Olimpiu Nușfelean nu este numai un apreciat poet și prozator, ci și un interesant eseist. O dovedesc din plin volumele pe care le-a publicat în ultimii ani. Meditațiile privind condiția scrisului și a scriitorului se numără printre problemele constante abordate de cunoscutul publicist. Recenta sa carte se intitulează Viața prin delegare și reprezintă, în esență, o pledoarie pentru literatură. Lucrarea reunește șase secțiuni ample, inegale ca întindere: La adăpost și regăsire de sine, Poezia crizei, Literatura ca viață adevărată, Călători de plăcere pe Titanic, Nevoia de ficțiune și dramele contextualizării și Tentațiile imaginarului. Meditațiile eseistului vizează, cu predilecție, problemele legate de condiția literaturii contemporane. De aici o serie de titluri, precum: Puterea literaturii, Polisemia actualității, Aspirațiile criticului, Fuga prin lectură sau Critica literară ca operă de ficțiune. Nu întâmplător, unul dintre textele fundamentale ale cărții se intitulează Puterea povestirii. Este vorba despre un studiu mai amplu, ce se transformă într-o veritabilă poetică a genului. În acest sens, Olimpiu Nușfelean trimite la personajele din Decameronul, care, într-un moment existențial decisiv, încearcă să învingă ciuma și să supraviețuiască prin puterea taumaturgică a povestirii. Dar la fel de bine am putea trimite și la un alt exemplu celebru, cel al Șeherezadei, care reușește să supraviețuiască datorită talentului ei de a spune povești. Dimpotrivă, lui Orfeu i se reproșează faptul că nu a rezistat ispitei de a întoarce capul ca să o vadă pe Euridice și astfel o pierde definitiv. Dacă ar fi cântat – afirmă Olimpiu Nușfelean –, nu ar mai fi simțit nevoia să întoarcă privirea înapoi. Concluzia eseistului sună în felul următor: „Povestirea – cuvântul ca poem, alegorie, dispută – menține omul în condiția de om, pe calea vindecării, izbăvirii, umplerii de sine, a vindecării de tot ce e străin de sinele său, de tot ceea ce-l înstrăinează“. Atâta timp cât va exista povestirea – sună concluzia optimistă a eseistului –, va fi și cineva care să o rostească și cineva care să o asculte.
Altă dată, Olimpiu Nușfelean își pune problema dispariției literaturii. Este vorba despre eseul intitulat În căutarea aventurii într-o lume fără sfârșit. În ciuda momentelor de criză, literatura continuă să fascineze. Îndeosebi romanul, această adesea hulită specie-rege, aflată într-o concurență acerbă cu poezia, regina literelor.
Titlul volumului este dat de eseul Viața prin delegare sau despre cultul erorii. Olimpiu Nușfelean se ridică împotriva unui fenomen primejdios. Din comoditate, din ignoranță, din lene sau din nepricepere, ne-am obișnuit să delegăm „lupta împotriva primejdiei, împotriva erorii, împotriva propriei noastre ignoranțe“, preferând să rămânem niște „consumatori de privilegii facile“. Consecința faptului că totul este lăsat în seama politicienilor, a generalilor de armată, a producătorilor de medicamente, de alimente etc. este aceea că, în mod treptat, delegații ne fură realitatea, însușind-o. Furându-ne realității, ei ajung să ne privească așa cum cred de cuviință, într-o realitate care devine a lor. Cu alte cuvinte, ne fură viața. Iar consecința este aceea că „viața prin delegare nu are niciun farmec“.
În ciuda titlului, eseul intitulat Supremația râsului abordează o problemă extrem de gravă. Pretextul meditațiilor este oferit de atacul terorist din redacția săptămânalului Charlie Hebdo din data de 7 ianuarie 2015. Olimpiu Nușfelean vorbește despre libertatea de expresie, o libertate ce nu a fost combătută prin dialog, ci printr-un cumplit atac terorist. De aici reacția fermă a lumii occidentale.
Cititor împătimit, Olimpiu Nușfelean resimte o continuă nevoie de ficțiune. De aici o serie de lecturi interesante consacrate unor nume sonore ale literaturii universale, cum ar fi Andrei Makine, Mario Vargas Llosa și Salman Rushdie. Tentațiile imaginarului continuă prin trimiteri la alți autori consacrați, precum Hölderlin și Jon Fosse.
Sugestiv pentru întreaga viziune a lui Olimpiu Nușfelean asupra literaturii este eseul intitulat Literatura ca biblioterapie. Eseistul vorbește despre mitologia cărții, care a reușit să supraviețuiască momentelor de criză. Imaginându-și paradisul – asemenea lui Borges – ca o imensă bibliotecă, autorul Vieții prin delegare continuă să creadă în funcția terapeutică a lecturii și în rolul salvator al scrisului.