În 2009, Ioana Pârvulescu, pe care o știam drept una dintre cele mai rafinate eseiste în ceea ce eseul românesc are mai bun, devine o remarcabilă romancieră cu Viața începe vineri, un roman căruia nu-i poți fixa o tradiție în istoria romanului românesc, pretextul polițist fiind ingenios încadrat de un fantastic din care rămân doar premisele, totul montat într-o frescă istorică pe care scriitoarea o realizează, de altfel, și în cărțile sale: În intimitatea secolului 19 (2005) sau Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011). Au urmat Viitorul începe luni (2012), Inocenții (2016) și Prevestirea (2020) care configurează un univers romanesc complex, teme recurente, moduri de reflecție ale istoricului literar jucate romanesc și o capacitate sesizabilă și la Doina Ruști sau Andreea Răsuceanu de a intra în intimitatea unor epoci apuse, în lumile care alcătuiesc palimpsestul istoriei, depuse în straturi ca într-o minunată mille feuille. Intimul reprezintă o trăsătură a literaturii Ioanei Pârvulescu care depășește nivelul arheologiei literare și devine o explorare care locuiește spații domestice în timp ce pătrunde în ele, își face culcuș în orice casă, în orice loc, care amenajează în timp ce cerceteză, care citește în timp ce privește, care visează în timp ce studiază. Aurul pisicii evocă din plin această intimitate și o corelează într-un mod ingenios cu o temă care are o tradiție considerabilă în roman, tema timpului, deopotrivă a celui pierdut și a celui regăsit, de o manieră care-i subliniază originalitatea și creativitatea.
Simplu spus, Aurul pisicii este un roman de dragoste, avându-i ca protagoniști pe Monica Mihuț, asistent veterinar, și Sever Sebastian, biolog, asistent universitar. În jurul lor gravitează câteva personaje care alcătuiesc intimul, medicul veterinar Maya, colega și prietena Monicăi de la cabinetul unde amândouă lucrează; Viki, o cochetă, afectuoasă și singuratică doamnă în vârstă, vecină cu Sebastian, care devine ocrotitoare a cuplului, la care se adaugă un personaj imaginar, cel căruia îi este adresată confesiunea-roman, Sonia, copilul mort la naștere al cuplului. Este primul element care brizează această love story retrospectivă, iar prozatoarea are abilitatea de a păstra ambiguitatea asupra adresantei, informația despre caracterul ei imaginar, despre moartea ei prematură survenind cu întârziere ca o informație pasabilă. O vreme poți crede că jurnalul unei iubiri și, totodată, al unei vieți dedicat fiicei este un act de împărtășire, o formă de intimitate inversă în care părintele se dezvăluie copilului în ceea ce ține de amănuntul, discretul, penumbrele vieții sale. Însă, cu acest detaliu strecurat cu naturalețe într-o notație care nu blochează fluiditatea narațiunii, realizezi că în confesiunea inervată, îmbibată de acestă traumă și dincolo de fluența ei aparent netulburată există un ascuns care o afectează, care poate provoacă acea regresie care rupe romanul în două. Însăși experiența retrospectivată și regândită a vieții generează un efect tragic discret, pentru că finalul este cunoscut și dramatic, dar și pentru că există o propensiune a personajului de a reorganiza fatidic semnificativul din detalii, de a se încredința unui fatum care conferă armoniei cu micile ei frivolități aura gravului și imprescriptibilului.
Povestea de dragoste se scrie aproape fără suișuri și coborâșuri în pliurile intimității care nu se reduce, evident, la dragostea fizică, care la rândul ei nu se reduce la sexualitate, ci explorează în timp ce configurează sub ochii noștri un univers al intimului în care intră numeroase fragmente din cântece de dragoste (transcrise în engleză în confesiune) care chestionează prin ele ca pierdere și regăsire un sens al lumii, muzică de operă, filme, obiecte totemizate, cărți – mai puține, pentru că eroina nu este o cititoare împătimită, referința la Goethe preferatul lui Sebastian și al lui Kafka constituind și două forme de mise en abyme ale poveștii – plimbări, acel anecdotic care transfigurează banalul, inclusiv replici, încredințări care își relevă importanța în timp. Universul pisicesc și canin care constituie climatul profesional al Monicăi alcătuiește și el o extensie particulară a intimului sub expresia domesticului, pisica denumită Sebi asigură o recuperare, restaurare a acestui sentiment, forma de locuire a unei lumi secătuite, imobilizate. Totodată, există și frontiere ale intimului clar trasate, borne pe care tot personajele le încarnează, precum administratorul de bloc Gurău, sau fosta soție a lui Sebastian, Cecilia. Frontiera are și o expresie emoțională, fiind asociată cu repulsia și anxietatea generate de aceste personaje de care Monica se protejează cu prudență. Chiar și pisicescul existenței este disociat între unul domestic, unde animalul reflectă umplerea unui spațiu cu afecte și dispoziții, și unul străin, rece, al „femeii-pisică“, cum este înregistrată Cecialia, cu tot ceea ce ține de proverbiala viclenie a felinei.
timpul este tema pe care Ioana Pârvulescu o tratează de o manieră ce-i relevă com ple xitatea, deschizând mai multe perspective care alternează și uneori fuzionează, una ceasornicărească a înțelegerii mecanicist-newtoniene a timpului, una biologistă unde timpul funcționează organic relevând paradoxul unor reversii la anumite organisme precum al unei specii de meduză, Turritopsis dohrnii, care își poate regenera organismul la infinit revenind la stadiul „copilăriei“, dar și un timp înregistrat ca arhitectură a lumii, prezent în orice raport, în orice serie ca armonie geometrică. La acestea se adaugă un timp al intimității, domestic evocat într-o cheie „minoră“ de cățelul doamnei Viki, botezat cu numele zeului grec responsabil cu timpul, Kronos, un timp psihologic care se dilată și se contractă, timpul memoriei afective etc. Experiența pe care cei doi îndrăgostiți o au la Sighișoara unde un bătrân ivit parcă de nicăieri le evocă arhitectura secret alchimică a turnului cu ceas menit să asigure o accelerare sau o pierdere în timp prin chiar felul în care a fost conceput alcătuiesc tot atâtea reflecții despre posibilitatea de a gândi timpul și de a-l încorpora în cele din urmă. Ceea ce se și produce printr-un act inexplicabil, când Monica devine peste noapte, ca în nuvela lui Kafka, Metamorfoza, „un film al evoluției biologice dat înapoi“, nu o gânganie, ci o fetiță de șapte ani. Ca și Kafka, prozatoarea plasează această metamor foză nu în datele fantasticului, ci în cele ale realului, astfel că Monica păstrează în trupul de fetiță mintea adultului și memoria lui. Încercă astfel, ca și Gregor Samsa, mutatis mutandis, să se acomodeze situației, scriind o scrisoare de adio, fără nicio explicație clară, iubitului său Sebastian aflat în spital cu Covid 19 – suntem în perioada pandemiei – și reinserându-se în viața lui tot printr-un truc, ca nepoată a Monicăi.
Complicațiile pe care le generează o astfel de substituire sunt rezolvate inteligent, creditabil, chiar și autoscopia personajului, dilemele sale sunt verosimile, fantasticul fiind cum am spus doar o convenție și nimic mai mult. Abia acum acest element pe care îl poți face uitat, fantomatica Sonia, îți reamintește că personajul care își desfășoară firul vieții duce cu sine o traumă care nu este nicidecum rezolvată, care a fost refulată creând un univers paralel. Povestea nu poate continua fără a ridica provocările la niveluri superioare de dificultate, iar finalul ei este estompat, ambiguu, amestecând într-o frază secvențe ale vieții ca o accelerare care deschide către posibilitatea nebuniei sau chiar a morții. Finalul reîntoarce privirea asupra întregii povești de dragoste, ca o microarmonie unde fericiții acelui tărâm descoperă că Ea, Moartea, există până și în Arkadia, că intimul nu este atot-protector, că timpul constituie expresia cea mai profundă a fragilității umane amestecat în orice biologie, în orice istorie, în orice viață sau în fuziunea lor, biografia.
Aurul pisicii, acestă sintagmă goetheană care traversează și încifrează subtila pedagogie a lui Wilhelm Meister, este investită de Ioana Pârvulescu ca metaforă a unei alchimii sensibile a intimului și a timpului care se regăsește în el cu toate morțile și învierile ei până la cele din urmă.