru dreptul său de a crea liber, a încălcat, ca-n Evul Mediu, autonomia domeniului cultural filosofic și, pe deasupra, a trasat directive anti-Blaga la scara întregii organizații a Bisericii Ortodoxe.
În momentul de față, situația se repetă, creații și evenimente artistice sînt denunțate public ca fiind contrare religiei, concret, ortodoxismului. Parcă n-am mai fi o țară europeană din secolul XXI, ci am fi devenit peste noapte stat teocratic ortodox, similar unei teocrații islamice de azi. Las la o parte cazul meu, care am fost denunțată public de niște academicieni ca „blasfemică“, fapt prin care mi-au încălcat și libertatea de conștiință, și libertatea de creație, amîndouă garantate de Constituție. Mă limitez să menționez ultimul scandal produs de ortodoxism, și anume, amestecul Bisericii Ortodoxe și al unor proaspăt indignați într-un spectacol de la Teatrul Național din București, cel cu „Prorocul Ilie“. Citind dosarul de presă al acestui caz, mi-am dat seama că noi înaintăm spre Evul Mediu (sau chiar am intrat în el!), în care Biserica decidea ce și cît are voie să spună și să facă un creator sau un savant. Iar cînd nu se indignează Biserica Ortodoxă, se găsesc cîțiva cuvioși care se cocoață autoritar pe capetele și creațiile noastre și, nu arareori din interese personale ascunse, se folosesc de religie ca de o armă pentru a-și impune opiniile și puterea lor. Dictatura lor. Mi-amintesc că a mai fost, cu ani în urmă, un caz asemănător, cînd o piesă de teatru a Alinei Mungiu a fost judecată nu ca producție dramatică, ci ca problemă religioasă. Prin astfel de reacții aberante sînt încălcate nu numai libertatea de creație a autorului și autonomia domeniilor de cultură unele față de altele, ci, repet, este călcată în picioare chiar Constituția României. Căci aceasta garantează și libertatea credinței, și pe aceea a exprimării artistice și intelectuale.
Am observat că aceste agresiuni făcute în numele ortodoxismului normativ au stîrnit reacții de protest numai în lumea teatrală, în rest au fost trecute sub tăcere, ca și cum ar fi nevinovate sau chiar legitime. Or, în realitate, toate domeniile culturii se află, în acest moment, în pericolul de a fi luate sub stăpînirea și autoritatea ideologiei ortodoxiste și controlate de aceasta. Abia scăpați din comunism, unora li s-a făcut dor să impună o nouă cenzură, o nouă teroare ideologică, așa, ca să controleze, în veac XXI, lumea intelectuală și artistică! O țară în care o instituție religioasă sau persoane private evaluează și sancționează, după un criteriu religios, evenimentele intelectuale și artistice și pe autorii acestora merge într-o direcție nefastă, căci antidemocratică.
Laura POANTĂ
Un loc la fereastră
Am scris de curând în „România literară“ un articol despre felul în care ar putea influența AI poezia (atât scrisul, cât și cititul) și despre faptul că ceea ce generează inteligența artificială a ajuns să fie atât de bine șlefuit, încât se distinge greu de creația umană (chiar dacă are la bază tocmai această creație). Creșterea fulminantă a aplicațiilor care au la bază AI, dar și felul în care lucrează ea azi o să schimbe cu siguranță peisajul literaturii în general, nu doar al poeziei. Se ridică deja întrebări (valide sau nu) legate de rolul scriitorilor într-un viitor nu foarte îndepărtat, de copyright, de originalitate. AI va ajunge să fie folosit ca instrument de scris – va genera idei, va corecta texte, va traduce în și din aproape orice limbă. Dacă dezvoltarea sa va fi galopantă, ca și până acum, va avea la îndemână o bază infinită de literatură bună, de genuri și specii literare, de noțiuni de gramatică, poate chiar și de concepte mai sofisticate și de finețuri stilistice. AI generează în câteva secunde texte elaborate și complexe pe baza unei teme date – și o poate face oricând, oriunde și în orice cantitate. Lipsite, spun unii, de adâncime/profunzime și de perspectivă personală, deocamdată. AI nu poate concura în acest moment cu emoțiile umane și nici cu nuanțele culturale sau cu conceptele filosofice; dar s-ar putea să o facă mult mai curând decât credem. Ar putea să apară un curent literar nou care să lupte cu tehnologia? Să caute coduri pe care doar oamenii le pot folosi? Să păcălească generarea automată de texte complexe? Nu știm cum vor evolua lucrurile.
Dar iată ce face AI în circa 30 de secunde. I-am dat comanda în engleză – să scrie o poveste scurtă despre un bărbat singur. Apoi i-am cerut să traducă în română. Am lăsat textul nemodificat.
„Un loc la fereastră
În fiecare seară, Walter stătea în aceeași cafenea, la aceeași masă, trăgând ore în șir de o ceașcă de cafea călduță și privind în gol pe fereastră. Lumea zbârnâia de glasuri vesele și hohote de râs, dar Walter era doar o umbră printre fețele strălucitoare, invizibil și singur. Într-o după-amiază ploioasă, un câine mic și blănos s-a strecurat înăuntru, ud și tremurând. Proprietarul cafenelei, observând creatura, a pus jos un șervețel cu o bucată de pâine. Walter a privit cum câinele se apropie, adulmecând pâinea, apoi cum ridică privirea spre proprietar, cu ochii plini de recunoștință. Încurajat, câinele a devorat ofranda cu poftă, dând din coadă cu o bucurie nestăpânită. Mișcat, Walter se trezi așezându-se cu grijă pe podea și rupând o bucată din propriul său biscuit. Își întinse mâna cu precauție spre creatura zburlită. Câinele a adulmecat, a ezitat și apoi a sărit în poala lui Walter, acceptând cadoul neașteptat. Pentru prima dată în ultimii ani, Walter a simțit că inima i se umple de căldură, amestecându-se cu un sentiment palid de fericire. În timp ce câinele s-a așezat confortabil lângă el, bărbatul singuratic a zâmbit, iar vorbăria și zgomotul cafenelei s-au simțit brusc ca o melodie – o muzică pe care putea să danseze și el, în sfârșit.“
Așadar, cum stăm?
Savu POPA
Calfe digitale
În epoca digitalizării, cred că însuși viitorul literaturii și poate al altor arte ține de domeniul ficțiunii. Cum și dacă inteligența artificială va influența sau schimba sensibilitatea creatorului sau receptarea cititorului, asta rămâne de văzut. Dacă da, atunci lucrurile se vor petrece inteligent și, oarecum, procedural.
Am citit recent studiul lui Mihnea Măruță, apărut în „Apostrof“, care ne pune pe gânduri. De pildă, în avansul tehnologiei, atenția va pierde teren în fața intenției, deoarece inteligența artificială, jucând rolul unui precog, ne-ar putea determina, în viitor, gusturile, experiențele senzoriale, pasiunile. Dacă AI ne va influența educația, cultura, chiar și intimitatea, de ce nu ne-ar putea modela și intenția unor alegeri tematice sau stilistice, meandrele imaginației sau tabieturile artistice? Cu toate că îmi mențin rezervele vizavi de o posibilă dispariție a cărților tipărite, cele de pe suport electronic vor trece, sigur, prin noi metamorfoze. Dacă ne vor fi implantate cipuri, oare ar conține acestea și o gamă largă de cărți stocate? Cum le-am putea accesa? Cum am supraviețui acestui transplant de informații sau de imaginație? De altfel, ChatGPT-ul este noua formă de educație. Reușește să genereze originalitate? Dacă da, mi se pare că ne oferă un tip de cunoaștere în interiorul căreia totul sclipește de curățenia și de solemnitatea pe care, de obicei, le regăsești într-o cameră mortuară.
În viitorul acesta utopic/distopic, scriitorii ar putea deveni calfe digitale care, în timp real, și-ar scrie, în ateliere virtuale, propriile opere sau ar contribui la cele scrise la mai multe mâini. Oare am ajunge să vorbim de un plagiat în cazul în care un text generat de către AI ar conține pasaje destul de originale sau asemănătoare, chiar identice cu ale unui autor real? Sub incidența căror legi va fi plasată această ilegalitate? În ceea ce privește propria mea literatură, aș vrea să cred că relația ei cu rețelele va rămâne una de interdependență. Până la un punct. Inspirația și talentul, cred eu, mult timp de acum încolo, nu vor putea fi negociate pe piața virtuală, nici măcar clonate. Însă, literatura ar putea trăi timpuri ciudate dacă AI, în mod dictatorial, i-ar stabili parcursul, i-ar înfrâna spontaneitatea și negocia caracterul insolit.
O literatură complet digitalizată ar fi posibilă. O digitalizare a emoției, nu cred că le-ar reuși.
Adrian POPESCU
Miere artificială
Ce ne oferă IA intră în categoria simulacrelor, poezii sau nuvele obținute prin imitația unui stil inconfundabil. Artificiu ingenios, dar departe de actul creator autentic, așa cum mierea produsă natural de albine nu se poate compara cu pseudo-mierea obținută prin plasarea siropului de zahăr lângă stup. Din punct de vedere etic, produsele literare, picturale, muzicale cu intervenția AI sunt discutabile, se spoliază un nucleu de identitate stilistică, deturnându-l parodic, degradându-l, operând un simili-plagiat. Dacă medievalii defineau acțiunile Malignului drept imitații (pe dos) „maimuțăreli“ ale Creației primordiale, pseudo-creația IA, utilizând algoritmi de generare de texte, are și ea ceva apropiat de această inversare a unui act creativ. Partea cea mai condamnabilă moral este că persoana, unicitatea sa, emoțiile sale reale, chinul elaborării, insomniile, obsesiile, sigiliul individual al unui artist sunt eliminate. Lămîile (autorii) sunt stoarse (storși) pînă devin o coajă căreia (cărora) i s-a extras sucul, miezul, topite în memoria IA. Tendința vremii noastre este, se știe, de a reinterpreta istoria, literatura, arta mizând pe anonimatul actanților (importanți, dar nu decisivi), nu pe personalitățile istorice, politice, artistice, literare. Uriașii deranjează, elitele complexează. În noua orientare, progresistă, incluzivă, excepțiile disturbă armonia mediocrității, iar, cum arta nu este un exercițiu democratic, ea va fi sever corectată prin ideologie. IA poate onora cele mai diverse comenzi, de la poezie de dragoste la cea pentru aniversări, suntem informați, chiar dacă, se recunoaște, versurile făcute, nu născute, „nu vor avea aceeași profunzime emoțională și sensibilitate artistică“, precum cele elaborate de scriitori. Adică, adaug, de oameni în carne și oase, oameni care au ceva misterios, ceva care li se ia pe degete când scriu, polen, probabil, oricum nu praful banal, acesta mare iubitor de aparate, inclusiv computere.
Toată lumea e încurajată să scrie, măcar pe Facebook, măcar cu ajutorul IA. Supa la plic se prepară mai rapid decât supa bunicilor, dar e la fel? Ion Caramitru a fost actor, I.B. e și el actor, primul a recitat Eminescu, memorabil și a jucat în Hamlet, la fel de memorabil, celălalt actor face reclamă (onest, previzibil) la Ginseng, la TV. Au ceva în comun, dar și ceva diferit, ceva subtil, care-i separă, ceva ce nu poate fi imitat de IA . Am făcut și eu experiența de a solicita AI două poezii purtându-mi „pecetea“ (Ioan Holban). Ce a rezultat nu aș fi semnat niciodată.
Vasile SPIRIDON
Regres literar-artistic?
În prezent nutrim iluzia că, dacă AI nu este dotată cu conștiință și cu emoții specific omenești, ea nu ar putea să fie vreodată creatoare. Fiind privată de raportul cu valorile specifice umanului, AI nu este aptă să resimtă nici cel mai mic sentiment: să iubească, să urască, să manifeste pasiuni și tendințe pline de subiectivism. Sigur că ceea ce ține de creativitate este rezervat doar oamenilor, iar AI nu face decât să copieze, să imite date prelucrate de la surse literare, ea rămânând deocamdată cu carențe imaginative. Noi vorbim despre această problematică situație ca și cum AI ar fi atins nivelul ei maxim de manifestare și nu s-ar mai realiza nimic de acum înainte în acest sens. Or, progrese se fac chiar și de la scrierea prezentului răspuns și până la publicarea lui în revistă.
Fie și unui foarte talentat scriitor de ficțiune care se află în pană de inspirație AI i-ar da o mână de ajutor în procesul creator, cu condiția să i se pună întrebările adecvate, creativitatea ameliorându-se în urma acestei colaborări prin sugerarea unor opțiuni care să fie fructificate și dezvoltate. Necesitatea de a ne da seama în ce măsură AI ar putea deveni creatoare depinde de felul în care înțelegem și definim creativitatea. Dacă o definim la modul cel mai simplu drept capacitate de a genera ideile sau operele noi și originale, atunci am admite că AI posedă o formă de creativitate. Cert este că substitutul uman a început să acționeze ca un instrument de imitație și de extensie pentru creativitatea umană, el repunând în discuție concepțiile tradiționale despre literatura ca artă a cuvântului. Prin urmare, se remarcă un potențial sporit pentru inovație și pentru crearea de noi forme literare. Maniera în care ne însușim și valorizăm aceste contribuții depinde de perspectivele noastre individuale și colective asupra naturii artei și a creativității.
AI învață necontenit lucruri noi despre scrierile de ficțiune, imitând stiluri, retorici și motive literare mai vechi sau actuale. Ea prelucrează mari cantități de date speciale și le utilizează pentru a crea artefacte. În acest caz, putem spune că AI imită mai mult decât creează în sensul tradițional al termenului. Totuși, AI poate fi folosită într-o manieră inovatoare pentru a crea opere literare care nu s-ar fi putut realiza de către oameni. AI este capabilă să combine stilurile, tehnicile și ideile literare în așa manieră încât să depășească limitele obișnuite ale creativității umane. Iar atunci, se va mai vorbi în viitor despre progres literar-artistic sau despre regres literar-artistic? Deocamdată se judecă totul în termeni de moralitate, rolul criticii literare va fi fiind în curând acela de a depista veritabila scriere literară de o făcătură a unor grafomani impostori. După cum pentru detectarea plagiatului s-a pus pe roate un sistem antiplagiat, tot așa se va încerca descoperirea intruziunii AI prin sisteme anti-AI. Trebuie să fiu crezut pe cuvânt că, pentru a da răspunsul de față, nu am consultat ChatGPT și că, fiind fiu natural al omului, m-am slujit doar de capacitatea inteligenței mele naturale, așa deficitară cum este, pentru a spune totul prin cuvintele mele.
Dan STANCA
E sumbru, dar nu-mi pasă
Sunt încântat de această provocare pe care am primit-o. Îmi merge la inimă. Cum văd viitorul literaturii şi, mai ales, cum văd viitorul literaturii mele? Da, aceasta este o întrebare fundamentală. Nu avem voie s-o ocolim. Bunăoară, acum două decenii, dacă aş fi primit aceeaşi întrebare, aş fi fost entuziasmat. Adică m-aş fi lansat în cele mai gonflate declaraţii. Aş fi manifestat un optimism contagios. Acum însă… Optimismul a dispărut din viaţa mea, dar nici pesimist nu sunt. De fapt, nici nu ştiu cum sunt.
Aşa cum am spus cu alte prilejuri, scriitorul are nevoie de un sprijin, de un suport, de ceva de care să se agaţe sau care să-l apuce pentru a nu se scufunda în depresie. Comparând cele două epoci, aceea a comunismului cu cea din prezent, obţinem rezultate paradoxale. În prima perioadă, autorul simţea până la os menghina cenzurii. Acum simte vidul neantului. În ce perioadă a avut sau are mai multă nevoie de susţinere? Cred că în ambele. În anii cincizeci, mergând până în 1989, cu excepţia unor intervale de pseudoliberalizare, scritorul avea nevoie de prieteni adevăraţi. Lăsa un manuscris la editură şi ştia că va avea de aşteptat. Nici nu mai socotea anii care urmau să treacă. Nu avea niciun sens să spere ceva. Pe de altă parte, ştia că are în carte pasaje care în mod sigur vor fi eliminate. Ce va ieşi din cartea lui va fi o varză, dar nu conta. Erau în jurul lui nişte prieteni cărora le citea şi în funcţie de reacţiile lor era mulţumit. Timpul putea să treacă nestingherit. El era deasupra timpului. Dacă erau confraţi care se descurcau în alt fel, trimiţându-şi manuscrisul în Occident, cu riscurile de rigoare, asta era treaba lor pentru care nu trebuiau neapărat invidiaţi. El, autorul, rămânea acasă şi treptat gândurile nu mai mergeau spre soarta cărţii prăfuite într-un raft de editură, ci spre sufletul său care, după moarte, în continuare va fi viu.
Ce se întâmplă acum, din 1990 până în prezent? Situaţia e cam la fel. Tot de prieteni ai nevoie. De prieteni care să citească ce ai scris. Doar că acum nu mai e menghina, ci neantul. Nici prietenii nu mai sunt aceiaşi. Tu le citeşti şi-i vezi că se plictisesc, cască… Dacă renunţi la lectură şi le dai mss-ul, constaţi că trece timp îndelungat până îl parcurg. Poate mai scurt decât în cazul precedent, al zacerii într-o editură comunistă, dar oricum durează… Până la urmă, cartea apare, dar tristeţea, în loc să fie înlocuită de bucurie, devine şi mai apăsătoare. Nu există difuzare, nu există receptare, piaţa e inundată de marfă, cartea ta e ceva minuscul într-un ocean de tipărituri, iar tu rămâi acelaşi anonim de care bunăoară, vecinul de apartament nici nu a auzit că ai fi scriitor. Şi atunci încotro să-ţi îndrepţi gândurile decât tot spre ceva nevăzut, impalpabil, incontrolabil, neverificabil? Aici măcar singurătatea ta se înnobilează de la sine. Iar tu, aproape octogenar, te retragi într-un limb al zăpezii care nu se va face mocirlă… Dar tot sumbru e…
Mircea STÂNCEL
O nouă provocare pentru scriitor
1, 2. Nu știu cum sunt alți scriitori, dar eu sunt optimist în privința noii tehnologii. Vom avea, cred, o literatură mai bună decât până acum. Eu văd AI (Inteligența Artificială) ca pe un instrument foarte util în mâna scriitorului, și nu un concurent ce ne fură cititorii, altfel, de cum o fac: filmul, radioul, televiziunea, videoul, jocurile mecanice, rețelele sociale etc. Și, cu toate că acestea funcționează de decenii, nu au reușit să destabilizeze statutul literaturii, dar, evident, sunt mari jucători pe piață. AI e o tehnologie de vârf ce trebuie folosită ca atare, o „mașină de scris“ care poate scrie. Creațiile literare ale acestei noi tehnologii, despre care se vorbește intens, nu pot avea autenticitate, pentru că AI nu simte durerea, ura, nu are trăire personală, iubire; poate imita, dar textul produs nu are greutatea ontologică a viețuirii, cum se spune. Numai scriitorul pleacă, în principal, de la realități nescrise încă, AI imită textele existente deja. Scriitorul (și cei care îl publică) trebuie să se adapteze rapid acestei situații. Evoluția mijloacelor de scris literatură, dacă și la asta te referi, i-a îngrijorat pe mulți scriitori în secolul acesta, dar și în secolele trecute. Eu văd dezvoltarea acestei tehnologii a scrisului literar ca pe un „dar de la zei“, pentru scriitorul de azi. Un dar pe care trebuie să știi cum să-l folosești, pentru a-ți depăși condiția și lupta cu timpul. Eu cred că toate aceste mijloace media au făcut literatura mai rezistentă, și secolul XX și începutul secolului XXI stau mărturie în acest sens, librăriile mari și importante, specializate acum, funcționează. Tirajele, e adevărat, au scăzut în ultima perioadă (sunt cititori indeciși și comozi, dar și din cauza sărăciei). Dorința scriitorului, dintotdeauna, a fost și este aceea de a-și termina cât mai repede o carte, de a-și duce la capăt cât mai bine proiectul literar, iar tehnologia AI îi vine acum în ajutor. El are acces mult mai rapid la o memorie „din afară“ (oricum, scriitorul a avut biblioteca fizică în spatele lui de-a lungul secolelor), pe care a pus-o în discuție și Platon, oarecum speriat și el de neglijarea memoriei, de depunerea acesteia în „icoane străine“ (Phaidros). Îl scoate pe scriitor din comoditate, îl provoacă, îl ajută să ajungă mai repede la informație, îi scurtează timpul redactării unei cărți. Știu că plăcerea de a scrie cu creionul, stiloul sau pixul pe coala albă de hârtie este greu de învins, pentru unii scriitori. Iar aceștia refuză să vadă că de la pana de gâscă, cerneala și coala de hârtie, până la pagina office-ului 2021 e o evoluție fantastică și aceasta îl face pe scriitor mai performant în lupta cu timpul.
Liviu Ioan STOICIU
Scriitori artificiali
Ca un făcut, înainte să vin la masa scris, să răspund la ancheta dumneavoastră despre AI, am văzut pe fluxul Facebook o trimitere publicitară la edukiwi.ro, care te învață cum să profiți de AI, cu asigurarea că: „Spui adio blocajului de scriitor, AI-ul îți generează copywriting convingător în câteva minute. Fără să stai să te gândești la fiecare cuvânt – AI-ul îți dă idei, structură și chiar îți îmbunătățește mesajul. AI-ul îți creează texte captivante. Folosind AI, orice articol, postare sau notiță se poate transforma în conținut care atrage oameni. Nu trebuie să pierzi ore în șir editând texte, AI-ul îți curăță conținutul. AI îți face și un raport critic de valoare – fără bătăi de cap…“ Închei citatul. Mă tem că aici e viitorul: AI va „genera“ și literatură. De fapt, viitorul a și trecut, în Occident sunt pe piață romane și cărți de poezie „create“ de AI – mă întreb dacă autorii lor pot fi numiți scriitori sau… programatori AI (cu „bază de date“ digitală). În „România literară“ din 4 aprilie, Laura Poantă atrage atenția că majoritatea studiilor făcute (printre studenții la Litere, cercuri de lectură sau de scriere creativă) „trag concluzia că AI este deja capabil să producă poezie de calitate – și să păcălească cititorul… Poeziile generate de AI au avut, în toate grupurile de cititori, scoruri mai mari în ceea ce privește creativitatea, atmosfera și calitatea emoțională… AI ne poate crea oricâte versuri, în orice stil, ritm sau cadență… Trebuie să înțelegem că AI are o bază de date cu care lucrează, nu înșiră la întâmplare cuvinte; bază de date alcătuită din mii de versuri ale unor poeți reali.“ Închei citatul. Avem de a face, așadar, cu produsul scriitorilor artificiali. Așa stând lucrurile, e clar că noi (cei ce am prins vremurile când nu era internet, nici „comunicare digitală“ sau AI), cei ajunși la o vârstă, suntem ultima generație de „creatori sută la sută naturali“, cărțile noastre stând mărturie, în bine sau în rău (scriitori care au scris „de la sine“, spontan sau elaborat, crezând sau nu în „inspirație nativă, să nu spun divină“). Pot să cred că va apărea în viitor la noi o uniune a scriitorilor artificiali… E de râs? Apelând la „baza de date“ (poezii semnate de poeți adevărați, să mă refer numai la poeți), întreb dacă nu cumva poezia AI nu e decât un furt intelectual, o plagiere generală – deși, am impresia că e acceptată de postmodernism/ postumanism, de hipertext, cel care interferează citate din alți autori.
Personal, nu-mi bat capul – eu scriu intuitiv, irațional (inexplicabil), spontan. Iar AI nu poate să apeleze decât la rațional, la logică (generând text din „baza de date“). Eu n-o să pun niciodată AI să scrie, Doamne ferește!, aș simți nu numai gustul fals pe limbă, ci și faptul că-mi fur singur căciula.
Robert ȘERBAN
Doar o minune poate salva literatura
Sunt optimist, așa că nu-mi fac iluzii în ceea ce privește viitorul literaturii. Mi-e suficient să citesc semnele din ultimii ani și să-mi folosesc puțin imaginația și logica încât să realizez cum vom sta. Sigur, omenirea are și va avea nevoie de povești și de poezie, e o chestiune ontologică asta, dar nu va mai avea timpul și răbdarea să le citească. Actul de autoînsingurare necesar lecturii, ceasurile (când nu zilele) trebuincioase ca să citești o carte vor fi pentru tot mai puțini. N-am niciun dubiu că se va scrie mult, ca (auto)terapie, ca jurnal (inclusiv în versuri), joc de imaginație, dorință de a lăsa semne, gest de domolire a orgoliului. Se va întâmpla ceea ce se întâmplă și astăzi, doar că, în viitor, numărul cititorilor interesați de textele/cărțile altora va fi tot mai redus. Timpul destinat recreerii va fi alocat, probabil, filmelor hologramate (povești, nu?), concertelor din propria sufragerie (hologramate și ele), excursiilor în aer liber sau în spații virtuale, gătitului și mâncatului, shoppingului, jocurilor în rețea sau prin câmpii și păduri, desenatului, cântatului, scrisului, dar nu cititului, cu atât mai puțin de beletristică. Semenii noștri abia de mai au timp să citească postările de care gem rețelele de socializare, abia de mai au când să vadă clipurile și reels-urile care mai de care mai deștepte, hazoase, spectaculoase, abia își mai găsesc vreme să scrie comentarii sau să aibă reacții gen like, inimioară etc. la cele deja existente. Câți mai suntem care lăsăm telefonul din mână ca să luăm o carte, nu o telecomandă? Să citești necesită o implicare profundă, dificilă, o desprindere de ceilalți, iar cei dispuși să o facă vor fi tot mai rari.
Cât privește literatura mea, nu-mi fac griji nici acum, când sunt în viață, așa că nu-mi bat capul nici ce va fi cu ea după ce urc să scriu, nu-i așa, poezii îngerilor (sper că poeții o iau în sus, nu în jos). Ce-aș putea face? Să-mi dăltuiesc versurile în piatră, în beton, ca să nu fie uitate? Mai devreme sau mai târziu sigur că uitați o să fim cu toții. Poate „scapă“ trei-patru. Așa că nu-mi fac iluzii și nici nu vreau să mai bag AI în discuție, întrucât e aproape sigur că ea va lua multe pâini, ba chiar mămăligi, de la gura scriitorilor din viitor. Știu, AI n-are suflet, nu e sensibilă, nu știe destule despre literatură, n-a „citit“ cât și ce trebuie. Dar încercați să conversați cu ea, o să roșiți de plăcere, atâta-i de curtenitoare. Și crește într-un an cât noi, oamenii, în 37, prin urmare, peste vreo doi anișori, când mulți cei de pe aici vom fi istorie (literară, desigur), AI va ține lecții de creative writing atât pentru doritorii de Premii Nobel (secțiunea în limba română), cât și pentru cei care se mulțumesc cu cele de la concursurile regionale.
Doar o minune poate salva literatura, în forma în care o știm, și nu poate veni decât din lumea tehnologiilor. Trag nădejde că se vor inventa “scule“ pentru citit atât de prietenoase și de atrăgătoare, încât lumea viitorului va mai cunoaște și cazuri stranii de oameni care vor citi.
Florin TOMA
Patrimoniul literar AI
În primul și singurul rând, sintagma „inteligența artificială“ mi se pare un nonsens, obținut printr-un oximoron extrem de toxic, deci un toximoron!!! Inteligența nu poate exista decât liberă, naturală. Ea nu poate fi construită, nici ca o fabrică de ciment, nici ca microcip. Nu poate fi durată. De acest sector răspunde o singură putere: puterea gândului coborât din Cer. Numai acolo, printre voalurile volatile ale Luminii căzute din Cer (recurg deliberat la titlul omonim al unei stranii nuvelete, semnată de H.P. Lovecraft, în 1927), se poate naște iscusința, agerimea, ingeniozitatea, adică inteligența. Ea este învingătoarea definitivă și, în plus, nu poate fi aprivoazată. Nu există inteligență potolită (ceva de genul: „Vă rog să fiți mai puțin inteligent, da?! Și să vă mai domoliți avânturile de deșteptăciune, fiindcă, altfel, ne zbârlim, să știți!“) ori dresată. Un om nu poate fi dresat să fie deștept. Un om poate fi inteligent sau nu. E o teoremă fără sinergii, de care nu se poate atinge nimeni, căci face parte din patrimoniul de aur al omenescului. De aceea, cei născuți cu toate atributele inteligenței sunt ocupați. Au treabă.
În schimb, la polul opus, se află cei fără nicio treabă, „feneanții“, și care s-au gândit ei, în sărăcia lor, să-și unească forțele schilave, ca să bricoleze ceva în Atelierul universal de còpii și imitațiuni, ceva care să semene cu inteligența. Din păcate însă, după ce s-au scremut ei ce s-au scremut, le-a ieșit, în loc de coroană împărătească, doar o… mărgică! Și aia, de sticlă.
Nimic din ce nu e genuin, nimic din ce este artificial (fie făcut manual, fie în eprubetă, fie în virtual!) nu poate fi decât înlocuitor. Surogat. Erzaț. Substituent. Succedaneu. De aceea, în opinia mea, inteligența poate fi oricum, dar nu artificială. Am zis!
AI nu poate atinge starea supremă a inteligenței naturale, fiindcă îi lipsește ceva, un amănunt ce pare la prima vedere că ne-am plictisit de câte ori îl amintim. Emoția. Inteligența artificială poate construi o sumedenie de atribute plagiate după cele naturale, a ajuns capabilă să inventeze totul: de la un șurub (mă rog, șurubul virtual!) sau mașină, până la roboții pe post de bonă care spun povești la culcare copiilor ai căror părinți sunt plecați la Conferința Anuală a… utilizatorilor de AI. Deci, pot inventa, pot suplini totul, chiar și viața. Le lipsește însă un singur lucru, ăl de-l spusei mai la deal! Emoția.
AI nu poate crea nimic fără emoție. Căci nimic fără emoție nu are valoare omenească.
În artă, AI poate compune opere, simfonii, concerte sau tablouri și sculpturi care pot lăsa lumea cu gura căscată. Dar ele, Doamnelor și Domnilor, sunt doar propuneri, presupuneri. Niște còpii lipsite de fior. Căci originalul nu e aici, la îndemâna oricui. El se află departe, Sus! Și-n el sunt strânse fiorurile, emoțiile, adică întreg patrimoniul său afectiv.
Dintre toate jocurile serioase ale inteligenței, literatura pare să fie cea mai afectată de această substitutanerie parșivă, ce s-a strecurat până în cele mai sensibile pliuri ale creativității. Deoarece imitația este desăvârșită. S-a ajuns, de pildă, în situația dramatică să se scrie „ca Tolstoi“, „ca Baudelaire“, „ca Borges“, doar că aceste „épreuves écrites“ nu sunt reale, nu sunt scrise de Tolstoi, de Baudelaire sau de Borges. Diferența aceasta reprezintă, de fapt, ecartul din ce în ce mai sever dintre original și copie, dintre – lărgind teritoriul comparativ –„inteligența artificială“ și inteligența naturală, genuină.
În ce privește literatura personală, sunt liniștit. Ea nu reprezintă și nici nu va reprezenta vreodată vreun cât de mic interes pentru AI (cu sau fără plata drepturilor de autor!). Deoarece „patrimoniul literar AI“ cuprinde nume serioase (nu exemplific, din rațiuni stricte de protecție!).
Laurențiu-Ciprian TUDOR
AI sau n-AI posteritate
În acest moment, în ce privește comunicarea digitală și dezvoltarea AI, lucrurile sunt încă decente, nemalformate, dar cred că suntem, totuși, în zorii unei alte paradigme. Deja sunt pe net „tablouri“ făcute sau modificate cu Midjourney sau texte realizate cu ChatGPT. Știu elevi și studenți care folosesc aplicațiile astea pentru portofoliile pe care le au ca temă sau chiar jurnaliști care fac ghiduri de interviu dând de lucru acestor noi oportunități. E corect, e incorect? Nu știu. Cert e că se observă, iar rezultatele sunt destul de rudimentare (deși muzica făcută așa sună bine), dar asta pentru că totul este încă la început. Ce va să fie peste cincizeci de ani cred că nu ne putem imagina.
În ceea ce privește literatura, deja sunt voci (chiar scriitori) care vorbesc de literatură scrisă de roboți sau de cărți online la care cititorul conlucrează și își alege variante. Unii chiar sunt de părere că scriitorul, așa cum îl știm azi, va dispărea cu siguranță, mai ales că într-o lume a virtualului nu am mai avea nevoie de ficțiune, totul fiind, în esență, ficțiune. Nu știu ce să zic, eu îmi păstrez câteva dubii și nu cred că omul va putea fi înlocuit în totalitate în artă; pentru că ingredientul esențial, sine-qua-non, este și va rămâne emoția, sensibilitatea despre care nu cred că va putea fi vreodată simulată autentic și nuanțat de nicio mașină. Apoi, cred că va rămâne o comunitate îndrăgostită de obiectul carte, care are acel miros unic al hârtiei, poate fi luat oriunde și nu trebuie conectat decât la lumina zilei. Nu cred că asta va putea fi înlocuit. Apoi, poate vor mai rămâne frumoși încăpățânați și idealiști care vor mai scrie și vor fi căutați ca inițiații, ca meșteșugarii de artizanat și hand-made, ca producătorii de legume bio, ca bucătarii de prăjituri de casă. În fapt, și acum în România nu citesc decât cinci la sută dintre cetățenii ei. Probabil cartea va fi o marfă de lux sau de colecționari, pentru că educația se va face digital, audio-video sau chiar prin implantare de cip. Totuși, tocmai pentru că totul va fi virtual, poate că oamenii vor avea nevoie să simtă realitatea pe bune, să trăiască totul pe pielea lor, să facă cu mâna lor, să vadă lucrurile pe viu, să asculte povești adevărate, trăite de oameni în carne și oase.
Cum văd viitorul propriei literaturi? Neavând notorietate lucrurile, nu mă preocupă foarte tare. Uzul literaturii mele este întâi de toate unul personal: e o fereastră. Apoi literatura proprie este partea mea de luptă pentru frumusețea lumii. Contează lupta și apărarea frumuseții, cât voi fi. Când mă voi fi săvârșit, poate că voi avea soarta unui artefact scos la lumină de o mână care iubește sau cercetează trecutul. Sper să am, în cel mai bun caz, soarta scrisorilor Marianei Alcoforado. Altfel, câți scriitori nu au fost redescoperiți după o sută sau două sute de ani pentru că în timpul vieții lor nu au fost acolo unde s-au tăiat cărțile, unde s-au făcut aranjamentele, unde s-au dat premii și s-au creat oportunități? Mintea noastră crede că posteritatea e dreaptă pentru că cei din vitrină azi s-ar putea să rămână în uitare dacă nu reprezintă cu adevărat valoare, iar ce e aur se va vedea. Oare? Cred că vor fi scoși la suprafața acelor timpuri cei ce vor spune ceva celor de atunci, despre care azi nu știm nimic. În fine, nu cred că trebuie să ne preocupe nici posteritatea noastră, nici a literaturii noastre. Să ne preocupăm să fim adevărați, autentici. Cred că Nichita Poetul spunea că în republica literelor poate intra oricine, dar nu hotărăște nimeni cine rămâne.
Ioan Radu VĂCĂRESCU
Foc de bușteni în vatră
Huxley, în Brave New World, utopia sa negativă din 1931 – și iată că azi-mâine e un secol de atunci, iar minunata sa lume (titlu împrumutat din Shakespeare) seamănă din ce în ce mai mult cu a noastră, cea aflată în căutarea, cu orice preț, a fericirii colective, căutare teoretică și practică bazată, desigur, pe sumedenie de constructe fantasmatice și ficțiuni înduioșătoare. În distopia scriitorului englez, e vorba de o lume dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, aceea a unui Stat Global, bazat pe principiul Fericirii Supreme (“Greatest Happiness“). E o lume în care toți sunt fericiți. Tot timpul. Numai că fericirea, extinsă la nivelul întregii comunități omenești, este obținută cu ajutorul unui drog numit soma. Nefericirea omului, dată de grijile zilnice și de sărăcie, este rezolvată cu ajutorul vaccinului unei fericiri utopice: o pandemie de fericire. E vorba despre una dintre cele trei dorințe fundamentale ale omului, adică dorința de bunăstare, de plăcere. Huxley a revenit asupra subiectului, douăzeci și cinci de ani mai târziu, într-o altă heterotopie, pozitivă așa-zicând, Island, unde înlocuiește scopul Fericirii Supreme cu un concept nebulos, acela de „Final End“ (Scop Final sau Concluzie Finală). În cele două cărți ale romancierului englez e vorba despre „droguri“ clasice, de natură „fizică“ și „intelectuală“.
Soma lui Huxley ar putea însemna orice în lumea de azi, a rețelelor sociale și a inteligenței artificiale. De exemplu, legat de literatură, sau ceea ce cred unii că e literatura, avalanșa de povești emoționante care înduioșează populații întregi de internauți. Sunt, desigur, complet lipsite de valoare literară. Dar ce mai înseamnă azi, într-o lume care trăiește cu „capul în mână“, valoarea? A.I. creează povești, comandate de „creatori de conținut“ care nici măcar nu pot scrie singuri câteva fraze inteligibile, în scopul de a-i influența pe cei slabi de înger și pe cei tari de cap, aflați și ei sub vremuirea celei de-a doua dorințe fundamentale a omului, aceea de a asculta povești la gura sobei. Probabil că această întreprindere a zilelor noastre (care se va multiplica în viitor, multiplicând astfel prostia colectivă) are atât interes politic, cât și pecuniar. Din acest punct de vedere, viitorul literaturii pare sumbru.
Cu atât mai mult sunt importante azi revistele literare, care certifică valoarea literară, critica de întâmpinare, care selectează și promovează literatura adevărată, istoria și critica literară, care așează valorile literare la locul lor, în timp și spațiu (nemurind valoarea, nemurirea fiind cea de-a treia dorință fundamentală a omului – iar Ghilgameș în acest fel rezistă până azi). În aceste domenii, AI nu are acces. Dar mai știi?
Eu o să scriu, câtă poveste îmi mai e acordată pe pământ, ca și până acum. Cu capul rece între urechi ciulite și cu tălpile îndreptate spre focul de bușteni din vatră.
Răzvan VONCU
Nu suntem o națiune de cititori
Nefiind un demagog al „literaturii tinerilor“, nu mă gândesc în mod deosebit la ceva atât de abisal ca viitorul literaturii.
Sunt conștient că un mare număr de scriitori vor răspunde la prima întrebare cu siguranța că – am auzit destul de des, în ultimii ani, acest clișeu – poveștile nu mor niciodată. Problema e că nu toate poveștile sunt literatură. Și că există o diferență fundamentală între nevoia organică de ficțiune (care pare a fi o componentă definitorie a personalității umane) și formele prin care această nevoie de ficțiune poate fi satisfăcută. Cu decenii înainte de apariția „inteligenței artificiale“, această nevoie de ficțiune era deja satisfăcută, în mare parte, de alte produse, nu neapărat literare și nici măcar culturale, cum ar fi publicitatea, divertismentul sau audiovizualul. Iar marea majoritate a oamenilor, oricum, înghit cu plăcere povești mediocre, din cele pe care „inteligența artificială“ le poate crea cu ușurință, chiar în actualul ei stadiu de dezvoltare.
Cât privește literatura română, dușmanul ei principal nu este „inteligența artificială“. Ci statul român, prin diriguitorii săi politici. Atât cei care, văzând cifrele consumului cultural, nu fac nimic pentru a stimula cât de cât consumul, cât și cei care, în special în domeniul învățământului, fac tot ce pot pentru ca tinerii și copiii noștri să citească din ce în ce mai puțină literatură română. Până să ajungă să se lupte cu textele create de IA, scriitorul român – și în special scriitorul de azi – trebuie să se lupte cu convingerile unor miniștri și „specialiști“ în „științele educației“, conform cărora elevul poate ajunge la „gândirea critică“ înainte și chiar fără să acumuleze nicio cunoștință de bază…
Cum spuneam însă, nu cred că ar trebui să ne preocupe foarte tare viitorul literaturii. Nu am convingerea că noi, românii, am avea vreun cuvânt de spus în legătură cu viitorul „inteligenței artificiale“ (nici măcar la noi în țară, cu atât mai puțin în Europa și-n lume) și, din păcate, nu avem nici argumente să pretindem că am fi o națiune de cititori, amenințată de dezvoltarea incontrolabilă a tehnologiilor digitale. Nu avem mari contribuții nici într-o direcție, nici în cealaltă.
Varujan VOSGANIAN
Despre fulgere și felinare
În ce privește modul în care performanțele digitale pot crea capodopere, răspunsul meu e mai degrabă rezervat. Probabil că așa ceva e posibil în domeniul comunicării, al procesării, dar nu al creației. Creația e ceva ce precedă atât comunicarea, cât și procesarea. Până una-alta, nu au fost descoperiți algoritmi ai creației. Inspirația este o fractură logică. Diferența dintre algoritm și inspirație e ca diferența dintre lumina felinarului și cea a fulgerului. Lumina felinarului durează mai mult, cât vrem noi, de fapt. E mai practică, luminează pe unde vrem noi și cât de tare vrem. Se deschide la o anumită oră, după program, și tot după program, se închide. Dacă felinarul se strică, îl reparăm. Lumina fulgerului vine pe neașteptate, durează o fracțiune de secundă, taie ca o lamă de sticlă. Și totuși, ce diferență… Zeus era stăpânul fulgerelor, n-ar fi avut niciun farmec să fi fost stăpânul felinarelor.
Creația e revelație. Nu există un algoritm al revelației, oricâte mistere ar ascunde cutia neagră a inteligenței artificiale. Noi suntem scriitorii începutului de mileniu. În lumea noastră avem, în loc de ferestre, ecrane, operele noastre se tipăresc aproape instantaneu, pe măsură ce se scriu, și se pot răspândi cu viteza luminii. Tehnica digitală e un mijloc important de a ne ajuta să ne informăm, să elaborăm, să transcriem, să tehnoredactăm. Te-ai aștepta ca înlesnirile astea să aibă un impact imediat și benefic asupra calității scrierilor noastre. Așa cum, de pildă, pe măsură ce prăjina din bambus a fost înlocuită cu cea din fibre de sticlă, săritorii cu prăjina au înregistrat noi și noi recorduri.
Numai că, iată, în ce privește literatura nu așa s-a întâmplat. Marii noștri campioni nu s-au născut în era digitală. Recordurile mondiale nu au fost doborâte utilizând computerul și inteligența artificială, ci pana de gâscă muiată în cerneală. Alan Turing, Bill Gates sau Steve Jobs ai literaturii, dacă s-ar putea face asemenea similitudini, s-au numit Dante, Shakespeare sau Cervantes. Recordurile lor dăinuie de veacuri, au traversat șiruri de revoluții tehnico-științifice, fără a putea fi doborâte.
Poate că secretul superiorității creației față de inteligența artificială constă în metaforă. Algoritmul presupune un mănunchi de date de plecare, o tehnică de procesare și un alt set de rezultate finale. In-put, pe de o parte. Out-put, pe de alta. Comparația dintre ele, rapiditatea și complexitatea cu care unele se transformă în altele arată cât de performant este algoritmul. Diferența dintre comparație și metaforă e aceea că, în ce privește metafora, primul element al comparației lipsește. Dacă în artă așa ceva e posibil, în lumea digitală, nu. Fără in-put, n-ai out-put. Metafora este expresia sublimă a creațiunii.
Cât despre viitorul literaturii, ce putem spune? Nu-l putem desluși, e ca o carte citită la lumina fulgerelor. De vreme ce literatura constă în inspirație, în metaforă, viitorul ei rămâne o cronică a lucrurilor neașteptate. Și naturale.
Constantin ZAHARIA
Scrisul ca euristică
Într-o emisiune recentă pe unul din posturile de televiziune din Franța, Luc Ferry a făcut elogiul lui Chat GPT 4, care ar fi varianta superioară lui Chat GPT 3. Intervenția sa cuprindea două exemple. Primul se referea la traducerea din franceză în germană a unui capitol dintr-o carte de-a lui, pe care voia să-l trimită unui prieten din Germania, acesta din urmă nefiind vorbitor de franceză. Se pare că traducerea ar fi fost impecabilă, nicio virgulă nu trebuia corectată. Cel de-l doilea exemplu se referă la o descriere; pe scurt, se cerea un portret al unei tinere țărănci din Normandia făcută în două stiluri diferite, al lui Victor Hugo și al lui San Antonio. În doar câteva minute, IA a produs un text în versuri similar poemelor celui mai mare poet francez (hélas!, cum adăuga André Gide) și o descriere de o jumătate de pagină în cel mai pur stil sanantonian. Așa stând lucrurile, avem de ce să fim zăpăciți. Deși, cu câteva luni în urmă, același Luc Ferry avea, în domeniul filosofiei, rețineri în privința capacității IA de a crea noi concepte sau relaționări conceptuale care să conducă la un mod nou de a gândi filosofic. IA nu poate să facă filosofie, cel mult poate prezenta, comenta, discuta lucruri deja cunoscute.
Bun, dar ce ne facem dacă acesta nu e decât începutul? IA nu poate lucra decât cu Big Data, prin accesul la uriașe baze de date răspândite peste tot în lume. Poate fi imaginat un moment în care, la fel ca în Her, filmul lui Spike Jonze, IA ar gândi uman, și ar căpăta sensibilitate umană, pe care deja o imită foarte bine? Ar putea IA să creeze literatură mai bine decât un romancier sau un poet? Se pare că astfel de experiențe au avut deja loc, și că unele romane „scrise“ de roboți circulă pe Amazon. Ba chiar se și cumpără. Suntem la începutul unei revoluții pe care nu o putem măsura, neștiind de fapt ce ne așteaptă. Dacă pe plan social și politic pandemia din 2020 sau războiul din Ucraina erau cu neputință de prevăzut cu numai doi ani înainte, cum putem acum să întrezărim un viitor literar și intelectual într-un context de vertiginoasă evoluție?
M-am ocupat multă vreme de opera lui Cioran, editând inedite și mai ales scriind articole despre el în publicații din țară și străinătate, într-o perspectivă pe care aș numi-o hermeneutică. Cred că, în câteva cazuri, am atins puncte sensibile în acest domeniu. Dar și aici am avut o experiență, grație fiicei mele, specialistă în IT. Într-o seară, cu aproape doi ani în urmă, la noi acasă fiind, am vorbit despre Chat GPT 3, versiunea a patra nu apăruse încă. Pe atunci, mă interesa ideea de neant la Cioran. Eram la curent cu câțiva autori europeni care au atins această chestiune, între care Charles de Bovelles și Luigi Manzini. Și am supus robotului această problemă, care a început prin a produce tot felul de bazaconii, generalități dar și inexactități, uneori flagrante. Când i s-a atras atenția că bate câmpii, și-a cerut scuze și s-a corectat. Ceea ce înseamnă că IA mai și minte! Nu este vorba de faptul că produce erori, o face în cunoștință de cauză. Ceea ce înseamnă că nu este tocmai fiabil și că „textul“ are nevoie de verificare. Este drept, nu era vorba de Chat GPT 4.
Ce rămâne atunci de făcut? În ceea ce mă privește, voi continua să caut în Cioran aspecte ascunse, care au scăpat altor exegeze. Scrisul are o funcție euristică, iar aceasta se referă la cititor, dar și la cel care scrie. El se justifică în măsura în care ceea ce țâșnește din vârful peniței conduce către ceva nou, nemaivăzut, nemaiauzit, nemaicitit. Poate un robot să facă așa ceva? Poate el simți bucuria de a descoperi? Mă îndoiesc.
Florina ZAHARIA
Contractul de închiriere a ochilor
Tehnologia este parte a corpurilor noastre.
McLuhan este tipul de gânditor care încearcă să vadă dincolo de ce se vede, să înțeleagă ceea ce nu se înțelege la o simplă privire, să explice ceea ce este dificil de explicat. Multe formulări sunt spectaculoase, dar nu neapărat clare. Dar, cum spunea el însuși: „gândurile lui sunt rezultatul explorării, acesta neavând în intenție să ofere un set complet de observații despre nimic.“
Dar satisfacția lecturii este pe măsură, căci ai impresia că sparge un zid situat între tine și „realitate“, că-ți dă acces la o interpretare a lumii unică, destinată doar inițiaților.
Pentru Literatură, transformarea digitală nu este despre digital, ci despre transformare. Transformarea necesită abordări complet noi, nu scurtături. (…) Digitalul e cel mai bun pretext pentru modernizarea României. Nu avem multe instrumente și nici prea multe momente la îndemână, deci va fi cu atât mai important cum îl gestionăm pe acesta. Orientat pe trei direcții principale – transformarea statului, a economiei și a societății –, procesul modernizării prin digitalizare a început deja. La nivel de individ sau companie, organizație, chiar dacă avem decalaje mari de acomodare cu cerințele noilor tehnologii care vin în flux continuu peste noi. Frica supremă în privința Inteligenței Artificiale este legată de protecția datelor și de protecția propriei Literaturi.
Suportul digital nu a reușit să elimine carnalitatea hârtiei tipărite.
Imaginea este realitatea în complexitatea ei, iar cuvântul este joc secund care are perversitatea lui încântătoare, dar care nu va înlocui niciodată vizualul.
Era digitalizării ne-a lucrat puțin la rotițele vitezelor noastre de trăit: ne-a învățat viteza ca mod de percepție a vieții, a noii normalități: atât de tare ne grăbim, încât să te-așezi în liniște, cu o carte în mână și să citești a devenit echivalentul unei terapii, a unei întâlniri cu tine însăți, adică un lux.
Timpul este cauza tuturor lucrurilor, spunea un înțelept (Bergson).
Eu aș zice că privitor la noua metodă de a trăi, Viteza este cauza tuturor lucrurilor. De un aspect suntem foarte siguri: apariția digitalului a schimbat percepția timpului și modul de a vedea și simți lucrurile, iar Literatura lucrează cu aceste instrumente.
Media is the message este conceptul pe care ni l-a transmis Marshal McLuhan, profesor de literatură engleză, cel care a prezis internetul încă din 1962, punând accent pe faptul că modul în care se transmite informația contează mai mult decât informația în sine.
„Odată ce ne-am predat simțurile și sistemele nervoase manipulării private a celor care încearcă să profite de pe urma unui contract de închiriere a ochilor, urechilor și nervilor noștri, nu mai avem niciun drept.“